Ultimul număr apărut

Morisena nr. 1 (17)/2020

Morisena este indexată în:

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Cacova sau Grădinari de Caraş. Însemnări monografice despre un habitat rural din Banatul Montan. Din preistorie până în veacul al XV-lea (III)

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Dr. Ionel Bota
E-mail: 
ionelbota@gmail.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive, Cacova, Grădinari, history, notes, monograph, continuity, rural settlement, Mountainous Banat
 
Abstract: The archaeological discoveries and information from various sources attest the continuity of Dacian and Dacian-Roman settlements in the miners’ communities of the Caraș region. Money treasures dating back to the Dacian times were discovered in the area. Banat is considered the province with the most pronounced Roman character. In the Middle Ages, a rural civilisation under Byzantine jurisdiction prevailed in these places. Here the Romanians had autonomous institutions, sedium valachicalium, congregatio generalis, courts and general assemblies.

 
b. Habitat medieval
 
Cum am mai spus-o şi în monografia oraşului Oraviţa, preponderentă este în aceste locuri o civilizaţie rurală, sub jurisdicţia bizantină. Legea agrară din veacul VIII, de pildă, face referiri şi pentru nordul „fluviului”, după acel veac de răscruce, secolul VII, numit al „grecizării” Bizanţului,1 tipul de locuitor majoritar fiind convicanus, membru al comunităţilor săteşti (obşteşti). Preschimbarea formei de cultură şi civilizaţie bizantină în modele culturale „ naţionale”2 se întâmplă şi în viitorul voievodat bănăţean,3 unde izvoarele bizantine şi ungureşti, dintre secolele XII-XVI, percep etnia română, majoritară, ca „populaţia cea mai veche”, „urmaşi ai romanilor”, vechii „romanorum et pastorum”.4
La Procopiu, de exemplu, avem pomenită „ţara Skassetana” în perimetrul cărăşan în care se află Greoni şi Cacova unde, până târziu în veacul XV, e amintit în documente cnezatul Zecas, Zecul (Secaş, astăzi Secăşeni (un toponim din 1388, „Zeck”, se traduce „loc defrişat cu securea”). Dar şi Akys, în locurile unde cnezatul şi moşia Valea (probabil cuprinzând Cacova, Greovăţ, Petrovăţ, cele două Ticvani, Jitin, Agadici, Maidan, Chery?), va păstra multă vreme cultul autonomiilor autohtone.5 Precum şi Ad Aquas care nu trebuie neapărat plasată pe linia Dunării, aceasta fiind amintirea, în vechea terminologie romană, a hidronimului dac, reluat şi la Peutinger, Apo, Appion, Apontis, râul Căraş. Echivalenţa din epoca post-romană există într-un pasaj din Pătimirea Sfântului Sava, sursă istorică însemnată pentru organizaţiile obşteşti din secolul IV, ad aquae Appontis.6
Cum am văzut mai sus, o vreme, romanii (Imperiul Bizantin) îşi reconsolidează controlul în nordul fluviului. Constantin cel Mare (289-337) deţine capete de pod la Drobeta şi Dierna,7 eforturi pe care mai târziu le elogiază Constantin al VII-lea Porfirogenetul (945-959)8 dar şi alţi cronicari ai imperiului răsăritean. Un habitat al continuităţilor, în care se integrau şi Cacova şi Greoniul, poate fi marcat şi de realitatea circulaţiei monetare, fiindcă la Caraşova s-a găsit  un aureus din vremea lui Carus (282-283), la Iam (locurile „Castel” şi „ Pripor”) monede de bronz din timpul lui Constantin cel Mare (307-337) şi Constans (333-350), la Oraviţa o monedă mică din aceeaşi perioadă, iar în preajma Oraviţei, la Ilidia, s-au descoperit monede de bronz din vremea lui Manuil I Comnen (1143-1180).9 E vorba de două monede de bronz găsite pe locul „Funii”, în campania arheologică din 1982, alături de o altă piesă din vremea lui Bela III (1172-1196).
În legătură cu Banatul de Munte, Căraşul, una din concluziile istoriografiei noastre este aceea că majoritatea cnezilor şi nobililor români sunt cel mai des menţionaţi în documente în legătură cu realităţi istorice, economice, sociale, politice şi cultural-spirituale în comitatele Căra-şului şi Severinului, zona celor opt districte româneşti: Lugoj, Sebeş (Caransebeş), Mehadia, Almaş (Almăj), Craşova (Caraşova, Căraş), Bârzava, Comiat şi Iladia (Ilidia). Aici, românii aveau instituţii autonome, sedium valachicalium, congregatio generalis, scaune de judecată, adunări generale (congregaţii).10
Pentru vremea când Arpad (890-907) i-a adus pe maghiari din Atelkuz în Pannonia, la 896, presat de pecenegi, prin pasul Verecske, Anonymus consemna o realitate social-politică, „Tyscia in Kenesna transnavigaverunt”, acelaşi tip de solidarizări locale menţionate şi în zona Crişana-Banat, „canesios”, în cântecul de mai târziu al lui Rogerius, Carmen miserabile.11 Or, împotriva noii presiuni politice, dinspre nord şi nord-vest, a ungurilor din vremea regilor dinastiei arpadiene (890-1301), se va realiza sinteza rezistenţei comunităţilor locale, de autohtoni şi alogeni încă neasimilaţi din vremea lui Glad, cel pe care Notarul anonim îl semnala „adiutorio Cumanorum et Bulgarorum atque Blacorum”. Ceea ce nu trebuie să surprindă, ştiută fiind tradiţia relaţiilor Banatului cu Bizanţul şi primul ţarat româno-bulgar.12 Glad (Gladiu, Cladiu, Claudiu)13 este „domnul românilor dintre Dunăre, Tisa, Mureşiu şi Alpii Transilvani (Banatul)”,14 limitele întărite ale fruntariilor ţării sale fiind, pe diagonală, linia Mureşului în nord şi cetatea Orşova, în sud or, probabil, şi mai departe, Szentklaray numindu-i stăpânirea „peste bulgari.”15 El a ieşit, scrie cronicarul anonim al ungurilor, din Vidin şi „a cucerit” ţara cu ajutorul cumanilor  dar, demonstra ulterior Ioan Lupaş, şi cu al românilor din Panonia.
