Ultimul număr apărut

Morisena nr. 1 (17)/2020

Morisena este indexată în:

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

„Cruciatul” Vlad Țepeș și organizarea armatei țării sale și a sistemului defensiv al acesteia

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu
E-mail: 
tiberiuciobanu_vt@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive, Vlad the Impaler Dracula, crusade, army court, the great army, nobility, peasantry, mercenaries, defensive system, fortified monasteries, anti-Ottoman struggle
 
Abstract. When we refer to the remarkable merits of Vlad the Impaler as the head of state and of the armies, we cannot ignore his taking over a political-military conception that has its origin in the old Byzantine imperial tradition of crusade, Dracula being, undoubtedly, the first of our voivodes who rose to fight against the Ottoman Turks after the entry of Byzantium under the rule of Sultan Muhammad II the Conqueror. Of course, he also made this takeover because he considered himself the rightful follower of the anti-Ottoman struggle of the Basileus and the great Romanian rulers, especially after the death of John Hunyadi, "the last great European crusader". Seeking to strengthen and protect the royal authority and the economic and social-political bases of the anti-Ottoman resistance, Vlad the Impaler took numerous measures to strengthen his army, making full use of the revenues of the kingdom for its endowment and training, according to the requirements of the time.  Being "agile and capable as possible in the military affairs", a fact acknowledged even by his mortal enemies, the Ottoman Turks, the fierce Romanian voivode "increased and strengthened the military institution with people raised from the people to small ranks of boyars, exempt from taxes and benefits in exchange for military jobs". Dracula also paid special attention to the defense system of his country, strengthening him "with fortress cities, outpost forts on the probable directions of invasion and fortified monasteries".

