Ultimul număr apărut

Morisena nr. 1 (17)/2020

Morisena este indexată în:

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

2020 – un an al comemorărilor. 75 de ani de la deportările germanilor din România în U.R.S.S. şi de la terminarea celui de-al II-lea Război Mondial Deportarea, literatura germană din România și Securitatea

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Wiliam Totok
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive,Deportation in die UdSSR 1945-1949; Rumaenische Arbeiterpartei (PMR), Rumaenische Sozialdemokratische Partei (PSD), Repatriierung, Deutsches Antifaschistisches Komitee für Rumaenien, Georg Hromad
 
Kurzfassung: Die Studie des Journalisten und Gegenwartshistorikers William Totok (Berlin) fusst auf neueren Erkenntnissen, die Totok als Folge seiner systematischen Durchforstung der Bukarest Archive der Securitate (CNSAS) gewonnen hat. Der Autor geht auf die Haltung deutscher Antifaschisten, Gewerkschafter, Sozialdemokraten ein, die mit dem Einverständnis der rumänischen Kommunisten im Januar 1945 zur „Aufbauarbeit – eigentlich zur Zwangsarbeit – in die Sowjetunion verschleppt wurden (im Volksmund: „Rußlandverschleppung“). Rund 70.000 Rumäniendeutschen waren betroffen, etwa ein Zehnten ließ sein Leben dort, weitere ein-bis-zwei Zehnten verloren ihr Leben nach der Rückkehr vom Zwangsaufenthalt als Folge der dortigen unmenschlichen unmenschlichen Bedingungen. Totok geht auch auf die proletkultistische rumäniendeutsche Literatur der 1950er Jahre ein, die mit der propagandistischen „Begrüßung“ der Rückkehrer aus der Sowjetunion einsetzte, sowie auf die Ansätze zu einer Aufarbeitung der Rußlandverschleppung im Temeswarer „Adam Müller-Guttenbrunn“-Literaturkreis und der Verfolgung dieser Ansätze durch die Securitate-Spitzel, die auf diesen Literaturkreis angesetzt waren. Nicht zuletzt geht er kritisch auf die Ansätze einer Aufarbeitung der deportation in der rumänischen Literatur und im rumänischen Film nach 1989 ein.

 
2020 – un an al comemorărilor. 75 de ani de la deportările germanilor din România în U.R.S.S. şi de la terminarea celui de-al II-lea Război Mondial
 