   Gesta lui Anonimus mai arată că între Dunăre şi Tisa este „Kean, marele duce al Bulgariei, strămoşul ducelui Salan (...) teritoriul însă care se întindea de la fluviul Mureş până la fortăreaţa Urscia, l-a ocupat un oarecare duce cu numele de Glad.” Ducele Glad „împreună cu o mare armată de călăreţi şi de pedeştri, cu ajutorul cumanilor, bulgarilor şi valahilor luptă lângă malul Timişului, la vadul Nisipurilor. În această luptă au murit doi duci ai cumanilor şi trei cnezi ai bulgarilor, Glad fiind nevoit să se refugieze în fortăreaţa sa de la Dunăre, numită Keve.” Acel, la Schwandner, „Domnul Glad care stăpânea ţara de la Mureş până la castelul Horom”.
Cum se vede şi din acest exemplu, relieful e iarăşi definitoriu, muntele şi pădurea în Transilvania (erdely-„pădurile regelui”)16 o ramură din Alpii Transilvaniei, Muntele generic în Banatul cărăşan. Glad (însemnând alb, strălucitor) a lăsat destule urme în toponomastica zonei, „duxillius patrie” în lingua prisca, limba „bătrână”, cum ar zice Isidor. Astfel ar fi Ghilad, Gladeş, Valea Gladu, Gladina, Cladova, apoi Dialu, Gyal, Cladă-Ceri în Cacova, Clavăţ, Gravăţ, Grovăş, Greovăţ în Greoni.17 Dar cele mai multe le întâlnim în localitatea de lângă Oraviţa şi Cacova noastră, Agadici (Găgiş, în subdialectul zonei): Glădiş, dealul Gladeş unde se păstrează până astăzi ruinele unei cetăţi, aşezarea fiind, probabil, una din reşedinţele lui Glad.18
Urmaşul lui Glad şi al luptelor acestuia cu ungurii conduşi de căpeteniile Zuardu, Cadusa şi Boyta, Ahtum (circa 1000) ori Ohtum, Octum, nepot după cum scrie cronicarul anonim,19 aşadar o dinastie bănăţeană între 900-1000 stăpânea în Banat şi la nord de Mureş, avea centrul în castrul Morisena (după informaţiile din Legenda Sancti Gerardi),20 după ce fusese botezat în legea creştină (greacă, orientală)21, iar în conflictul de autoritate cu ungurii lui Ştefan I e trădat, înfrânt, ucis.22
În Monumenta arpadiana e un pasaj care trebuie să ne intereseze. Vorbind de întinderea ducatului (voievodatului) lui Ahtum, textul precizează: „In diebus illis erat quidam princeps in urbe Morisena nomine Achtum, potens valde …Serviebat namque eidem viro terra a fluvios Keres usque in Budin et Zeren, que omnia sub sua concluserat potestate”.23 Fluvio Keres e Căraşul, apropiat geografic de Zeren, terra Zeurino, Severin şi de Budin, care e Vidinul. Că în percepţia cuceritorului maghiar, conştiinţa etnică, românească, a locuitorilor voievodatului bănăţean era puternic motivată de împărtăşirea credinţei ortodoxe (orientale, ritul zis bizantin) stă dovadă actul distrugerii Morisenei (Cenadul Vechi) şi desfiinţarea mânăstirii ortodoxe, înlocuită în secolul XI cu o abaţie benedictină.24 Atunci sunt pomenite în regiunea cărăşană de care ne ocupăm biserica şi turnul ei din enigmaticul cnezat Valea.25 Nu trebuie să ne mire un sediu fortificat, bogăţiile zonei fiind deja cunoscute. Şi în Legenda major Vita Sancti Gerardi Moresanae Ecclesiae Episcopi, capitolul X, aflăm destule despre Achtum, botezat în Vidin, stăpân peste turme fără număr, herghelii, moşii, curţi domeniale.
 
Note:
 
1. Vezi la N. CARTOJAN, Istoria literaturii române vechi, postfaţă şi bibliografii finale de D. Simonescu, prefaţă de D. Zamfirescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1980 p. 3-10; A. THIERRY, Récits de l’histoire romaine au V-e siècle, Paris, 1862, p. 311 sq.; M. SOMMERLAND, Lebensbeschreibung Severin als Kulturgeschichtliche, Quelle, în „Archivio storico italiano”, 1904, p. 13-15; N. IORGA, Papi şi împăraţi, Bucureşti, 1919, passim; G. EVERY, The Byzantine Patriarchate, 451-1204, London, 1962, p. 62-64; J. BARUZI, Problèmes d’histoire des religions, Paris, 1935, p. 12-19.
2. Vezi la AL. DUŢU, Metamorfozele culturii postbizantine, în „România Literară”, XIV, nr. 17, 23 aprilie, 1981, p. 19.
3. A. BEJAN, Voievodatul bănăţean (secolul IX-XI), în „Orizont Magazin”, nr. 1, mai 1987, p. 4-5; Vezi şi I. MINEA, Românii înainte de 1222. Noi contribuţiuni, în „Revista de Istorie, Arheologie şi Filologie”, III, 1912, p. 5-11.
4. D. ONCIUL, Date istorice despre Banat, în „Revista Istorică”, V, 1919, p. 41-47.
5. N. IORGA, „România dunăreană”, în volumul N. IORGA, Studii asupra evului mediu românesc, ediţie de Ş. Papacostea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 36; N. DRĂGANU, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticii, Bucureşti, 1933, p. 32-34; Vezi şi H. ARHWEILLER, Byzance: pays et territoires, Londre, Reprint V., 1976, p. 29-30; RĂUŢ, p. 22-23.
6. AL. STANOJLOVIĆ, Monografija Banatske Klisure, Petrovgrad, 1938, p.127-128. G. ASCHBACH, Ueber Trajans Steinerne Donaubrücke, în  „Mittheilungen der K. K. Centrale Comission zur Erforschungen der Baudenkmale”, III, p. 206-207.
7. ŞT. OLTEANU, Cu privire la începuturile evului mediu în istoria României, I. Istoriografia, în „Revista de Istorie”, tom 39, nr.  9, septembrie 1986; vezi şi F. CHABOD, Storia dell’ idea d’ Europa, Bari, 1965, p. 119-126; L. MAKKAI, Les caractères originaux de féodalisme en Europe orientale, 1972, p. 16-24; J. LE GOFF, Imaginarul medieval, Bucureşti, 1991, p. 85-92; M. RUSU, Transilvania şi Banatul în secolele VI-IX, în „Banatica”, 4, 1977, p. 169-213; J. BURCKHARDT, Die Zeit Constantin der Grossen, II, Stuttgart, 1929, p. 38-39; D. PIGANIOL, L’empereur Constantin, Paris, 1932, p. 75-78; J. VOGT, Constantin der Grosse und sein Jahrhundert, 1960 p. 59-61; J. ZEILLER, Les origines chrétienne dans les provinces danubienne de l’Empire romain, Paris, 1918, p. 321-325; M. MACREA, A propos de quelques decouvertes chrétiennes en Dacie, în „Dacia”, XI-XII, 1945-1947, p. 281-302; H. AHRWEILLER, Etudes sur les structures administratiffs et sociales de Byzance, Londres, Reprint V., 1971, p. 18-49.