 
Vlad ȚepeșAtunci când ne referim la remarcabilele merite de conducător de stat și de oști ale lui Vlad Țepeș[1] nu putem face abstracție nici de preluarea de către el a unei concepții politico-militare ce își are originea în vechea tradiție imperială bizantină de cruciadă, Dracula fiind indiscutabil primul dintre voievozii noștri care s-a ridicat la luptă împotriva turcilor otomani după intrarea Bizanțului în stăpânirea sultanului Mahomed al II-lea Cuceritorul[2]. Desigur că această preluare a făcut-o și pentru că el se considera continuatorul de drept al luptei antiotomane a basileilor (împăraților) bizantini și a marilor domnitori români, mai ales după moartea lui Iancu de Hunedoara[3], „ultimul mare cruciat european”[4].
Astfel, edificator pentru gândirea politico-militară pro-cruciadă a lui Vlad Țepeș este și „ducatul[5] de cruciadă” descoperit la Târgșor (în județul Prahova), „adică în locul unde vodă Vlad a înălțat o biserică (…) și unde a existat, în veacul XV, o curte domnească”[6]. Moneda respectivă a fost bătută, după toate probabilităţile, în perioada 1459-1461, în cazul de față fiind vorba despre o a doua emisiune monetară realizată în timpul domniei lui Vlad Țepeș[7], căci, dorind intensificarea schimburilor comerciale în vederea dezvoltării economice a ţării sale (lucru care avea drept consecinţă procurarea resurselor financiare necesare ducerii luptei antiotomane), voievodul român s-a preocupat şi de acest aspect. Singurul exemplar al emisiunii monetare respective, descoperit până în prezent, ducatul de argint amintit mai sus, are bătute pe cele două fațete ale sale imagini inspirate din tradiţia iconografică bizantină. Pe avers, apare chipul lui Vlad Ţepeş cu barbă, privit din față, stând în picioare, purtând [pe cap] o coroană şi ținând în mâna dreaptă o cruce lungă, iar în cea stângă globul cruciger[8], practic „reprezentarea tipică a împăratului bizantin, în dubla sa ipostază de apărător al creştinismului şi deținător al puterii de aspirație universală”[9]. Pe revers este redat „bustul lui Iisus Hristos, văzut [tot] din faţă, binecuvântând cu mâna dreaptă, iar cu cea stângă ținând la piept Evanghelia”[10].
Practic „și această imagine a fost preluată tot din tradiţia iconografică bizantină, fiind vorba de reprezentarea pe monede a lui rex regnantium, adică a vârfului ierarhic al tuturor suveranilor creştini”[11]. Punerea împreună pe aceeaşi monedă a celor două efigii, cu siguranţă din iniţiativa lui Vlad Ţepeş, duce la concluzia că avem de-a face cu „un ducat de cruciadă, domnul român socotindu-se pe sine moștenitorul direct al vechilor tradiții bizantine de cruciadă și, deci, principalul adversar creștin al Semilunei[12], după dispariția lui Iancu de Hunedoara”[13]. Interesant de menționat este și faptul că prima monedă bătută de Vlad Țepeș a fost un „ban” de argint anepigraf (adică fără niciun fel de inscripție) pe a cărui revers apare o stea cu coadă în forma literei «S», deci o cometă. Faptul că, potrivit datelor astronomice, la 8 iunie 1456, pe cerul Europei a apărut celebra cometă Halley (care a putut fi văzută pe parcursul unei întregi luni) i-a făcut pe specialişti să concluzioneze că Vlad Ţepeş a fost influenţat în alegerea imaginii pentru reversul monedei emise din porunca sa, chiar la începutul celei de-a doua dintre domniile sale, tocmai de acest rar și interesant fenomen astronomic, „tulburătoare imagine, după cât se pare unică în numismatica europeană a epocii”[14]. Gândindu-ne la unicitatea lui Dracula în istoria noastră, dar şi în cea universală, nu putem să nu sesizăm legătura uimitoare dintre evoluţia carierei sale politico-militare şi fenomenul astral amintit, care, în timp ce la epoca respectivă a insuflat o teribilă groază populaţiei Europei, pentru el a reprezentat un semn „ceresc” sub care a reuşit să-şi înfrângă (şi ucidă) rivalul (pe Vladislav al II-lea[15]) şi să urce în scaunul domnesc al strămoşilor săi[16].
Urmărind să consolideze și să protejeze autoritatea domnească şi bazele economice şi social-politice ale rezistenţei antiotomane și „pregătind redeschiderea războiului cu Imperiul Otoman pentru asigurarea independenței statale și refacerea unității teritoriale a Țării Românești, Vlad Țepeș a luat numeroase măsuri pentru întărirea oastei de curte (armatei permanente – n.n.T.C.), coloana vertebrală a «oastei [celei] mari», folosind din plin veniturile domniei pentru reorganizarea, înzestrarea și instruirea acesteia, conform cerințelor epocii”[17].
De asemenea, Dracula s-a preocupat de angajarea unui însemnat număr de luptători specializați din țările surori (adică din Transilvania și Moldova – n.n.T.C.), îndeosebi dintre cei formați în campaniile lui Iancu de Hunedoara, acordându-le un statut asemănător oștenilor din țară”[18]. Totodată, el „a ridicat și întărit în funcții militare oameni credincioși și talentați (…), aleși cu discernământ, după criteriul valoric”[19].
În timpul lui Vlad Ţepeş, armata permanentă sau oastea cea mică” a ţării (ca de altfel şi garda sa personală) era constituită din mercenari, viteji[20], curteni şi slugi sau slujitori domnești, pe când „oastea cea mare” (mobilizată doar în caz de mare primejdie) era alcătuită din toţi cei în stare să poarte armă şi să lupte (în cea mai mare parte a lor, aceștia fiind locuitori ai satelor, dar şi ai târgurilor şi oraşelor, care, „spre deosebire de garda domnului [precum și de oastea curtenilor, cetele slujitorilor domnești și trupele de mercenari], armată de elită, erau înarmați neomogen, adică fiecare venea cu arma pe care o avea în gospodărie”[21])[22]. De altfel, Dracula este primul domnitor român, de la Mircea cel Bătrân încoace, care a ridicat la luptă pe toți cei capabili să mânuiască o armă, act de mare curaj ce dovedeşte capacitatea sa de a manevra mase mari de oameni pe câmpul de luptă[23].
Aflat în permanență într-o categorică și copleșitoare inferioritate numerică față de invadatorii otomani cu care a fost nevoit să se confrunte[24], Vlad Țepeș a recurs mereu la o serie de măsuri prin care a urmărit o „aplicare consecventă a strategiei luptei întregului popor (specifică românilor – n.n.T.C.), el pustiind totul în calea armatei de invazie – lipsind-o astfel de orice suport logistic în teritoriul invadat – și declanșând acțiuni îndrăznețe de hărțuire, acestea din urmă – preludiul unei bătălii hotărâtoare – trebuind să submineze potențialul combativ al dușmanului și să-i slăbească decisiv moralul”[25].
Relevant pentru grija acordată problemelor de ordin militar este şi faptul că potrivit tradiţiei, după încheierea oricăreia dintre luptele la care lua parte, Dracula (care era un „bun luptător el însuși, insuflând întregii oștiri un spirit de ordine și disciplină”[26], precum și un curaj nemaipomenit și un patriotism dus până la sacrificiul de sine), cerceta personal pe fiecare luptător şi „care era rănit în faţă, aceluia îi dădea mare cinste şi-l făcea viteaz al său, [însă] care era lovit la spate, pe acela poruncea să-l pue (pună – n.n.T.C.) în ţeapă”[27].
Fiind „ager și cât se poate de priceput în treburile ostășești”[28], fapt recunoscut până și dușmanii săi de moarte, turcii otomani[29], Vlad Țepeș „a mărit și întărit instituția militară cu oameni ridicați din popor la mici ranguri de boieri, scutiți de impozite și prestații în schimbul slujbelor militare, cimentând astfel legăturile cu clasa majoritară a epocii – țărănimea –, clasă care a înțeles să-l slujească cu devotament pe cel ce o apăra de abuzurile marii boierimii”[30].
Prin urmare, „ostașii-țărani ai lui Vlad [Țepeș] au apărat întreg pământul Țării Românești, de la Dunăre, unde flota otomană nu s-a putut înstăpâni, până la munții transformați într-o cetate naturală a rezistenței”[31], iar Dracula „însuși, pildă de vitejie și eroism, luptând adesea în primele rânduri, conducând personal atacurile asupra taberelor dușmane, s-a impus ca un vajnic apărător al independenței țării sale, [ca] un mare domn și comandant de oști, [el fiind] unul dintre cei mai străluciți conducători ai poporului român”[32].
De asemenea, Vlad Țepeș a acordat o atenție deosebită și sistemului defensiv al ţării sale, (cum, de altfel, era și normal în contextul politicii sale antiotomane), el întărindu-l „cu noi cetăți de refugiu, cetăți avanpost pe direcțiile probabile de invazie și mănăstiri fortificate”[33]. Dracula a procedat atât la repararea, mărirea, întărirea și, chiar, ridicarea din temelii a unor cetăți, cât și la „construirea sau refacerea zidurilor de apărare”[34] ale unor mănăstiri, precum Cozia, Govora, Tismana, Snagov și Comana[35]
Printre fortărețele reabilitate, consolidate și lărgite de vrednicul voievod român se numără cetatea de la Poienari (de pe cursul superior al râului Argeș), pe care, între aprilie-mai 1457, a renovat-o și a extins-o, lucru realizat potrivit Povestirilor româneşti despre Vlad Ţepeş şi cu munca prestată silit de un număr însemnat de boieri și orășeni din Târgovişte (împreună cu familiile lor), care uneltiseră împotriva sa (este vorba de cei care au luat parte la uciderea fratelui său mai mare, Mircea])[36].
Următoarea este cetatea de la București (de pe râul Dâmbovița), unde, pentru a putea supraveghea linia Dunării (în condițiile în care cetatea de la Giurgiu fusese ocupată de turci), a poruncit construirea unei puternice fortărețe (ce a fost ridicată în zona actualului centru al Bucureştiului, în prezent cunoscutul ansamblu arheologic „Curtea Veche”), care este considerată cea mai însemnată fortificaţie de câmpie înălţată de Dracula (practic, acesta reclădeşte, extinde şi întăreşte cetăţuia existentă aici încă din vremea bunicului său, „marele voievod și domn al Ungrovlahiei” Mircea cel Bătrân)[37]. De altfel, prima atestare documentară certă a Bucureștiului datează tocmai din vremea lui Vlad Țepeș, mai exact din anul 1459, când, prin hrisovul din 20 septembrie („adevărat act de naștere al Capitalei noastre de astăzi”[38]), marele domnitor român scutește de dări și întărește dreptul de proprietate al unor locuitori[39]. Documentul respectiv, foarte deteriorat, a fost descoperit în jurul anului 1900[40], el reprezentând, mai exact, un hrisov ce întărea, prin semnătura aprigului voievod, un act de vânzare-cumpărare a unor moșii din Ponor (localitate aflată astăzi în județul Mehedinți). Actul se încheie cu următorul text: „S-a scris în septembrie 20, în cetatea București, în anul (potrivit „erei bizantine” – n.n. T.C.) 6968 (adică 1459 [conform „erei noastre” – n.n. T.C.]), Io Vlad voievod, din mila lui Dumnezeu, domn”[41]. De asemenea, pe ultimul rând al acestui document este menționat numele „București[42]. Dacă luăm în consideraţie numărul mare de documente redactate din porunca lui Vlad Ţepeş din reşedinţa sa dâmboviţeană, se poate trage concluzia că, începând cu anul 1459, el a condus treburile statului de aici, practic Bucureştiul (sau Cetatea Dâmboviţei, cum mai era numită această aşezare urbană la acea epocă) devenind (alături de Târgoviște) a doua capitală a statului românesc sud-carpatin[43].
În fine, o altă fortăreață ridicată din dispoziția lui Vlad Țepeș este și cetatea de pământ de la Frumoasa, care, fiind amplasată pe valea râului Vedea (chiar pe malul acestuia), controla drumul de acces ce venea de la vadul Dunării, din dreptul localității Zimnicea[44]. Această „fortificație, cu o suprafață de 2,5 ha, era alcătuită din trei rânduri de valuri și două șanțuri dispuse concentric, valul central, de plan pătrat cu latura de 43 m, purtând structura de lemn a palisadei[45], iar celelalte două erau de tipul simplu, având un traseu rectangular (al doilea) și trapezoidal (cel din exterior)”[46]. De asemenea, Vlad Țepeș a dispus să fie extinse și construcţiile cu caracter militar ale tuturor reşedinţelor voievodale[47], cum ar fi cea de la Târgovişte (la acea vreme cea mai mare aşezare urbană a ţării şi principala reședință domnească)[48], unde, printre altele, „a refăcut cu meșteri pietrari ardeleni zidul de incintă al cetății”[49] și tot acum, „pare să fi fost înălțat [din porunca sa] și celebrul turn al Chindiei”[50], care a fost construit, inițial, pentru scopuri militare, clădirea servind drept punct de pază, iar mai apoi a fost utilizat și ca foișor de foc, precum și pentru stocarea tezaurului țării[51]
Investind mari sume de bani în zidirea unor edificii solide, din piatră şi cărămidă, Vlad Ţepeş a făcut ca atât oraşul cât şi curtea sa domnească de la Târgovişte să capete o înfăţişare cu adevărat princiară[52]. „Repararea și mărirea zidurilor incintei curții domnești au făcut ca aceasta să devină mult mai puternică și, începând de acum înainte, să fie numită «cetate»[53] (cu această ocazie fiind extins şi palatul domnesc de aici, înălțat într-o primă formă de către Mircea cel Bătrân)[54]. În acest sens, relevantă este şi părerea lui Ştefan Báthory[55] (comandantul suprem al trupelor transilvănene trimise în Ţara Românească de regele Matia Corvin pentru a-l ajuta pe Vlad Ţepeş să revină pentru a treia oară la domnia acesteia), care, la 11 noiembrie 1476, a vizitat Târgoviştele (după ce acesta a fost ocupat de oastea condusă de „căpitanul” ardelean și de Dracula) și, la vederea sa, a afirmat că era „o adevărată cetate”[56], opinia sa fiind una avizată, căci de unde venea el arta construirii fortificațiilor de mari dimensiuni era bine reprezentată, „iar noțiunile militare erau mult mai precise”[57].
Referindu-se la calităţile excepţionale dovedite de Vlad Ţepeş ca organizator al apărării țării sale, și nu numai, precum și ca luptător cu arma în mână și conducător de oști pe câmpul de luptă, un mare specialist în istoria militară din secolul al XVIII-lea, francezul M. de Follard, le aprecia ca fiind remarcabile, motiv pentru care, în viziunea sa, dârzul principe român s-a dovedit a fi „unul dintre cei mai mari căpitani (conducători de oști – n.n. T.C.) ai secolului său”[58], aducând ca principal argument pentru această catalogare celebra lui victorie obţinută în urma ineditului și temerarului său atac nocturn, executat în 16/17 iunie 1462 asupra taberei uriașei armate otomane de lângă Târgovişte (care îl avea în frunte pe însuși cuceritorul Constantinopolelui, sultanul Mahomed al II-lea), bătălie intrată în tradiția populară și în istoriografie sub denumirea de „Atacul de noapte”[59].
 