Anul 2020 nu va fi consacrat doar aniversării a 250 de ani de la naşterea compozitorului Ludwig van Beethoven (17 decembrie 1770, Bonn – 26 martie 1827, Viena). În acest an se împlinesc şi 75 de ani de la terminarea celui de-al II-lea Război Mondial. În acest context se vor organiza şi acţiuni de comemorare a victimelor deportării germanilor din România la aşa-numita muncă de reconstrucţie în Uniunea Sovietică. Despre deportările tuturor femeilor între 18 şi 30 de ani şi a bărbaţilor între 17 şi 45 de ani în lagărele din Ucraina sau din Urali s-au scris zeci de studii. Există o bogată memorialistică şi, nu în ultimul rând, celebrul roman al Hertei Müller, Leagănul respiraţiei” (Atemschaukel), în care tematizează trauma populaţiei germane din România, culpabilizată colectiv și paușal pentru crimele naziştilor. În legătură cu aceste deportări la muncă silnică fără nicio condamnare judecătorească, desfăşurate în primele zile ale anului 1945 s-a scris mai puţin cu referirire la faptul că şi etnicii germani antifascişti deveniseră victime ale acestor măsuri abuzive.
Reacţiile antifasciştilor germani – sindicalişti, social-democraţi şi comunişti – sunt documentate în fondurile unor arhive astăzi accesibile. Deportările care aveau la bază apartenenţa etnică au stârnit chiar şi contrareacţiile unor ofiţeri de Securitate de origine germană. Unul dintre aceştia fusese Martin Schnellbach (ieșit la pensie cu gradul de general de Securitate), descris în memorialistica foştilor deţinuţi politici drept un ofiţer extrem de dur. Unul dintre colegii săi din aparatul represiv notează în 1950, într-o caracterizare a lui Schnellbach (pe atunci deja colonel de Securitate), că acesta nu a fost de acord cu directiva partidului că „şi comuniştii nemţi” vor „trebui să meargă împreună cu hitleriştii în lagăre de muncă de reconstrucţie în URSS”. El a „văzut de la început, în această măsură o greşeală, o uneltire a anumitor elemente dușmănoase” „strecurate în Partid”. Şi din cauza aceasta, crede autorul caracterizării, Schnellbach a „rămas cu un simţ de amărăciune; cu o rezervă faţă de oameni”, având „şi astăzi o mică urmă de neîncredere, nu în Partid, ci în unii tovarăşi.” (ACNSAS, Cadre MAI 64, ff. 50-51).
În legătură cu atitudinea unuia dintre cei mai cunoscuţi militanţi ai stângii democratice din România interbelică, etnicul german Georg Hromadka din Reşiţa (06.07.1911, Lupeni – 12.04.1985, Singen, Germania), Securitatea reţinea într-un material din decembrie 1948: „În luna februarie 1945, datorită faptului că PCR-ul a sprijinit ordinul de deportare şi a antifasciştilor germani în cadrul operaţiunii de deportare a hitleriştilor din ţara noastră, Hromadka Gheorghe a fost urmărit şi el între aceştia, ceea ce l-a făcut să se depărteze de PCR, care nu a luat în considerare părerea sa, şi a trecut în cadrul Partidului Social-Democrat (PSD), unde nu după mult timp a fost ales secretar al organizaţiei locale, unde [Iosif] Musteţiu era preşedinte.”
Tabel nominalDupă deportare au mai trecut şi alţi comunişti germani la Partidul Social-Democrat (PSD – condus de Titel Petrescu), se spune în acelaşi document, care împreună cu Hromadka „au activat în Sindicat pentru ajutorarea familiilor muncitorilor trimişi în U.R.S.S.”. Hromadka a părăsit PCR-ul, în cadrul căruia a activat în ilegalitate, deoarece, în 1945, partidul fusese „cuprins de un val de şovinism anti-german”. (ACNSAS, P 600, vol. 13, ff. 193-196).
Într-o declaraţie, scrisă de Hromadka după ce a fost arestat, în 1948, se referă la deportările din 1945, afirmând că le considera „nejuste” şi „dăunătoare mişcării [comuniste – n.m. W.T.], deoarece nu au fost exceptate nici elementele antihitleriste care au luptat contra fascismului, suferind persecuţiile regimurilor dictatoriale”. Hromadka arată în continuare că în favoarea germanilor antihitlerişti a intervenit Iosif Musteţiu (08.07.1898, Cebza/Timiș – 28.09.1983, Reșița/Caraș-Severin), un lider social-democrat din Reşiţa, care s-a deplasat la Bucureşti cu scopul de a-i determina pe cei din conducerea statului să schimbe deciziile de deportare. „Ca urmare”, mărturiseşte Hromadka, „m-am înscris în februarie 1945 în Partidul Social-Democrat”, iar hotărârea aceasta „nu era de ordin ideologic”. „Am sperat să găsesc printre conducătorii PSD-ului local oameni cu mai multă înţelegere pentru aşa zisa problemă germană, precum şi posibilităţi de a activa în sensul corecturii greşelii”. Despre Musteţiu spune că l-a respectat „pentru atitudinea lui internaţionalistă, anti-şovină şi mai ales pentru poziţia lui luată în chestiunea germană”. „Măsura deportării”, conchide Hromadka, a fost „cea mai mare lovitură” pe care o considera „în contradicţie cu internaţionalismul proletar”. Hromadka mai aminteşte şi despre speranţele privind „îndreptarea lucrurilor” după ce, în 1948, CC al PMR a dat publicităţii o rezoluţie, pe care Hromadka a primit-o cu „entuziasm” şi prin care minoritatea germană a fost repusă în drepturi, devenind egală cu celelalte etnii (ACNSAS, P 600, vol. 13, ff. 197-202).