8. CONSTANTIN VII PORFIROGENET, De cerimoniis aulae byzantinae; De thematibus, ediţia II, Washington, 1967, p. 38-41; 62-74; 114-128; 218-220; Vezi şi EUGIPPIUS, Das Leben des heiligen Severin, în „Lateinische und Deutsche herausgegeben R. Noll”, Berlin; 1963, p. 16-22; M. WEBER, Die römische Agrargeschichte, 1891, p. 76-80; P. NAUTIN, Lettres et écrivaine chrétienne de II et III siècles, Paris, 1961, p. 92-114; H. LIETZMANN, Geschichte der alten Kirche, III, 3, Berlin, 1961, p. 80 sq.
9. D. BĂLĂNESCU, Descoperiri monetare din sudul Banatului, în „Banatica”, VII, 1983, p. 237.
10. Vezi Latins d’Orient, Paris, 1920, p. 2-19; cf. şi H. AHRWEILLER, Recherches sur l’administration de l’Empire byzantin, Paris, Editions de Boccard, 1960, p. 43-48; C. DAICOVICIU, Au sujet des monuments chrétiennes de la Dacie Trajane, în „Mélanges J. Marouzeau”, Paris, 1949, p. 119-124; N. IORGA, Orient et Occident au moyen age, Paris, 1923, passim; J. .JUNG, Die Anfänge der Romänen, în „Die romanischen Landschaften des romischen Reichs”, Innsbruck, 1881, p. 19-27; A. E. BURN, Niceta of Remesiana, his life and works, Cambridge, 1903, p. 25-27;18. N. CARTOJAN, op. cit. p. 10; 19. N. IORGA, „România dunăreană”, p. 29-30; F. MILLEKER, Délmagyarország régiségleletei a hunfoglalás elötti idökböl, Temesvár, 1891, p. 35-38; C. C. GIURESCU, D. C. GIURESCU, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Bucureşti, Editura Albatros, 1971, p. 23; Vezi  şi I. D. SUCIU, Monografia Mitropoliei Banatului, precuvântare de Nicolae, Mitropolitul Banatului, Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1977, p. 33-35; AGAPETUS DIACONUS, Scheda praeceptum de officio boni principis ad imperatorum Justinianum cum notis M. Jacobi Brunonis, Lipsiae, 1669, p. XI-XIV; I. D. SUCIU, op. cit., p. 35; V. PÂRVAN, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, p. 184-190; N. GUDEA, I. GHIURCO, Din istoria creştinismului la români. Mărturii arheologice, Oradea, 1988, p. 15-21; N. DOBRESCU, Rolul bisericii în trecutul românesc, Bucureşti, 1909, p. 19-20; ***, Caraş- Severin. Monografie, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1981, p. 64; E. CHIRILĂ, N. GUDEA, I. STRATAN, Trei tezaure monetare din Banat, Lugoj, 1974, (extras din publicaţia muzeului Lugoj); C. CAPIZZI, L’imperatore Anastasios I, 491-518, Roma, 1969, p. 92-93; I. VUIA, Districtus Walachorum, Cercurile româneşti bănăţene, în „Analele Banatului”, II, 1928, nr.  2, p. 65-86; nr.  3 p. 12-37, Timişoara, 1930, p. 32-35; G. PAULNER, A magyar nemzet törtenete, I, Budapest, 1892, p. 30-31; GH. COTOŞMAN, Districtele valahice bănăţene. 500 ani de la confirmarea autonomiei lor, în „Mitropolia Banatului”, VII, nr. 10-12, 1967, p. 79-119; GH. VINULESCU, Privilegiile româneşti din cele opt districte bănăţene, în volumul „Fraţilor Alexandru şi Ioan Lapedatum la împlinirea vârstei de 60 de ani”, Bucureşti, 1936, p. 869-876; V. MOTOGNA, Contribuţii la istoria românilor bănăţeni în evul mediu. Districtele româneşti, în volumul Banatul de altădată. Studii istorice, Timişoara, 1944, p. 3-30; N. TOMICIU, Districtele valahice privilegiate, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, X, septembrie-decembrie 1942, p. 595-596; A. NEMOIANU, Unele aspecte privind districtele româneşti din Banat în cursul secolelor XIV-XV, în „Muzeul Naţional”, 1976, p. 265-268; Z. PÂCLIŞANU, Vechile districte româneşti de peste Munţi, în „Revista Istorică Română”, XIII, fascicola III, 1943, p. 20-26; Teatrul Muzeu („Teatrul Vechi”) Mihai Eminescu, Oraviţa, Colecţiile Documentare, Fondul Documentar „Sim. Sam. Moldovan”, Mapa Tematică, „Însemnări istorice”, Documentul nr.  855, ms. datat 18 iunie 1957, 4p, cerneală albastră, 21 x 29,5 cm.
11. ROGERII, Carmen miserabile. Super destructione Regni Hungariae temporibus Belae IV regis per Tartaros facta, XXXV, în volumul Izvoarele istoriei românilor, V, traducere de G. Popa-Lisseanu, Bucureşti, 1935, p. 89-90; Izvoarele Istoriei României, 1, 1934, cf. Gesta Hungarorum, XLIV, p. 106-112.
12. A. BEJAN, lucr. cit. p. 5; vezi şi N. BĂNESCU, Vechiul stat bulgar şi ţările româneşti, Bucureşti, 1947, p. 16-25; Idem, O problemă de istorie medievală: crearea şi caracterul statului Asăneştilor (1185), în „Analele Academiei Române” secţiunea istorică, seria 3, tomul XXV, 1943, p. 543-590; C. C. GIURESCU, Despre Vlahia Asăneştilor, Cluj, 1931, p. 3-16; A. D. XENOPOL, L’empire valacho-bulgare, în „Revue Historique”, tom 47, 1891, p. 277-308; ***, Bulgarische Geschichte, Sofia, 1963, p. 17-36.