[1]  Supranumit și Dracula, Vlad al III-lea Ţepeş a fost fiul lui Vlad al II-lea Dracul (la rândul său fecior nelegitim al lui Mircea cel Bătrân [ce a cârmuit statul medieval românesc sud-carpatin între 1386-1418 – Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 567], acesta a condus Ţara Românească între 1436-1442 şi din 1443 până în 1447 [Ibidem]) şi al doamnei Anastasia (una dintre fiicele lui Alexandru cel Bun [Virgil Ciocâltan, Între sultan şi împărat: Vlad Dracul la 1438, în „Revista de istorie”, XXIX, nr. 11, Bucureşti, 1976, p. 1777, 1782], domnul Moldovei între 1400-1432 [Istoria lumii în date, p. 569]), el fiind, prin urmare, nepot al celor doi mari voievozi, care au desăvârșit statalitatea românească de la miazăzi și răsărit de Carpați. Dracula a domnit asupra „Ungrovlahiei” (denumirea Țării Românești în documentele interne redactate în slavonă) în trei rânduri, şi anume din octombrie (înainte de 17-19) până la începutul lunii noiembrie (sigur după 31 octombrie) 1448; din iulie (înainte de 3) 1456 până în noiembrie (înainte de 26) 1462 şi din octombrie (după 7)/noiembrie (înainte de 8) până la sfârşitul lunii decembrie a anului 1476, posibil chiar până la începutul lunii ianuarie (sigur înainte de 10) 1477 (Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I [Secolele XIV-XVI], Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 101, 103, 115, 117, 801, 802).
 