Într-o declaraţie din 6 iulie 1948, Iosif Musteţiu, arestat şi condamnat, în iunie 1951, în acelaşi lot cu Hromadka, confirmă faptul că s-a dus la Bucureşti şi a atras atenţia guvernului asupra consecinţelor „ce le-ar avea trimiterea tuturor germanilor în U.R.S.S. (ACNSAS, P 600, vol. 13, ff. 45-64, aici f. 47).
Revenind asupra nedreptăţilor făcute germanilor, cât şi asupra condamnării sale „nejustificate” ca duşman al poporului, Hromadka subliniază într-o declaraţie, din 17 aprilie 1956, scrisă înainte de a fi eliberat din detenţie, faptul că: „am combătut formele fasciste – ca şi în ilegalitate – în continuare după 23 august şi până la arestarea mea. Am combătut fireşte în acele timpuri şi tendinţa de a confunda cu mişcarea naţional-socialistă din Germania poporul german şi muncitorimea germană.” (ACNSAS, I 395441, vol. 1, ff. 75-76, aici f. 75).
Dezamăgit, Hromadka, după ce ieșise la pensie de la ziarul german „Neuer Weg”, redacția din București, și după ce revenise la Reșița, părăseşte România în 1980. Într-un memoriu, adresat, în 1981, autorităţilor de la Bucureşti, acesta îşi exprimă dorinţa de a renunţa la cetăţenia română. Între altele, el justifică această decizie, şi prin faptul că nu era de acord cu deportările din 1945:
„[...] După 23 august 1944 însă, când, invocându-se teza vinei colective a întregului popor german, populaţia germană a României, capabilă de lucru, a fost trimisă în Rusia la ‚muncă de reconstrucţie’, eu m-am opus atât funestei teze a vinei colective, cât şi deportării.
Pentru faptul că m-am desolidarizat de o politică ce abia după 10-15 ani urma să-şi primească verdictul de condamnare, am fost, în 1948, arestat (împreună cu alţi fruntaşi social-democraţi), judecat şi condamnat, pe baza unor acuzaţii fanteziste, la 20 ani de muncă silnică. [...]”
Operaţiunea de identificare, mobilizare şi tran-sportare a germanilor din România care urmau să fie trimişi la aşa-numita muncă de reconstrucţie în U.R.S.S. trebuia să se încheie pînă la sfîrşitul lunii ianuarie 1945. În acest mod au fost trimise în lagărele sovietice aproximativ 70.000 de persoane. Citând surse sovietice, Hannelore Baier, autoarea celor mai obiective studii privind deportarea germanilor din România, indică un număr de 69.332 de persoane. Liste cu persoanele deportate se află, de altfel, şi în arhivele româneşti, care așteaptă să fie studiate şi comentate. (Cf. Hannelore Baier, „Deportare, deposedare, discriminare 1944-1948”, în: Ottmar Traşcă / Remus Gabriel Anghel, [coord.]. Un veac frământat. Germanii din România după 1918, Editura ISPMN, Cluj-Napoca, 2018, p. 156.)
Despre condiţiile precare din lagăre într-o ţară devastată de un război care s-a încheiat abia în mai 1945 au relatat cei internaţi. Potrivit unor estimări se crede, că în cei patru ani, cât a durat calvarul, şi-ar fi pierdut viaţa 10 la sută dintre cei reţinuţi. După câtva timp, autorităţile sovietice au început să elibereze persoane bolnave sau inapte de muncă, dar şi câţiva activişti de partid, ca de exemplu publicistul Erich Wayand, repatriat în 1946 (cf. Fişa Nr. 11083 de evidenţă a ilegaliştilor, 23. 11. 1951). O parte a persoanelor eliberate a fost transportată mai ales în zona estică a Germaniei, ocupată de sovietici. De remarcat este faptul că mulţi dintre cei eliberaţi au încercat să ajungă din nou în România. Există liste cu această categorie de persoane eliberate care în mod fraudulos au trecut frontiera, încercând să ajungă în localităţile lor de baştină. Cei surprinşi la „intrarea frauduloasă”, „veniţi din U.R.S.S.” de la „muncă obligatorie” (precum se poate citi în documente (cf. de exemplu: ACNSAS I 258346, vol. 1, f, 372) au fost reţinuţi de către autorităţile române şi apoi, în marea lor majoritate, puşi în libertate și lăsați să ajungă în localitățile lor de proveniență.
