Ultimul număr apărut

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

De ce l-a trădat Matia Corvin pe Vlad Țepeș?

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu
E-mail: 
tiberiuciobanu_vt@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive
Vlad the Impaler Dracula, Radu the Fair, Wallachia, King Matthias Corvinus, Emperor Frederick III of Habsburg, Christendom, Ottoman Empire, Sultan Mehmed II the Conqueror, anti-Ottoman fight, betrayal, treaty, clause.
Abstract. With the intention of keeping his forces intact in the event of an armed confrontation with his rival at the crown of Hungary, the emperor of the Holy Roman Empire of German descent, Frederick III of Habsburg, King Matthias Corvinus travelled towards the Danube very late, to take part in the anti-Ottoman „crusade” of 1462. It was only on 17 September that he arrived at Turda, Transylvania, from where he advanced towards Sibiu, a city he would enter around  26 September. After a few days, more precisely on 30 September, he headed to Brasov, a city he would reach only by the end of October and “where he met The Impaler”. The main cause of “the young king Matthias Corvin’s attitude was undoubtedly the fact that in 1462 he was still focused on his conflict with Emperor Frederick III of Habsburg”, who continued to challenge his right to the throne of Hungary and raised claims to it himself.  Although Matthias Corvin “said that he was going to Wallachia to release Dracula (to whom he had given a blood relative in marriage) from the hands of the Turks”, he pursued his own interests and proved disloyal to Dracula. He “captured him and took him to Transylvania”. Consequently, in those days it was justly believed that Matthias Corvin acted as if he “had had an understanding with the Turks”, all the more so because, against the general opinion, he proclaimed „the other Dracula (i.e, Radu the Fair, Vlad the Impaler’s brother), whom the Turks had already appointed ruler over that country, as great Prince and Lord” of Wallachia.
Din dorinţa de a-şi păstra forţele intacte, în eventualitatea unei confruntări armate cu rivalul său la coroana Ungariei, împăratul Frederic al III-lea de Habsburg[1], regele Matia Corvin[2] s-a deplasat foarte târziu spre Dunăre (pentru a lua parte la „cruciada” antiotomană din anul 1462)[3], el aflându-se pe 15 iulie 1462 încă la Buda, de unde va pleca spre Seghedin (oraș din sudul Ungariei, numit în maghiară Szeged), prezenţa sa aici fiind semnalată la 10 august[4]. Abia pe 17 septembrie va ajunge în Transilvania, la Turda, ca apoi să înainteze spre Sibiu, cetate în care îşi va face intrarea în preajma zilei de 26 septembrie[5]. După câteva zile, mai precis la 30 septembrie, va porni către Braşov, oraș în care va ajunge doar pe la finele lunii octombrie și „unde s-a întâlnit cu Țepeș”[6].
Desigur că marșul executat de suveranul maghiar și armata sa către frontiera sudică a voievodatului ardelean a fost unul exagerat de încet (evident că deliberat), astfel că „etapele prelungite ale [acestei] înaintări, căreia i-au trebuit mai mult de trei luni pentru a parcurge drumul de la Buda la Brașov, aruncă o puternică îndoială asupra sincerității intenției lui Matei (Matia Corvin – n.n. T.C.) de a intra într-adevăr în război cu turcii printr-o campanie de restaurare (a lui Dracula – n.n. T.C.) în Țara Românească”[7]
Principala cauză care a determinat această atitudine din partea „tânărului rege Matiaș (Matia – n.n. T.C.) Corvin a fost neîndoielnic faptul că în 1462 atenția lui era încă reținută de conflictul său cu împăratul Frederic al III-lea de Habsburg”[8], care îi contesta în continuare dreptul la tronul Ungariei și ridica el însuși pretenții la acesta[9].    