[2] Mahomed al II-lea a domnit asupra Imperiului Otoman între anii 1444-1446 și 1451-1481 (Istoria lumii în date, p. 567).
 
[3]  Remarcabil om politic și genial conducător de oști de origine română, care a trăit între 1407-1456 și a deţinut înalte demnităţi în cadrul Regatului Ungar, inclusiv pe cea de regent sau guvernator general al Ungariei (între 1446-1453), el fiind principalul promotor al luptei creștinătății împotriva expansiunii Imperiului Otoman, pe care a condus-o, practic, între 1441-1456. De asemenea, Iancu de Hunedoara a fost tatăl celui mai însemnat rege al Ungariei, Matia I Corvin, care a domnit între 1458-1490 (Tiberiu Ciobanu, «Fortissimus athleta Christi», Iancu de Hunedoara 555, Editura Eurostampa, Timișoara, 2011, p. 15-28, 118, 192-193).
 
[4] Ioan-Aurel Pop, Numele din familia regelui Matia Corvinul: de la izvoarele de epocă la istoriografia contem-porană, înStudii şi materiale de istorie medie”, XXVI, Bucureşti, 2008, p. 138. Referitor la aspectele legate de „ideea imperială” la români, vezi și Dumitru Năstase, Ideea imperială în Țările Române. Geneza și evoluția ei în raport cu vechea artă românească (secolele XIV-XVI), Atena, 1972; Petre Ș. Năsturel, Considérations sur l’idée impériale chez les Roumains (Considerații cu privire la ideea imperială la români), în „Byzantina”, tom. V, Salonic, 1973, p. 397-413.
 