StalinPolitica oficială a României faţă de germani a fost determinată de cea a puterilor aliate, U.R.S.S., Marea Britanie şi S.U.A. Poziţia sovietică a avut în acest context o greutate decisivă și definitorie. Astfel, România nu a urmat exemplul altor state, ca Polonia sau Cehoslovacia, care i-au expulzat pe minoritarii germani. Faptul că germanii din România nu au fost expulzaţi se datorează intervenţiei directe a lui Stalin care s-a opus acestor măsuri, susţinute şi de unele partide politice (cf. Dorin Dobrincu, „Stalin si pregătirea alegerilor din România anului 1946”, în: 22, nr. 31, 2008).
Propuneri vizând o epurare etnică efectivă au fost formulate însă de legionarul George Manu, care s-a încadrat în Partidul Naţional-Ţărănesc (PNŢ). Într-o analiză scrisă între anii 1945-1947, trimisă în Occident, Manu a invocat înţelegerile aliaţilor de la Potsdam referitoare la transferul forţat al minorităţilor germane din unele ţări est- şi central-europene. În acest fel, credeau el şi unii lideri politici, se va rezolva această chestiune şi în România postbelică. (cf. Testis Dacicus [George Manu], „În spatele cortinei de fier. România sub ocupaţie rusească”, Ediţia a doua, revăzută, îngrijită şi studiu introductiv, Silviu B. Moldovan, postfaţă: Şerban Manu, Editura Mica Valahie, Bucureşti, 2011, p. 205.)
Repatrierea germanilor din România, deportaţi în Uniunea Sovietică, a fost însoţită, în 1949-50, de o masivă campanie politico-ideologică. Ziarele din România relatau despre întâlniri cu cei reîntorşi şi despre şedinţe festive de întâmpinare, organizate de activişti ai Partidului Muncitoresc Român (PMR) şi Comitetului antifascist german din România, înfiinţat după interzicerea Organizaţiei Antihitleriste Germane (DAO). În atmosfera anti-germană, întreţinută după 23 august de numeroşi activişti, pînă şi Organizaţia Antihitleristă a germanilor fusese demonizată drept o asociaţia pro-fascistă. Într-un amplu reportaj din Braşov, publicat în cotidianul „Neuer Weg” pe 20 ianuarie 1950, este descrisă o manifestaţie dedicată repatriaţilor. Pe lângă reproducerea unor cuvântări şi declaraţii ale celor reveniţi, se relatează şi despre un program artistic, în cursul căruia au fost recitate poezii, ca de pildă elogiul versificat, scris de poetul Alfred Margul-Sperber în cinstea lui Stalin. Poeme dedicate repatriaţilor au semnat în următoarele ediţii ale ziarului numeroşi autori care au contribuit la aşezarea literaturii germane din România pe linia proletcultismului şi realismului socialist. Unul dintre ei fusese şi Franz Johannes Bulhardt (21.05.1927, Brașov – 14.07.1998, Hamm/Germania), altul Hans Mokka (16.05.1912, Timișoara – 09.01.1999, Darmstadt, Germania). Despre Mokka s-a aflat abia după deschiderea arhivelor că făcuse parte din echipele de pază ale lagărului de concentrare din Auschwitz şi tot acolo fusese şi bibliotecar. Amândoi acceptaseră să devină agenţi ai Securităţii (Bulhardt era vulnerabil detorită homosexualității sale).
În ediţia din 6 fabruarie 1950 a ziarului Neuer Wegeste publicată şi o poezie semnată de Oskar Pastior (20.09.1927, Sibiu – 04.10. 2006, Frankfurt pe Main), însoţită de două texte („Mărturisirea unui repatriat” şi „Către Neuer Weg”). Poezia de debut al celui care, după 1968, s-a impus ca unul dintre cei mai importanţi poeţi moderni ai literatura germane contemporane, a fost inspirată de şederea într-un lagăr sovietic. Referindu-se la acest text, Ernest Wichner, fost membru al Grupului de Acţiune Banat şi ex-director al Casei Literaturii din Berlin, care este editorul operelor complete ale regretatului Pastior, afirmă că redacţia ziarului a intervenit şi a prelucrat poezia. Celelalte două texte, spune acelaşi Wichner, au fost fabricate de redactorii lui „Neuer Weg” (cf. Oskar Pastior, „... sage, du habest es rauschen gehört”. Werkausgabe Bd. 1, Hanser Verlag, München, 2006, pp. 359-360.) Din cauza unor poezii în care Pastior a tematizat viaţa din lagărele sovietice, depozitate la o prietenă din Sibiu, scriitorul a intrat în vizorul Securităţii. Deţinătoarea poeziilor a fost supusă unor represalii, în urma unei semnalări de către un fost nazist sibian care acceptase să lucreze pentru poliţia politică stalinistă (a se vedea serialul, „Agent sub Hitler, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu”, 1, 2, 3, 4, 5, Radio Europa liberă, 2015). Amintirile lui Pastior despre cei patru ani petrecuţi într-un lagăr au furnizat, de altfel, Hertăi Müller materialul care stă la baza romanului ei: „Leagănul respiraţiei”.