13. AL. P. ILARIAN, Aşezarea ducelui Glad în Dacia temeşiană, capitolul XI din Istoria românilor din Dacia Superioară, în volumul AL. P. ILARIAN, Antologie, ediţie, prefaţă, note şi comentarii de C. Albu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 64.
14. Ibidem, p. 65-66; I. A. POP, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane-Fundaţia Culturală Română, 1996, p. 113.
15. I. STĂNILĂ, Valea Căraşului. Districtul Ilidia, secolele XIV-XVII. Pagini din trecutul unui colţ de ţară, Reşiţa, 1986, p. 14; J. SZENTKLARAY, A Honfoglalás korá Délmagyarországon, în J. SZENTKLARAY, Krásso vármegye öszhajdana, Budapest, Athenaeum, 1900, p. 75
16. Anonimus, capitolul XI, în IIR, I, p. 82-84; I. LUPAŞ, Realităţi istorice în voievodatul Transilvaniei din secolele XII-XVI, Bucureşti, 1938, p. 15-29; Anonimus, XLIV, p. 110-111; M. SCHWANDNER, Scriptores rerum hungaricarum, I-II, Vindobonae, 1746; N. IORGA. Istoria românilor prin călători, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de A. Anghelescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, p. 6
17. G. VAIDA, Până când s-a vorbit limba dacă?, în „Noi, Tracii”, XIV, nr.  123, februarie 1985, p.; J. SZENTKLARAY, Krassó, p. 76; FR. PESTY, Krassó, II, 1, p. 243-244.
18. I. STĂNILĂ, op. cit., p. 14;  T. KOPPANYI, A  castelluntol a  kastelyig, în „Müveszettörténeti ertésitő”, XIII, nr.  4, 1974, p. 285-289; GR. IONESCU, Sur les éspeces et la términologie des constructiones fortifiées bâtres au moyen-age sur le territoire de la Roumanie, în „Revue Roumaine d’Histoire”, XI, nr.  3, 1972, p. 488.
19. AL. P. ILARIAN, op. cit., p. 65-66; I. A. POP, Românii, p. 105.
20. Vezi K. JUHASZ, A temesközy folviragzasa a tatarjaras utan, în „Erdelyi Irodalmi Szémle”, VI, nr.  1-2, 1929, p. 2-8; Idem, A Csanadi püspökseg törtenete. Alapitasatol a tatarjarasig 1030-1242, Mako, 1930, p. 12-13.
21. Cf. J. SZENTKLARAY, A csanád-egyhazmegyei plebániak törtenete, Temesvar, 1898, p. 5-9.
22. AL. P. ILARIAN, În Banat şi Biharea, în vol. cit., p. 80, capitolul XLIII; N. OLAHUS, Hungaria, 1536, p. 267 sq.
23. Monumenta arpadiana, ediţia Endlicher, s.a., p. 292.
24. C. C. GIURESCU, D. C. GIURESCU, op. cit., p. 338; L. ELEKES, E. LEDRER, G. SZEKELY, Magyarorszag törtenete, volumul I, Budapesta, 1957, p. 194; I. HENSZLMAN, Archeologiai kirandulas Csanadium, în „Archeologiai Közlemenyek”, 1871, p. 3-34; K. JUHASZ, Die Stifte der Tschanader Diözese im Mittelalter, Münster im Westfalen, 1927, p. 114-119; Idem, Hajdani monostorok a csanadi egyhazmegyeben, Budapest,1926, p. 19-32.
25. FR. PESTY, Krassó, III, p. 145-148.
 
c. Cotidianul economiei medievale în Valea Căraşului.
Enigmaticul cnezat Valea-Voia şi istoria Cacovei feudale
 
Încă din aceste vremuri, teritoriul cărăşan, parte componentă a voievodatului banatic, este bine organizat economic şi social-politic. Aşadar, înainte de cucerirea maghiară. Habitatul are bune reprezentări în vestigiile găsite chiar în săpături efectuate de specialiştii Muzeului Banatului Montan în vatra aşezărilor Grădinari-Cacova şi Greoni. Locul vetrei indică, fireşte, semnul statorniciei locuitorilor.1 Istoricul şi excelentul arheolog care este Ovidiu Bozu a dat la iveală, în Grădinari-Sălişte, un complex de şase locuinţe, cu podeaua săpată până la 0,40-0,60 m adâncime şi pereţi din bârne. E casa acelui fossatum, sat de tranziţie spre feudalism în care, cum avem mărturii despre cuptoare de ars oale din secolul III şi monede din secolul IV la Şoşdea, Fizeş, Vârşeţ, apar germenii cotidianului medieval atât de specific ţinutului cărăşan.2
Dacă la Gornea, pe linia Dunării, avem singura aşezare metalurgică medievală cunoscută în Banat,3 argumentul economic fiind, cum se ştie, unul din criteriile care şi în restul Europei fundamentează evoluţiile cetăţii şi burgului,4 în ţinutul de care ne ocupăm în studiul nostru, Ilidia e o localitate importantă, cum atestă descoperirile din punctele Obliţa şi Sălişte.5 La fel Pescari, Gornea, Urscia (Orşova) în secolele VII-XI, dar continuităţile de locuire sunt valabile şi în aşezările numite mai târziu, în documente, Cacova şi Greoni, urme existând, cum am văzut mai sus, din preistorie şi din antichitatea clasică.