[5] În Evul Mediu, în Țara Românească, „ducatulera o monedă de argint, cântărind cam un gram şi valorând trei bani” (numele dat unor monede ce au circulat, de-a lungul timpului, pe teritoriul de astăzi al României și a căror valoare a variat după epoci şi regiuni; monedă măruntă, iniţial de argint, apoi de aramă, având cea mai mică valoare [Tiberiu Ciobanu, Glosar, în Ștefan cel Mare și Sfânt și strălucita sa victorie de la Vaslui obținută împotriva turcilor otomani, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015, p. 366]), al cărei prototip (model) era ducatul veneţian de argint, bătut începând cu anul 1202 (Ibidem, p. 431). Ștefan cel Mare a fost mare voievod și domnal Moldovei din 14 aprilie 1457 până în 2 iulie 1504 (Istoria României în date, Editura Enciclopedică, București, 1971, p. 457). Fiind fiu al lui Bogdan al II-lea (ce a cârmuit statul medieval românesc est-carpatin din 12 octombrie 1449 până în 15 octombrie 1451 [Ibidem]) și nepotul lui Alexandru cel Bun, el se înrudea îndeaproape cu Dracula [erau veri primari], deoarece mama acestuia din urmă, doamna Anastasia, era la rândul ei fiică a lui Alexandru cel Bun și, deci, soră (cel puțin pe linie paternă) cu tatăl lui Ștefan cel Mare (Virgil Ciocâltan, op. cit., p. 1777, 1782).
 
[6] Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş Dracula între legendă şi adevăr istoric, ediţia a II-a, revăzută, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 99.
 
[7]  Ibidem.
 
[8]  Ibidem. Termenul de «glob cruciger» se referă la un simbol creștin de autoritate, care era utilizat în Evul Mediu, dar care se regăsește și în prezent pe unele monede, precum și în iconografie. Reprezintă un glob pe care este așezată o cruce, utilizat ca însemn regal, pentru încoronare, în mai multe monarhii din Europa. Este cazul îndeosebi al Sfântului Imperiu Roman de Neam German, unde era desemnat ca fiind „glob imperial”. Crucea de pe glob, care simbolizează dominația lui Dumnezeu asupra lumii întregi, are dimensiuni mult mai mari în comparație cu globul, acest lucru sugerând prioritatea lui Dumnezeu asupra problemelor omenești. Globul, în mâna împăratului, semnifică și proveniența divină a puterii pe care acesta o exercita. Termenul provine din sintagma latină „globus cruciger” (constituită din cuvintele „globus”, adică „sferă, glob”, și „cruciger” [compus la rândul său din substantivul „crux, crucis”, adică „cruce” și din verbul „gero, gerere, gessi, gestum”, adică „a purta”], care înseamnă „purtător de cruce”) și are înțelesul de „glob purtător de cruce” (ro.wikipedia.org/wiki/Globus_cruciger).
 
[9] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 99.
 
[10] Ibidem.
 
[11] Ibidem.
 
[12] Parte a discului Lunii, în formă de semicerc, luminată de Soare în timpul uneia dintre fazele astrului; Luna privită în faza primului și a ultimului pătrar. Semn simbolic al Islamului, reprezentând Luna în faza de creștere, în formă de „seceră”. Figurativ, Imperiul Otoman, turcii, musulmanii; islamul, mahomedanismul (dexonline.ro/definiție/semilună).
 
[13] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 99; Octavian Iliescu, Ducații necunoscuți emiși de doi voievozi ai Țării Românești în secolul al XV-lea, în „Buletinul Societății Numismatice Române”, anii LXXVII-LXXIX (1983-1985), București, 1987, p. 268-278.
 
[14] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 63.
 
[15] Acesta a fost fiul lui Dan al II-lea cel Viteaz (ce a domnit asupra Ţării Româneşti între 1420-1431, cu patru între-ruperi [Istoria lumii în date, p. 567]), care la rândul său îl avea drept tată pe Dan I (ce a condus statul medieval românesc sud-carpatin între 1383-1386 [Ibidem]), considerat a fi părintele Dăneştilor, una din cele două ramuri principale ale dinastiei princiare a Basarabilor, alături de cea a Drăculeștilor (întemeiată de Vlad Dracul, părintele lui Vlad Țepeș, dar care se referă în general la descendenții lui Mircea cel Bătrân). Vladislav al II-lea a domni între 1447-1456, cu o scurtă întrerupere petrecută în toamna anului 1448, când tronul de la Târgoviște a fost ocupat pentru prima oară de Vlad Ţepeş (Ibidem, p. 568). În împrejurări necunoscute, Vladislav al II-lea a fost executat din porunca lui Dracula, la 20 august 1456 (după înfrângerea și capturarea sa în urma bătăliei de la Târgșor [județul Prahova], care a avut loc înainte de această dată), găsindu-şi odihna de veci la Mânăstirea Dealu (Constantin Bălan, Mânăstirea Dealu, ediţia a II-a, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 6-8, 24).
 
[16] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 63; Jean Delumeau, Frica în Occident (secolul XIV-XVIII). O cetate asediată, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 118-119.
 
[17] Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, București, 1986, p. 259.
 
[18] Ibidem: Ioan Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească în sec. XV-XVI, vol. I, București, 1905, p. 99.
 
[19] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 259.
 
[20] În Evul Mediu, în Ţările Române, prin termenul de «viteaz» era desemnată o persoană ce făcea parte dintr-o categorie de stăpâni de pământ, similară cavalerilor din apusul Europei și având sarcini militare deosebite. Voievozii noştri au ridicat pe mulţi dintre oştenii lor, care s-au remarcat pe câmpul de luptă, în rândul vitejilor, îndeosebi din a doua jumătate a secolului  XV şi, mai ales, de către Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 633).
 
[21] Radu Ştefan Ciobanu, Pe urmele lui Vlad Țepeș, Editura Sport-Turism, București, 1979, p. 123.
 