Deportarea în U.R.S.S. a etnicilor germani la aşa numita muncă de reconstrucţie a fost exploatată publicistic şi literar cam până la mijlocul anilor 1950. Deportarea a fost prezentată în cheia propagandei oficiale a regimului de la Bucureşti care dorea să integreze minoritatea germană discriminată în sistemul instaurat. Odată cu înfiinţarea Comitetului pentru Repatriere şi, în paralel, a publicaţiei „Glasul Patriei‟, în 1955, subiectul a fost înlocuit, treptat, cu propaganda în favoarea determinării persoanelor originare din România de a se întoarce acasă.  Nu se cunoaşte câţi s-au întors din străinătate. Scriitorul şi omul de teatru german, Stefan Heinz (alias Hans Kehrer), care fusese cooptat în Comitetul de repatriere, apreciază în memoriile sale că cel puţin 3.000 de etnici germani s-ar fi înapoiat atunci în România (cf. Stefan Heinz-Kehrer, Im Zangengriff der Zeiten. Ein langes Leben – in kurzen Geschichten / În strînsoarea ca de clește a vremii. O lungă viaţă în scurte anecdote, Bucureşti, 2003, p. 328. A se vedea şi: Raport [de] activitate în cadrul Comitetului Romîn pentru repatriere“, 14 martie 1957, ACNSAS, R 292332, f. 23.)
Mai mulţi scriitori au revenit asupra temei deportărilor în perioada ceauşistă. Însă dintr-o perspectivă critică. Un impuls în acest sens l-a oferit însuşi liderul de partid, care în 1972 a vorbit despre adoptarea unor „măsuri greşite” care „au adus daune grave” economiei şi politicii naţionale. Ceauşescu a evitat atunci să vorbească despre deportări, amintind aluziv doar de „strămutarea” în Bărăgan. Ceauşescu a spus textual: „Şi după eliberarea patriei noastre au fost adoptate unele măsuri greşite. Aş vrea să citez în acest sens strămutarea populaţiei de origine germană şi sîrbă, exproprierea totală a terenurilor agricole deţinute de germani şi alte măsuri economice care au adus daune grave atît populaţiei respective, cît şi întregii economii naţionale, dar mai cu seamă politicii noastre naţionale în general.” (Cf. Nicolae Ceauşescu, „Raportul cu privire la dezvoltarea economico-socială a României în următorii ani şi în perspectivă, la perfecţionarea conducerii planificate a societăţii şi dezvoltarea demo-craţiei socialiste, la creşterea rolului conducător al partidului în edificarea socialismului şi comunismului, la activitatea internaţională a partidului şi statului”, în: Conferinţa naţională a Partidului Comunist Român, 19-21 iulie 1972, Editura politică, Bucureşti, 1972, pp. 13-107, aici: p. 78).
Scriitorul Johann Lippet, membru fondator al Grupului de Acţiune Banat, a abordat tema deportărilor într-un amplu poem intitulat „Biografie. Un model”. Un prim fragment din acest poem a fost citit în cadrul cenaclului german din Timişoara în noiembrie 1977. Între altele, Lippet descrie acolo soarta mamei sale, deportată, apoi trimisă în zona sovietică a Germaniei, de unde a plecat în Austria, iar de acolo s-a repatriat cu întreaga familie, în 1956, în România. Iată un fragment din acest poem (care a apărut integral în limba germană, în 1980, la Bucureşti, şi trei ani mai târziu în traducere română, la Editura Cartea Românească) în care autorul descrie drama mamei sale: „(...) apoi a venit primăvara / vara/ toamna / şi iarna / şi iar primăvara / arşiţa / şi malaria / şi mama mea / s-a hrănit / cu chinină / şi cu toţi banii ei puşi deoparte / pînă a scăpat de primejdia morţii / a prins din nou speranţă / cînd un transport a plecat spre casă / cu cei deveniţi inapţi de muncă/ (...)”. (Johann Lippet, biografie. un model, Traducere Gabriel Gafiţa, Cartea Românească, Bucureşti, 1983, p. 10.) Despre lectura lui Lippet şi discuţiile din cadrul cenaclului a fost informată Securitatea de către fostul „bibliotecar de la Auschwitz)”, Hans Mokka, pentru Securitate, în calitate de colaborator/informator: „Mayer” (cf. Johann Lippet, Das Leben einer Akte. Chronologie einer Bespitzelung, / Viaţa unui dosar, Wunderhorn, Heidelberg, 2009, pp. 50-51).