Secolul VIII e marcat de activităţi economice intense în cel puţin 16 localităţi, cum atestă specialiştii problemei citând, pentru perioada cuprinsă între secolele VIII-IX, Gornea, Ilidia-Sălişte, Ilidia-Funii, Moldova Veche-Vinograda, Forotic. Lista, fireşte, ar fi mult mai amplă cu menţiuni concrete şi despre habitatul cărăşan unde continuitatea de locuire şi viaţă economic-socială nu se exclude. În aşezările de pe Valea Căraşului s-au găsit vestigii atestând activităţi ale unor cuptoare din piatră şi din lut, cu boltă semisferică, dar circulă în ţinut arme, obiecte de uz casnic, podoabe cuprinse în remarcabilul catalog al celui mai valoros istoric al perioadei, cărăşanul Dumitru Ţeicu, precum cerceii cu pandantiv stelat, cerceii cu cap spiralat, cercel din argint cu lunulă simplă. Vorbim şi de un specific în decorul de fir filigranat sau în turnarea pandantivului cu un ornament care imită tehnica granulaţiei, asemenea obiecte realizându-se încă din secolul al VIII-lea la Gornea-Căuniţa de Sus, dar acelaşi cercetător a mai depistat alte 27 aşezări din secolele VI-IX în care este specific mentalului economic autohton realizarea de  podoabe, cel mai adesea ca noi accesorii la îmbrăcăminte. Perimetrul descoperirilor este vast,  cercei cu pandantivi ciorchine  la Deta, Vârşeţ, Banatska Palanka, Orşova, Cuvin, desigur incluzând şi aşezarea de care ne ocupăm acum, brăţări cu capete de animal în morminte de secole X-XI la Denta şi Vârşeţ.6
Circulă în teritoriul cărăşan, mai mult ca sigur datorită activităţilor de schimb comercial, produse provenind din acel atelier de catarame şi fibule romano-bizantine de la Drobeta, şi nu doar pentru secolul al VI-lea, cu piciorul întors pe dedesubt, din bronz, şi de la Orşova, atelier şi produse mult mai vechi. Un alt model circulabil este o fibulă din fier, găsită la Cuvin, într-un mormânt atat în acelaşi secol VI, tot fibulă cu piciorul întors pe dedesubt. Dar mai sunt la modă tipurile de la Orşova, două fibule digitale, de tip slav şi de tip germanic,7 de la Biserica Albă, fibulă în formă semicirculară cu şapte ramificaţii, în cazul căreia piciorul redă o figură umană.8
Pustiirile hunilor au lăsat multe fortificaţii dărâmate, cum ne descrie lucrurile chiar Procopius.9 Zona e sub control gepid, după 454, până la recucerirea ei de către bizantini. Astfel că în vremea lui Justinian există menţiunea cu un corespondent clar în realitatea istorică: „(…) Istru cea mai puternică apărare a noastră şi a întregii Europe, împăratul a acoperit ţărmul fluviului cu întărituri dese”.10
Dacă hunii au lăsat urme la Timişoara-Cioreni, Voiteg, Deta, Vârşeţ, la 803 avarii sunt bătuţi de bulgari şi franci, iar Omurtag ocupă Sirmium şi o parte  a Banatului astfel că la 892 avem ştiri că bulgarii vindeau sare în Moravia.11 Dar stilul confuz de „a aşeza neamurile” într-o geografie de către un istoric e o modă a acelui timp, modă de care se lasă contaminat şi Constantin Porfirogenetul. „Ungurii-turci”, zice acesta, în secolul X deţin „podul lui Traian, la intrarea în Turcia”(...) „Turcii se învecinează în partea de răsărit cu bulgarii, unde îi desparte fluviul Istru, fluviu numit şi Dunăre, la apus sunt francii, iar la miazăzi sunt croaţii.”12
Iar în secolele XII-XV dezvoltarea aşezărilor de agricultori, crescători de vite şi meşteşugari olari şi fierari e un proces firesc. Ilidia, Caraşova, Erd-Somlyo (Vărădia, vechea Arcidava, de la maghiarele erd, pădure, suma, vârf, şi som, corn) sunt fortificaţii puternice dar şi aşezări de sedentari autohtoni.13 Dincolo de exagerările slavizante pentru Apatin, Vinča, Prahovo, o altă Slatina,14 în vatra cărăşană circulaţia monetară intensă de secol X, cu descoperiri de monede la Deta, Orşova, Cuvin, e o realitate şi pentru alte colţuri ale provinciei banatice. Oricum, în teritoriul cărăşan în care includem Cacova şi Greoni, în secolele XII-XIII aşezări importante mai sunt Broşteni, Socol, Vârciorova, Giurgiova, Berzasca, Buchin, Fârliug, Moceriş.
Destule aşezări de secol XIV din ţinut precum Ciuchici-Sălişte, Rusova Nouă, Berlişte, Milcoveni, Iam, Ciclova Română-Dealul Vrani (aici şi necropola), Răcăşdia, Vrăniuţ, Iertof sunt indicatorii siguri că provincia, în special ţinutul cărăşan, are bogate resurse economice: soiul de grâu pe care-l cultivă localnicii se va regăsi şi la ungurii din Pannonia, ulterior,15 zona colinară din perimetrul Cacova, Secaş, Ticvaniul Mare, Ticvaniul Mic, Greoni, Vărădia e cultivată cu pomi fructiferi. Cum ne relatează documentele, în Căraş şi în afluenţii Lişava, Vicinic, Bârcaciu, Budoviţa peştele e o importantă sursă de hrană.
În cronica lui Johann Nauclerus din Tübingen, cetatea Caraşovei este alături de aşezări urbane şi semiurbane locul unor intense activităţi de comerţ şi agricultură, de morărit pe apă. În 1361, avem menţiuni despre arături şi gunoiri masive în ţinutul care cuprinde Cacova şi Greoni, pe moşiile Voia (Valea) şi Secăş, iar în 1368 pe moşia Terien (Ţarină?) de lângă Haram. Pe Caraş, unde e moşia Voia, Pesty menţiona documentul care, afirmând o realitate din zona Cacova-Greoni-Ticvaniul Mic, vorbea de  moara din 1378, cu roată verticală şi admisie inferioară, „unum molendinum inferius pellens” Un alt document, emis la 1389, informa despre două mori pe râul Caraş, probabil în acelaşi habitat discutat de noi în cartea de faţă.
Dar în 1369, la Şoşdea, informaţia despre  „pământurile de arătură, de folosinţă şi înţelenite (…) râturile, fânaţele” ne arată o bogăţie locală de care sigur au beneficiat şi aşezările cărăşene precum Cacova şi Greoniul nostru.16 Zona este bine aşezată strategic şi are şi resurse economice (oi, vaci, pomi fructiferi, stupi, piatră de construcţie, păduri). Pe Valea Secăşului, actul din 1357 indică nimic altceva decât 50 gospodării tip “mansio” cu pământurile de arătură, fâneţele, pădurile şi alte „folosinţe îndestulătoare.”
Proprietarii funciari ai ţinutului sunt extrem de bogaţi. Văduva Bejan deţine în 1482, în Căraş 11 sate şi 33 sesii ţărăneşti, inclusiv din cnezatul Valea, în care bănuim că se încadrau Cacova şi Greoni. În 1494-1495, ţinutul are 30 aşezări şi 3.180 „porţi”. Acte de partaj emise de stăpânii de pe domeniul Remetea-Ersig, la 1377, 1378, 1389, cu referiri şi la realităţi din satele moşiei Valea, ating ca informaţie numărul considerabil al satelor, morilor, familiilor. Un loc de curte din satul Guluez, „unum locum curiae de Guluez”, la 1355, este zălogit pentru o marcă şi jumătate.