[22] Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 352; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 259; Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 119-123.
 
[23] Ibidem, p. 123; Tiberiu Ciobanu, Atacul de noapte, în De la Rovine la Călugăreni. Mari biruințe ale oștilor române asupra turcilor otomani, Editura Eurostampa, Timișoara, 2014, p. 68. „Pe lângă sporirea numerică a oștenilor care depindeau direct de domnie – mercenari, slugi, viteji, curteni – aprigul voievod a introdus o disciplină deosebită în rândul oștirii sale, pedepsindu-i fără milă pe cei care nu-i respectau dispozițiile” (Istoria Românilor, vol. IV, p. 352). Sincer și puternic „impresionat de această disciplină” (Ibidem), însuși marele vizir Mahmud Pașa* afirma, în vara anului 1462, că dacă Dracula ar dispune de un număr mai mare de luptători el „ar putea să ajungă la o mare putere” (Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice. Creșterea puterii turcești, căderea împărăţiei bizantine (ediție în limba română de Vasile Grecu), Editura Academiei R.P.R., București, 1958, p. 289). *Supranumit „Grecul” (probabil datorită originii sale), Mahmud Pașa a fost ginerele sultanului Mahomed al II-lea Cuceritorul și mare vizir (întâiul sfetnic și locțiitorul acestuia) între 1455-1467 și 1472-1473 sau, potrivit altei opinii, între 1456-1468 și 1472-1474 (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 383; ro.-wikipedia.org/wiki/Mahmud_Pașa).
 
[24] Dracula nu a dispus niciodată de mai mult  de 30.000-32.000 de luptători (Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 263) și aceasta numai prin decretarea mobilizării generale, cu această ocazie fiind recrutați toți bărbații și tinerii din țara sa, capabili să poarte armele, de la 12 ani în sus (revista „Columna lui Traian” [editată de B. P. Hasdeu], N.S., IV, Bucureşti, 1883, p. 36).
 
[25] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 272-273.
 
[26] Ibidem, p. 259.
 
[27] Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ioan Bogdan (ediție critică de P. P. Panaitescu), Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1959, p. 207-208.
 
[28] Călători străini despre Țările Române, vol. I (îngrijit de Maria Holban), Editura Științifică, Bucureşti, 1968, p. 176.
 
[29] „Rezultatele activității sale de reorganizare și instruire a oștirii și calitățile de comandant militar i-au fost apreciate chiar și de adversarii cei mai înverșunați, cronicarii turci apreciindu-l ca «vestit printre cei de o seamă cu el și în privința meșteșugului de a conduce oști. La fel era unic și în serdărie (adică în a comanda, acest cuvânt provenind de la termenul de „serdar”* - n.n. T.C.), un al doilea ca el nefiind în țara ghiaurilor», însuși sultanul Mehmed II (adică Mahomed al II-lea Cuceritorul – n.n. T.C.) «socotindu-l drept un viteaz, și îl lăuda și altora»” (Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 260; Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I [întocmit de Mihail Guboglu și Mustafa Ali Mehmed], Editura Academiei R.S.R., București, 1966, p. 199). Ghiaur = denumire peiorativă (adică defavorabilă, depreciativă, disprețuitoare), folosită de turci pentru a-i desemna pe cei de altă religie decât cea mahomedană, în limba turcă însemnând „necredincios” (Tiberiu Ciobanu, Glosar, în Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz şi cel mai ager dintre principii creştini», Editura Eurostampa, Timișoara, 2013, p. 188). *Denumirea generică, în Imperiul Otoman, a comandantului șef al unui mare corp militar expediţionar turcesc (Idem, Glosar, în Ștefan cel Mare și Sfânt și strălucita sa victorie de la Vaslui obținută împotriva turcilor otomani, p. 593).
 
[30] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 259-260.
 
[31] Ibidem, p. 283.
 
[32] Ibidem, p. 283-284.
 
[33] Ibidem, p. 260.
 
[34] Ibidem.
 
[35] Ibidem.
 
[36] Gheorghe I. Cantacuzino, Cetatea Poienari, secolele XV-XVI, în „Studii și cercetări de istorie veche”, tom. XXII, nr. 2, București, 1971, p. 263-289; Maria Ciobanu, Nicolae Moisescu, Radu Ștefan Ciobanu, Cetatea Poienari, Editura Sport-Turism, București, 1984; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 88-89; Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., 109-112.
 
[37] Panait I. Panait, Cetatea Bucureştilor în secolele XIV şi XV, în „Revista Muzeelor”, nr. 4, Bucureşti, 1969, p. 310-318; Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 103-105; Ştefan Andreescu, op. cit., p. 97; Gheorghe I. Cantacuzino, Probleme ale raporturilor dintre începuturile aşezărilor urbane medievale şi curţile domneşti din Ţara Românească, în „Studia Valachica”, Târgovişte, 1970, p. 104-105.
 
[38] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 94.
 
[39] H. Chircă, Comentariu istorico-filozofic asupra hrisovului din 20 septembrie 1459, în „Studii”, tom. XII, nr. 5, Bucureşti, 1959, p. 5-7; Radu Olteanu, Bucureștii în date și întâmplări, Editura Paideia, București, 2002, p. 14.
 
[40] Ibidem; H. Chircă, op. cit., p. 5-7.
 