Alarmată de faptul că şi alţi autori au abordat tema deportărilor, Securitatea întocmeşte mai târziu un raport trimis primului secretar al Comitetului de Partid din judeţul Timiş, Telescu, semnalând acestuia că nu agrează ideea tratării subiectului. Dintr-o altă notă (a lui „Mayer”) află Securitatea şi de lectura lui Hans Kehrer (alias Stefan Heinz) care a prezentat, în 1978, textul piesei sale, „Vagonul 21” în care descrie transportarea oamenilor în lagărele sovietice. Din discuţiile care au urmat, se reţine în raportul informatorului pe larg intervenţia fostului director al Teatrului german, Johann Szekler. Acesta, se spune în notă, „a arătat că şi el a fost dus la munca de reconstrucţie în U.R.S.S. şi acolo în lagăr a spus la cetăţeni sovietici care conduceau activitatea lor că el este comunist din ilegalitate, dar i s-a răspuns ca să dovedească prin muncă acest lucru, apreciind că nu a fost o comportare bună”. (ACNSAS, I 210847, vol. 2, f. 100-100v, aici f. 100). Ofiţerul care a transcris informaţiile notează în final că este de părere că publicarea sau montarea aceastei piese la Teatrul German nu este „oportună” (ibidem, f. 100v).  De reţinut este și faptul că Ioan [Johann] Szekler (1902-1997), director al Teatrului German de Stat din Timişoara (din 1956 până-n 1971) şi autor de piese didactic-schematice, a făcut parte din comisia care a redactat expertiza literară care incrimina grupul de scriitori germani din Braşov, condamnaţi, în 1959, pentru că „au conceput o serie de lucrări cu un conţinut naţionalist, mistic, confuz, duşmănos, cu scopul de a submina regimul nostru de democraţie populară” (cf. Proces verbal, încheiat pe 24 aprilie 1958, ACNSAS, P 331, vol. 1, ff. 405-420). Biografia lui Szekler din perioada stalinismului nu a fost încă cercetată. În anii ’70 şi ’80, Szekler a adoptat în cadrul cenaclului german timişorean o poziţie conservatoare, influenţată de estetica realismului socialist, opusă experimentelor literare şi abordării critice a situaţiei existente.
În atenţia Securităţii a intrat şi Nikolaus Berwanger, un activist de partid liberal, redactor-şef al cotidianului Neue Banater Zeitung”. Într-o notă din primăvara lui 1977 se spune că acesta a făcut cunoscut în cenaclul timişorean amintit că este în curs de a scrie o lucrare autobiografică privind viaţa şi activitatea sa, în cuprinsul căreia intenţionează să trateze” şi problema ducerii populaţiei de naţionalitate germană la munca de reconstrucţie în U.R.S.S.În continuare se afirmă că Berwanger a arătat că dacă scriitorul Marin Preda, în scrierile sale, a făcut referiri la Antonescu, atunci şi el poate să scrie despre problema sus-menţionată”. Berwanger a avut în vedere romanul controversat al lui Preda, Delirul, apărut în 1975, considerat şi ca o încercare de reabilitare a dictatorului fascist, Ion Antonescu. „Pe marginea celor expuse de Berwanger”, se spune mai departe în această notă dactilografiată şi nesemnată, „au luat cuvîntul mai mulţi participanţi”, între care şi Johann [Ioan] Szekler, fost director al Teatrului German de Stat din Timişoara. Acesta a susţinut, potrivit notei, „că ar fi timpul să se scrie şi despre ducerea populaţiei de naţionalitate germană la munca de reconstrucţie în U.R.S.S. şi că pînă în prezent nimeni nu a avut curajul să scrie despre acest lucru, care în prezent după afirmaţiile lor [a altor participanţi la cenaclu – n.m. W.T.] ar constitui o problemă actuală din punct de vedere politic”. (ACNSAS, I 210847, vol. 2, ff. 46-46v, aici f. 46.)
Tema deportărilor a fost abordată după 1990 şi în scrierile literare şi istorice ale unor autori români. De multe ori, însă, reconsiderarea literar-artistică post-comunistă ignoră factologia istorică nudă, înlocuind-o cu ficţiuni, tributare unor mesaje subiective, resentimentare şi chiar vindicative. Astfel, în romanul lui Ioan T. Morar, „Lindenfeld” (Polirom, Iaşi, 2005) cauzele reale ale deportărilor sunt trecute sub tăcere. Autorul susţine că germanii din sudul Banatului au fost duşi în „pustia siberiană” pentru că au refuzat să-i denunţe „pe românii fugari în munţi, pe partizanii vînaţi de Securitate” (p. 19). În prefaţa romanului, Marius Chivu preia afirmaţiile imaginare ale lui Morar, transformându-le în explicaţii, pretins autentice. El susţine că refuzul germanilor „de a-i turna pe români din Rezistenţă le-a fost fatal” (p. 5). Distorsionările din acest roman, inspirat din romanul despre satul real Lindenfeld, azi total depopulat de locuitorii săi de altădată, au mai fost îngroşate şi de regizorul Radu Gabrea. În filmul său „O poveste de dragoste – Lindenfeld” (2014), al cărui scenariu are la bază romanul lui Morar, deportările au loc în plină vară a anului 1945. Această abatere flagrantă de la data reală a întâmplărilor traumatice din ianuarie 1945 – care s-au întipărit în memoria colectivă a populaţiei germane – afectează forma mesajulului intrinsec de com-pasiune, deformând fondul adevărului istoric.
 