Documente din 1351 şi 1358 numesc satele Secăş şi Biniş între posesiile minelor regale „montane regalis Sekusbanya”. Cetatea regală Cuieşti controla regiunea minieră Dognecea, încă la 1395, „castrum Kwesd vocatum in comitatu de Crassow habitum, cum villis et montani ferri, ad ipsum castrum spectantibus.” La 16 decembrie 1437 se vorbeşte de domeniul minier Ciclova, parte din „posessio regalis”. Aur se mai exploata şi la Sasca şi Moldova (Warat)17, iar la Potoc (în 1418-1517, castrum Pathkolz) se spală aur din râu, lucru de neexclus la Cacova, Greoni, Secaş, Ticvaniul Mic.18 Un Marcu Pemphlinger, plătind 925 florini comitelui Camerei Sibiene în 1500, e un exemplu de activitate profitabilă în Valea Căraşului ori în Valea Nerei. Aur aluvionar se mai prelucra în ţinutul nostru la Slatina Timiş, Văliug, Sasca Montană, Ciclova Montană, Jitin.19
La 1373, Ludovic I interzice importul sării din Ţara Românească, lucru edificând o altă importantă realitate privind exploatarea şi valorificarea unei materii prime indispensabile şi atunci şi azi pentru cotidianul omului.20
Evoluţiile se văd şi din modificarea statutului economic al unei localităţi. Un târg săptămânal dă numele Wochenmarkt modificat ulterior în Jahrmarkt (unde târgul e acum anual).21 Arach din 1427 e oppidum în 1441.22 În a doua jumătate a secolului XVI, Haram, care nu este mai vechiul castrum Horom, ci Aravar,23 Oraviţa (Charam, Chorom) e oppidum, înlocuind în nomenclatorul localităţilor civitas Chery din 1334 şi din 1403 (castrum la 1387, civitas la 1403, castellum în 1440, 1443, 1459 şi iarăşi castrum, la 1473).24
Un important drum comercial trece din Ungaria de Sus prin piemontul cărăşan („drumul Căraşului” 1411) spre Belgrad şi Branicevo ( „drumul mare”, în 1472 ), unde domină „pădurea mare sârbească”, amintită la 1389 de călătorii Peter Sparnau şi Ulrich von Temstadt.25 Pădurea îl uimeşte şi pe Olahus în jurul Vărădiei.26
Un drum al sării trece şi prin ţinutul cărăşan de vreme ce în 1233 Andrei II confirmă legatului papal Iacob veniturile pe comerţul cu sare în beneficiul unor mânăstiri bănăţene27, iar în 1581 dieta ordonă banului de Caransebeş să vegheze comerţul acestui produs.28 Drumul sării e menţionat documentar în 1368 cu o vamă la Sohordouth (Surduc) şi alta la Manastir (?). În Depresiunea Oraviţa, „latam viam ultra fluium Nyarag”, drumul de piatră dinspre munţi, pe cursul Nerei, are traseul peste Dealurile Doclinului spre Valea Bârzavei şi el  trece cu siguranţă şi prin Greovăţ, Petrovăţ şi Cacova.29 Drumul pomenit la 1367 trece prin Ţara Caraşului, Valea Vicinicului, Valea Nerei, Slatina Nera, Sasca, Şopotul Nou30 completând reţeaua locală, cărăşană, din 1358, când e amintit drumul moşiei Secaş, legând Cacova de Secaş, Calina, Dognecea.31
În teritoriul străbătut de la izvoare de râul Căraş, istoria pulsează în jurul evoluţiilor districtului Ilidia (Iladia, Eliud, Eliad). În 1233, Elyed e pomenit în documentul papei Honorius II conferindu-i posesiunea Margaretei, fiica lui Bela III, împărăteasă a Bizanţului.32 În 1247 localitatea e integrată, alături de Socolari şi Vărădia, în „terram castri de Karassou”33, iar în 1248 voievodul Laurenţiu, originar din Căraş, are sediul în Ilidia şi conferă donaţii şi scutiri pentru Vinţ şi Vurpăr.34 În 1325 e pomenit castrum Iliad (sediul, probabil, pe dealul Curma), sediu pentru castellanus de Sebes et de Iliad Szeri Posa.35 Un document din 1342 citează districtul Ilidia cu biserică din piatră ornată cu cărămidă,36 un altul, din 1363, indică doi vicecastelani aici37, iar oppidum nostru regis Elyed din 142838 este inclus, în 1429, cu menţiunea stăpânirii nominale a cavalerilor teutoni, bătuţi în 1432 de Vlad Vodă, aliatul turcilor atunci, în tratatul dintre Ungaria şi Veneţia în luptele pentru Dalmaţia.39
Opinia noastră este aceea că satele Kakova, Greovăţ şi Petrovăţ sunt foarte importante şi au un rol social puternic, economic şi social în cadrul domeniului Valea (Vaja, Woya, Woyla, Vojla, Bajla ş. a.), problemă de localizare istorică având încă enigmele ei.40 Waralya, asimilată Vărădiei de către unii istorici, poate fi de asemenea centru important ca şi cnezatul Valea dacă nu cumva e o altă denominare a sa ca şi în 1377 „Valea Voia”, pe teritoriul căreia se află minele regale de la Secaş (Zekas, Zeku).
O moşie în componenţa cnezatului Valea, Bachtövisse, iniţial o proprietate cnezială, vecină cu cetatea regală Vârşeţ, e cotropită de castelanul Vârşeţului Ioan Bisenul (Pecenegul), care mai deţine domenii şi în Valea Caraşului, Secaş şi Valea.41 În noiembrie 1361, Ioan revinde moşiile astea, pentru 3.400 florini, regelui.42 Astfel că, la 18 noiembrie 1361, regele Ludovic I răsplătea serviciile lui Benedict Himfy cu moşiile Kuespataka, Voya şi jumătate din Bachythuisse.43 În martie 1363, se execută punerea în stăpânire a părţii din moşia Bachtivisse a lui Benedict Himfy şi a fraţilor săi Nicolae şi Petru. Bachtuisse, Srediştea Mare, la vest de Marcovăţ Vale apare într-un act din 22 martie 1363 „possessio Bach Timisse” la vest de o Vale a Pădurii, pe hotar cu Ersomlia, de la Vârşeţ, hotar comun cu domeniul Zerehadel, la nord fiind Dealurile Vârşeţ.44 În 1411, Ştefan de Remetea se plânge împotriva unor „cives et hospites de Zerehadel” care au călcat hotarul moşiei sale Bastuisse.