[41] Ibidem; Radu Olteanu, op. cit., p. 14. Conform „erei bizantine”, data „Creației” este anul 5508 î.Hr. Întâlnită adesea și sub forma de „ani de la Facerea Lumii” sau „ani de la Zidirea Lumii” ori „ani de la Adam”, această cronologie a fost folosită oficial în Imperiul Bizantin (de către Patriarhia Ecumenică de Constantinopol) și în celelalte Biserici ortodoxe din anul 692 și până în 1728. În Țările Române, ea a fost utilizată cu precădere până spre mijlocul secolului XVIII, fiind înlocuită treptat, până spre mijlocul secolului XIX, cu „era noastră” (abreviat «e.n.»), pe care o socotim de la nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, motiv pentru care se utilizează abrevierea «d.Hr.» Pentru că „era bizantină” este considerată ca având cu 5508 ani mai mult decât «era noastră», pentru transpunerea anilor «erei bizantine» în anii „erei noastre” trebuie avută în vedere această diferență de ani, recurgându-se pentru aceasta la operații de scădere sau adunare, în funcție de situație (ro.wikipedia.org/wiki/Era_bizantină).
 
[42] Radu Olteanu, op. cit., p. 14; H. Chircă, op. cit., p. 5-7.
 
[43] Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 105. De altfel, Dracula a petrecut patru din cei peste șase ani de domnie „în cetatea București”, preferându-o reședinței domnești de la Târgoviște, aceasta, mai ales, din dorinţa de a se afla cât mai aproape de Dunăre, pentru a putea supraveghea mai bine mişcările turcilor (Radu Olteanu, op. cit., p. 14; H. Chircă, op. cit., p. 5-7).
 
[44] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 90; Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 123.
 
[45] Gard sau „zid” de lemn, folosit în trecut ca structură de apărare; element de fortificație, folosit în amenajările defensive mai vechi, alcătuit din pari groși și lungi, bătuți în pământ, legați între ei cu scânduri, frânghii, corzi (ramuri de copac, crengi de arbuști etc.) etc. și având între spații împletituri de nuiele, uneori și umplutură de pământ bătut. Înălțimea unei palisade putea fi de până la peste trei metri. Sinonim: (astăzi rar) palancă ((ro.wiki-pedia.org/wiki/Palisadă; dexonline.ro/definiție/palisade).
 
[46] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 90. „Șanțurile (cetății de la Frumoasa – n.n. T.C.) aveau pereții oblici, cu o lărgime maximă de 8-12 m; diferența dintre coasta valului și firul șanțului era între 6 și 10 m. În exteriorul palisadei centrale se afla o platformă, lată de cca. 3-3,5 m, pe care circulau apărătorii cetății. Pentru construcția palisadei centrale au fost săpate două șanțuri cu adâncimea de 1-1,30 m, pe fundul cărora s-au fixat, în poziție oblică, pari groși de stejar, la distanță de 0,15-0,25 m unul de altul. Între șirurile de pari, la diferite nivele ale acestora, au fost fixate, orizontal sau oblic, grinzi și bârne groase, compartimentându-se astfel scheletul palisadei, care a fost apoi acoperit cu pământ bătut” (Ibidem).
 
[47] Gheorghe I. Cantacuzino, op. cit., p. 104-105; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 90; Ştefan Andreescu, op. cit., p. 97; Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 123.
 
[48] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 97; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 260; Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 123-126; Nicolae Constantinescu, Cristian Moisescu, Curtea Domnească din Târgovişte, ediția a II-a, Editura Meridiane, Bucureşti, 1969. Reședință domnească și capitală între 1396 ș1714, Târgoviște a deținut mai bine de trei secole statutul de cel mai important centru economic, politico-militar și cultural-artistic al Țării Românești, în prezent fiind orașul-municipiu de reședință al județului Dâmbovița, unitate administrativ-teritorială din partea central-sudică a țării, mai exact din zona central-nordică a regiunii geografico-istorice românești Muntenia (ro.wikipedia.org/wiki/Târgoviște.
 
[49] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 260.
 
[50] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 97.
 
[51] Cunoscut și ca „Turnul Chindia”, actualmente acesta face parte din Ansamblul de monumente istorice «Curtea Domnească» și măsoară 27 de metri în înălțime și 9 metri în diametru. Între 1847-1851, turnul a fost complet restaurat de către domnitorii Țării Românești, Gheorghe Bibescu (ce a domnit între 1842-1848 [Istoria lumii în date, p. 568]) și Barbu Știrbei (ce a domnit între 1849-1853 și 1854-1856 [Ibidem]), forma actuală datorându-se celui dintâi, inclusiv înălțarea sa cu circa 5 metri față de construcția inițială. Turnul Chindiei este cea mai importantă atracție turistică din Târgoviște și, totodată, simbolul orașului, elemente specifice edificiului fiind prezente pe stema urbei respective, atât în partea de sus, cât și în partea de jos. De fapt, acum, turnul este și cea mai im-portantă atracție turistică a întregului județ Dâmbovița, găzduind în prezent expoziția intitulată „Vlad Țepeș – Dracula, legendă și adevăr istoric”, în care sunt prezentate documente, arme și obiecte din timpul domniei aprigului voievod român, dar și hărți cu împrejurimile din acele timpuri. Din punct de vedere administrativ, Turnul Chindiei se află sub tutela Complexului Național Muzeal „Curtea Domnească” Târgoviște. Există două ipoteze privind originea numelui turnului, însă neînregistrându-se niciun consens în privința acestui fapt. Prima susține că zone din vecinătatea turnului erau locuri de desfășurare a unor ospețe, denumite „chindii”, de unde și proveniența numelui. De asemenea, s-a sugerat că numele său provine de la cuvântul „chindie”, un arhaism care înseamnă „apus”, perioadă a zilei în care soldații ce apărau turnul aveau obligația să dea semnalul prin care cele cinci porți ale orașului erau închise. După acest moment, era interzisă intrarea sau ieșirea din oraș pe tot parcursul nopții, iar locuitorii aveau obligația de a nu circula pe străzi și de a nu întreține focuri în aer liber, care ar fi făcut vizibil orașul de la mare distanță (ro.wikipedia.org/wiki/Turnul_Chindiei).
 