Addenda
[24 aprilie 1978. Notă privind preocuparea unor scriitori care frecventează cenaclul timişorean „Adam Müller-Guttenbrunn” de a tematiza în lucrările lor deportarea populaţiei germane în Uniunea Sovietică. Informaţia a fost predată şi primului secretar al Comitetului Judeţean Timiş al PCR, Mihai Telescu şi a fost trimisă Direcţiei I din Bucureşti.]
Nr. 003476
NOTĂ
 
Deţinem informaţii că în cadrul cenaclului de limbă germană „ADAM MÜLLER-GUTTENBRUNN” din Timişoara, în ultima perioada se stimulează redactarea şi prezentarea unor lucrări literare care au temă despre ducerea populaţiei de naţionalitate germană la munca de reconstrucţie în U.R.S.S. şi în Bărăgan.-
Astfel, BERWANGER  NIKOLAUS a redactat o lucrare autobiografică în care face remarca şi la perioada cînd o parte din populaţia de naţionalitate germană a fost dusă la muncă de reconstrucţie în U.R.S.S.
Ulterior, la nunta fiicei sale care a avut loc în luna august 1977 fiind prezent şi SCHWARTZ LUDWIG, scriitor de limbă germană, care tocmai îşi aniversa ziua de naştere, BERWANGER NIKOLAUS i s-a adresat la microfon şi printre alte urări a afirmat: „Să trăieşti şi să reuşeşti să scri(sic!) romanul despre Bărăgan”.[2]-
BERWANGER NIKOLAUS referindu-se la necesitatea scrierii şi publicării unor lucrări care să trateze astfel de probleme, a afirmat faţă de membrii cenaclului că: „ducerea multor cetăţeni de naţionalitatea germană la munca de reconstrucţie în U.R.S.S. şi apoi în Bărăgan sînt probleme care au influenţat profund viaţa populaţiei germane din România, sînt probleme care din punct de vedere politic şi istoric au fost clarificate ca fiind decizii greşite ale conducerii de stat din acea perioadă şi care în prezent trebuiesc tratate din perspectiva scriitorului angajat şi partinic din ţara noastră şi nu doar în producţii literare revanşarde din apus”.
Ca urmare mai mulţi scriitori de limbă germană participanţi la acest cenaclu literar au preocupări de această natură, unii au redactat şi prezentat astfel de lucrări, printre aceştia fiind cunoscuţi:
f. 59
- LIPPET JOHANN profesor la Şcoala Generală Nr. 8 din Timişoara, a redactat şi prezentat în cenaclu o lucrare autobiografică în conţinutul căreia a făcut referiri la ducerea populaţiei de naţionalitate germană la munca de reconstrucţie în U.R.S.S.
- SAMSON HORST, redactor la „NEUE BANATER ZEITUNG”, a redactat şi prezentat în cenaclu o poezie cu referire la Bărăgan.-
- SCHWARTZ LUDIWIG tot din cadrul redacţiei „NEUE BANATER ZEITUNG” are preocupări de a redacta romanul intitulat „SATUL FĂRĂ UMBRĂ”, prin care să redea situaţia că prin ducerea în Bărăgan, oamenii ar fi fost desrădăcinaţi de locurile natale şi acolo nu au avut nici umbră.-
- HEINZ STEFAN[3], fost actor la Teatrul German, în prezent pensionar, intenţionează să redacteze o lucrare dramatică care să cuprindă două părţi şi anume momentul în care o familie este dusă în U.R.S.S. într-un vagon şi apoi în partea a doua, aceiaşi familie reîntorcîndu-se din U.R.S.S. la domiciliu. HEINZ STEFAN şi-a propus ca această piesă să fie redactată şi prezentată Teatrului german din Timişoara pentru punerea în scenă pînă în luna noiembrie a.c.
Considerăm că redactarea, prezentarea şi publicarea unor lucrări pe aceste teme duc la retrezirea şi crearea în rîndul populaţiei de naţionalitate germană, inclusiv a tineretului, a unor sentimente necorespunzătoare, cu atît mai mult cu cît şi în prezent în rîndul unor persoane se susţine ideea plecării definitive din România pe considerentul că în decursul anilor ar fi fost neîndreptăţiţi şi li s-ar fi provocat greutăţi prin ducerea în U.R.S.S. şi în Bărăgan.-
Propunem să se poarte o discuţie cu BERWANGER NIKOLAUS despre intenţiile unor persoane de naţio-nalitate germană pentru a publica astfel de materiale în scopul determinării luării de poziţie în aceste situaţii.-
R.P.N.
D.M.G.
RD. 528/ 20.04. 1978
Scrisă în 3 ex.
f. 59v
ACNSAS, I 210847, vol. 2, ff. 59-59v
 