În 1391, moşiile Bastiivisse, Schekas, Woya sunt obiect de dispute între familia Himfy, iar în 1411, Valea se mărea, ajungând vecină cu Srediştea Mare, pe hotar cu Zeredahel,45 vecină cu Vărădia.46 Dar şi cu părţi de pe Valea Ciornovăţului, între Cacova şi Comorâşte,47 cuprinse încă de la 1358, 1370, 1378 în „procesul moşiei Valea, vecină.48
Dacă Baiola e loc şi moşie în ţinutul Banatska Subotica, în opinia unor istorici români şi sârbi, realităţile din documentul lui 1355 cu locul Baila (adică Vaila, Vajla, Valea) ne aduc tot în Valea Căraşului unde Ştefan, fiul lui Dominic dintre cnezii Baciu, în septembrie 1355, zălogea loc de moşie la Guluez  şi 20 iugăre la Baila pentru o marcă jumătate.49 În aceeaşi toamnă a anului 1355, Caterina, nevasta lui Dominic, are a treia parte din moşie, „pro quarta parte puellari” din partea lui Nicolae, fiul lui Iacob de Ciortea, o sesie pe bucăţile Ciortea, Guluez şi Baila, completată cu pământ de arătură dinspre moşia Zerdahel.50
Că nu e Baiola, ci o coruptelă de la Baila, Vaila, Valea stă mărturie un act mai vechi, din 1319, amintind că familia Baciu, cu o stăpânire pe Valea Agrişului, lângă Ferendia, mai târziu obţine stăpâniri la Bocurundia, Oşiacu, Guluez, Ciortea, Baiola, aşadar e mai credibilă o localizare între Biserica Albă şi Ciortea51 decât pe Valea Nerei,52  în nordul câmpiei bănăţene,53 unde Guluez ar designa, acum, Giulvăz, ori în zona Subotiţa.54
Cnezatul şi domeniul Valea sunt vaste, desigur, ca întindere, dar ele includ majoritatea teritoriilor din Ţara Caraşului, la vecinătate cu puternicele districte Ilidia şi Cuieşti. În 1348 e amintit  Benkefalva55, dar în 1418, Ştefan de Remetea şi fiii se plâng împotriva lui Petru Benke de Benkefalva, care a luat de pe moşia lor, Bastwuisse, „quinque boves de iobagiorum ipsorum aratris quator boves,” 56 cu localizări în perimetrul Vărădia-Socolari,57 oricum pe Valea Nerei şi la sud-est de Biserica Albă.58
La 1368, „possessio Perlyyke”, „possessionem Perlyzke”, în lunca Vicinicului, la nord-est de Berlişte de azi, are opt gospodării şi e prezent în acte la stabilirea hotarelor moşiei Valea, pe hotar cu ea şi cetatea Ilidia.59 Ceva mai devreme, Brancfalva aparţine cetăţii regale Ersomlya de Vârşeţ. Comitele de Caraş, Posa de Zeer, emitea un protest împotriva ocupării forţate a unor locuri din componenta cnezatului Valea, „quasdam possessionis castri domini regis Ersomlya vocati Steepkfalva, Lukaya, Bykesd, Harasthowth, Brancfalva, Feketeizwar et Nenegteluk”.60 Lukaya poate fi Lunka, Lunca, la nord de vechiul Petrovăţ, Bykesd este Berkas-ul pomenit de Pesty în hotarele Cacovei astfel că localizarea propusă încă din veacul XIX în ţinutul Vărădia pare potrivită cu realitatea istorică.61 Valea e istorie. Un alt exemplu că toponimicul e stabil, el gravitează numai în Valea Căraşului. Rusnok Vale e locul Ruşnic dintre Iam şi Milcoveni, pustiit la mijlocul veacului XVI. În 1348, Ştefan, fiul lui Toma din Valea Mică a Ruşnocului, Kisarusnok, asistă la împărţirea în două a satului. Poate că încă o dată se adeverea, pentru ţinutul nostru, opinia regretatului Henri Wald, aceea că simbolurile organizează lingvistic istoria.62
 
Note:
1. Despre vatră şi rolul ei vezi la I. VLĂDUŢIU, Etnografia românească, Bucureşti, 1973, p. 170-174.
2. ***, Civilizaţie medievală şi modernă românească. Studii istorice, Cluj-Napoca, 1985, p. 62-68.
3. D. ŢEICU, Atelierul metalurgic medieval din secolul XII de la Gornea, în „Banatica”, 13, I, p. 215-226.
4. H. PIRENNE, Les villes du Moyen Age, Bruxelles, 1927, capitolul 3, p. 45-60.
5. Vezi D. ŢEICU, Arheologia satului medieval din Banat, Reşiţa, Editura Banatica, 104 p., cu întreagă bibliografia problemei
6. CS. BALINT, Südungarn im X Jahrhundert, Budapesta, 1991, p. 216-219.
7. D. CSALLANY, Archäologische Denkmaler der Gepiden im Mitteldonaubecken (454-568), Budapesta, 1961, p. 192-198 şi U. FIEDLER, Studien zu den Gräberfeldern des 6. bis 9. Jahrhunderts an der unteren Donau, I, 1992, p. 85-104.
8. M. MACREA, De la Burebista la Dacia postromană. Repere pentru o permanenţă istorică, Cluj, 1978, p. 210-229 şi p. 225.
9. PROCOPIUS, De Aedificiis, IV, în Fontes Historiae Daco-Romaniae, II, 1970, p. 463-465.
10. Ibidem, IV, 1, 33, p. 461.
11. K. HOREDT, Siebenbürgen in Frühmittelalter, Bonn, 1986, p. 70-80, 98-104.
12. CONSTANTIN PORFIROGENETUL, De administrando imperio, 13, 15; 40, 25, 35, în Fontes Historiae Daco-Romaniae, II, 1970, p. 661 şi p. 667.
13. ***, Caraş-Severin, monografie, p. 65-67; P. SZENDE, Magyar városok a közepkör végen, Budapest, 1913, p. 75-90; O. RĂUŢ, V. IONIŢĂ, Studii şi cercetări de toponimie, Reşiţa, 1976, p. 23.
14. I. PĂTRUŢ, Studii de limba română şi slavistică, Cluj, 1974, p. 89-121.
15. AL. BORZA, L’alac chez les roumains (étude botanique et d’histoire culturelle), Sibiu, 1945, p. 4-16; P. DONAT, Haus, Hof und Dorf in Mitteleuropa vom 7. bis 12. Jahrhundert, Berlin, 1980, p. 25-36.