[52] Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 125.
 
[53] Ibidem, p. 124.
 
[54] Ibidem.
 
[55] Este vorba despre Ştefan I Báthory de Ecsed, care a fost un membru de seamă al puternicei familii nobiliare maghiare Báthory. El a trăit între 1430-1493 şi a deținut funcția de voievod al Transilvaniei din iulie 1479 până în ianuarie 1493 (Istoria României în date, p. 461; Istoria Românilor, vol. IV, p. 807). Foarte ambiţios, acesta va fi numit, în 1471, de către Matia Corvin ca jude al Curţii regale (adică judecător regal, calitate în care era locțiitor juridic al regelui [en.wikipedia.org/wiki/Judge_royal]), deţinând această înaltă funcţie până la moartea sa. Datorită, însă, „firii sale belicoase (războinice – n.n. T.C.), alăturată cruzimii pe care o arătase în nenumărate rânduri (îndeosebi față de secui, al căror comite [guvernator] fusese o vreme – n.n. T.C.), István (Ştefan – n.n. T.C.) Báthory va sfârşi prin a fi detronat în anul 1493” (Cristian Ioan Popa, Lupta de pe Câmpul Pâinii [13 octombrie 1479]. De la universalitatea lied-ului medieval la recuperarea eroilor naţionali, în „Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis” [Anuarul Muzeului Municipal „Ioan Raica” din Sebeş], nr. 2, Sebeş, 2010, p. 276), decedând la scurt timp după aceea (vezi şi en.wikipedia.org/wiki/Ştefan_Báthory_de_Ecsed). Meritul deosebit al lui Ştefan I Báthory a fost acela că împreună cu comitele de Timiș, Pavel Chinezu, va obţine, la 13 octombrie 1479, pe Câmpul Pâinii (de lângă Orăştie), o strălucită victorie asupra turcilor ce invadaseră Transilvania (Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 334-337). *Celebru pentru forța sa herculeană, pentru extraordinara lui pricepere în mânuirea armelor de tot felul (mai ales a sabiei, de obicei el „luptând cu două săbii deodată” [Antonio Bonfini, Rerum Hungaricarum decades quatuor cum dimidia, Buda, 1770, p. 639]) și pentru remarcabilele sale calități de conducător de oști, Pavel Chinezu a fost un român originar din Banat, care a trăit între 1432-1494 și a deținut o serie de înalte dregătorii în ierarhia politico-administrativă și militară a Ungariei, printre care s-au numărat conducerea întregii provincii bănățene și comanda supremă a  trupelor din sudul Regatului Maghiar (la un moment dat, el fiind numit de Matia Corvin în fruntea tuturor forțelor militare ale Coroanei ungare), pe care le-a exercitat  din 1478 până la moartea sa (Tiberiu Ciobanu, Pavel Chinezu şi măreaţa sa biruinţă de pe Câmpul Pâinii repurtată asupra turcilor otomani, Editura Eurostampa, Timişoara, 2014, p. 15-42).
 
[56] Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 125-126.
 
[57] Ibidem, p. 126.
 
[58] M. de Follard, Histoire de Polybe (Istoria lui Polybius), II, Paris, 1727, p. 49-50. Polybius = om politic și istoric grec, care a trăit între 200-120 î.Hr. și a fost un admirator necondiționat al Romei, el întocmind o vastă istorie (în 40 de cărți) a Republicii Romane (și a statelor ce au intrat în contact cu aceasta, practic o istorie universală), intrată în istoriografie cu titlul de Istoria generală, care tratează evenimentele petrecute între anii 220-146 î.Hr. (Dominique Vallaud, Dicționar istoric, traducere de Nicolae Șarambei, Editura Artemis, București, 2008, p. 753; ro.wikipedia.org/wiki/Polybius; dexonline.ro/definiție/polibiu).
 
[59] Informații cu privire la desfăşurarea campaniei sultanale din vara anului 1462, întreprinsă la nord de Dunăre, precum și amănunte referitoare la „Atacul de noapte”, vezi în Tiberiu Ciobanu, Marea campanie sultanală din vara anului 1462 întreprinsă în Țara Românească și „Atacul de noapte”, în Vlad Țepeș și «Atacul de noapte» 555, Editura Eurostampa, Timișoara, 2017, p. 99-172; Campanie sultanală = acțiune militară de amploare condusă personal de sultan.
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020