Date bio-bibliografice
 
William Totok, n. la Comloşu-Mare, 1951, liceu la Sânnicolau-Mare, absolvent al Facultăţii de Filologie-Istorie (germană-română), (Universitatea din Timişoara). Cofondator al Grupului de Acţiune Banat (Aktionsgruppe Banat) (1972-75); deţinut pentru „propagandă împotriva orînduirii socialiste în beciurile Securității din Timișoara(1975-76); trăieşte ca scriitor şi jurnalist la Berlin (din 1987). Ultimele cărţi publicate: „... an den Fahnenstangen fault die Wut”, (... pe catarge putrezește mânia. Poezii), (Ludwigsburg, 2016); „Între mit şi bagatelizare. Despre reconsiderarea critică a trecutului, Ion Gavrilă Ogoranu şi rezistenţa armată anticomunistă din România”; cooautoare: Elena-Irina Macovei (Polirom, Iaşi 2016); Franz Xaver Kappus, „Biciul disprețului. Povestea unui stigmatizat” / Die Peitsche im Antlitz. Geschichte eines Gezeichneten. Prefaţă, tabel cronologic şi ediţie bilingvă îngrijită de William Totok. Traducere din limba germană de Werner Kremm, (Bucureşti, 2018).
 
Material prelucrat pentru „Morisena” de:
 
Werner Kremm
 
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020