16. I. LOTREANU, Monografia Banatului, I, Situaţia geografică, Locuitorii. Comunele, Timişoara, 1935, p. 111-113; Documente istorice. De la Lugoj, în „Foaie pentru Minte Inimă şi Literatură”, XIV, nr. 21, 1851, p. 163-166; despre morile de apă, vezi în (DRH, C, XII, (1361-1365), p. 50-52, C, XIII, p. 553-555; (PESTY, Krasso, III, p. 146-149.
17. C. C. GIURESCU, D. C. GIURESCU, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Bucureşti, Editura Albatros, 1971, p. 169; D. ROTMAN, Aurul şi argintul, în „Natura”, XII, nr.  2, p. 23; despre Guluez, satul şi curia, vezi în Documenta Romaniae Historica, seria C, X, 1977, p. 348; despre Valea Secăşului, în Documenta Romaniae Historica, seria C, XI, 1981, p. 201; despre minerit, în (DIR, C, XI (1356-1360).
18. A. GHIDIU, I. BĂLAN, Monografia oraşului Caransebeş, Caransebeş, Editura Autorilor, 1909, p. 316; H. COLAN, Aspects de l’histoire de la méttalurgie en Roumanie, în „Noesis”, III, 1975, p. 85-89.
19. D. ŢEICU, Cadrul geografic, resurse, întinderea zonei investigate, în volumul D. ŢEICU, Banatul Montan în Evul Mediu, p. 19.
20. FR. PESTY, A Szőrényi Bánság és Szőrény vármegye tőrténete, Budapesta, 1886, p. 5-7.
21. ŞT. PASCU, Voievodatul Transilvaniei, II, Cluj-Napoca, 1979, p. 139.
22. Ibidem.
23. FR. PESTY, Krassó, II, 1, p. 79-88.
24. Ibidem, p. 154.
25. N. IORGA. Istoria românilor prin călători, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de A. Anghelescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, p. 62.
26. N. OLAHUS, Hungaria, în volumul Literatura română veche (1402-1647), I, ediţie îngrijită şi note de G. Mihăilă şi D. Zamfirescu, Bucureşti, Editura Tineretului, p. 267-268.
27. Documente de Istoria României, seria C. Transilvania, I, p. 267-268.
28. A. GHIDIU, I. BĂLAN, op. cit., p. 316.
29. FR. PESTY, Krássó vármegye tőrténete, Budapesta, 1882, p. 79-85.
30. Documenta Romaniae Historica, seria C, XIII, p. 356-359.
31. Documenta Romaniae Historica, seria C, X, p. 136-139; Documenta Romaniae Historica, seria C, XII, p. 9-13.
32. J. SZENTKLARAY, Krásso, p. 162; I. STĂNILĂ, Valea Căraşului. Districtul Ilidia, secolele XIV-XVII. Pagini din trecutul unui colţ de ţară, Reşiţa, 1986, p. 10 sq.; Idem, Ilidia, în „Foaia Oraviţei”, VII, nr.  47, ianuarie, 1992, p. 2.
33. ŞT. PASCU, Voievodatul Transilvaniei, II, p. 270.
34. I. STĂNILĂ, Valea Căraşului. Districtul Ilidia, p.17.
35. Ibidem, p. 16.
36. Ibidem.
37. ST. PASCU, Voievodatul, II, p. 274.
38. Ibidem, p. 237.
39. V. MERUŢIU, Judeţele din Ardeal şi din Maramureş până în Banat. Evoluţia teritorială, Cluj, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1929, p. 170; I. STĂNILĂ, Valea Căraşului. Districtul Ilidia, p. 25.
40. Vezi la FR. PESTY, Krassó vármegye története, II, 1, Budapest, 1884-1885, p. 261-268 şi p. 285-286.
41. D. ŢEICU, Banatul, p. 295.
42. M. HOLBAN, Mărturii asupra rolului cnezilor pe marile domenii din Banat în a doua jumătate a secolului XIV, în „Studii şi Materiale de Istorie Medie”, II, 1957, p. 95-97.
43. Documenta Romaniae Historica, seria C, XII, p. 49-53.
44. Ibidem, p. 141-146.
45. FR. PESTY, Krassó, III, p. 265-270 şi p. 366-372.
46. G. GYÖRFFY, Az Arpad-köri Magyarorszag törtenete földrajza, Budapest, 1963, p. 477-479; FR. PESTY, Krassó, II/1, p. 30-34; C. SUCIU, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania,II, Bucureşti, 1967, p. 291-294.
47. B. MILLEKER, Délmagyaroszág közepköri földrazja, Temesvár, 1913, p. 59-67.
48. Documente de Istoria României, seria C, XI, p. 287-289; FR. PESTY, Krassó, II/1, p. 10-13, p. 232-237; II/2, p. 34-37; B. MILLEKER, op. cit.,  p. 59-60; G. GYORFFY, op. cit., p. 478; ENGEL, p. 114-116; D. ŢEICU, Banatul, p. 294.
49. Documenta Romaniae Historica, seria C., X, p. 358-362.
50.  Documenta Romaniae Historica, seria C, X, p. 371-373.
51. FR. PESTY, Krassó, II/1, p.13-18.
52. D. CSANKI, Magyarorszag törtenelmi földrajza a Hunyadiak koraban, II, p. 96-99; B. MILLEKER, op. cit., p. 61-65.
53. Documenta Romaniae Historica, seria C, X, p. 383-384.
54. G. GYORFFY, op. cit., III, p. 478; FR. PESTY, Krassó, II, 1, p. 14-16; B. MILLEKER, op. cit., p. 63-64; D. ŢEICU, Banatul, p. 296.
55. G. GYORFFY, op. cit., III, p. 477-481.
56. FR. PESTY, Krassó, III, p. 287-291.
57. Idem, Krassó, II/!, p. 35-40; B. MILLEKER, op. cit., p. 67-69.
58. G. GYORFFY, op. cit., III, p. 477-481; D. ŢEICU, Banatul, p. 298.
59. D. ŢEICU, Banatul, p. 298.
60. FR. PESTY, Oláh kerületek, p. 51.
61. B. MILLEKER, op.cit., p. 74-75, D. CSANKI, op. cit., p. 98-102; C. SUCIU, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania,I, Bucureşti, 1967, p. 301-304; D. ŢEICU, Banatul, p. 306.
62. H. WALD, Puterea vorbirii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 5.
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020