De altfel, puternicul monarh romano-german, sprijinit de o parte a magnaţilor (marilor nobili feudali) din comitatele (provinciile) vestice şi sud-vestice ale Regatului Maghiar, conduşi de palatinul (viceregele) Ladislau Garai[10], fusese şi el ales ca suveran al statului medieval ungar, la 17 februarie 1459[11]. Pentru a obţine recunoaşterea sa ca rege de către împăratul Sfântului Imperiu Roman de Neam German, fiul lui Iancu de Hunedoara a fost nevoit să încheie cu acesta un tratat (ratificat în Austria, la Wiener Neustadt, pe 19 iulie 1463, şi în Ungaria, la Buda, pe 26 iulie, în acelaşi an)[12], prin care accepta, împreună cu nobilimea şi înaltul său cler, ca în situaţia în care nu ar fi avut urmaşi legitimi de sex masculin sau ar fi decedat „fără să lase un moştenitor legitim”[13], Frederic al III-lea de Habsburg să-i urmeze la tron[14]. Această clauză (considerată de către unii specialiști „drept un «succes major» al politicii împăratului german”[15]) îi va crea lui Matia Corvin mari probleme, el fiind nevoit ca până aproape de sfârşitul domniei sale să caute în continuare soluţii pentru a scăpa de urmările ei şi a împiedica intrarea Ungariei sub dominaţie habsburgică[16]. Din păcate, participarea sa la lupta antiotomană va avea de suferit, toată energia lui fiind canalizată în direcţia amintită mai sus[17].
De fapt, clauza impusă de împăratul romano-german fusese acceptată încă din 26 mai 1462, cu ocazia purtării la Buda a tratativelor în vederea încheierii acordului pomenit[18]. La acea dată se aflase deja la Curtea regală ungară că Mohamed al II-lea Cuceritorul se pregătea să pornească în campania de pedepsire a lui Vlad Ţepeş, Matia Corvin însuşi anunţând că va porni în cel mai scurt timp cu oştile lui împotriva turcilor[19].
În concluzie, el primise umilitoarea condiţie pusă de adversarul său pentru a se putea concentra asupra pericolului ivit la Dunărea de Jos. Cu siguranţă că mobilizarea şi deplasarea greoaie a forţelor sale armate spre frontul sud-dunărean l-a frustrat pe Ţepeş de sprijinul de care avea atât de mult nevoie în acele grele clipe – el fiind nevoit să ţină piept doar cu oastea sa năvălitorilor otomani –, însă privite aşa lucrurile, Matia Corvin nu poate fi acuzat cu certitudine de rea voinţă. Motivul principal pentru care regele Ungariei nu a respectat cel de-al 11 punct de pe lista de condiţii înaintată Papei de la Roma, Pius al II-lea[20], în 15 ianuarie 1460, de către reprezentanţii Veneţiei (cu ocazia discuţiilor purtate în cadrul lucrărilor Conciliului de la Mantua[21], în legătură cu declanşarea cruciadei antiotomane și cu aderarea Republicii Venețiene la aceasta)[22], şi anume ca armata regală ungară să pornească la război în primele zile de vară, „după primul cosit al fânului, şi nu așa cum obișnuia, în luna septembrie, după strângerea grânelor”[23], rămânea în continuare preocuparea sa prioritară pentru soluţionarea diferendelor pe care le avea cu statele creştine din nord-vestul Ungariei, îndeosebi cu Sfântul Imperiu Roman de Neam German al cărui suveran trecea în acel moment prin mari dificultăţii, fiind nevoit să facă faţă unei puternice revolte a locuitorilor Vienei (nemulţumiți de pretenţiile financiare prea ridicate ale acestuia)[24]. Vienezii au reuşit chiar să-l silească, pe la mijlocul lunii octombrie 1462 (mai exact în 15 octombrie), să se refugieze între zidurile castelului său de aici, pe care au început să-l asedieze până la 8 decembrie 1462, când datorită intervenţiei militare a regelui Boemiei, George de Poděbrad[25], va fi eliberat[26].
Despre această situaţie, Matia Corvin a fost informat, se pare, de o delegaţie a vienezilor (sosită la Braşov în intervalul 7-26 noiembrie 1462)[27], care, potrivit afirmaţiilor cronicarului oficial al curţii regale de la Buda, Antonio Borfini, i-ar fi oferit atât oraşul, cât şi pe împărat[28]. Ba mai mult decât atât, aceştia l-ar fi rugat cu insistenţe să accepte „condiţia de împărat şi imperiul”[29]. Probabil că Bonfini, din dorinţa de a accentua buna credinţa a regelui maghiar faţă de Frederic al III-lea de Habsburg (căci „dacă ar fi vrut să urzească ceva împotriva împăratului, nicidecum nu ar fi lăsat să-i scape acea ocazie”[30]), a inventat acest episod, căci în mod logic el nu avea cum să se amestece direct în conflictul respectiv din moment ce se cunoştea faptul că se găsea în plină campanie antiotomană[31]. În plus, Matia Corvin era monitorizat cu interes sporit de papă şi de Senatul veneţian (organul politic deliberativ și legislativ suprem al Veneţiei) prin intermediul agentului diplomatic a celui din urmă, care-l urma pretutindeni raportând în permanenţă superiorilor săi cu privire la tot ceea ce el făcea[32]. Pentru a se elibera de obligaţiile pe care şi le asumase faţă de creştinătate (odată cu primirea din partea papei și Veneţiei a unor subsidii [ajutoare bănești] substanţiale în vederea pregătirii oştilor sale pentru războiul cu sultanul)[33], Matia Corvin, dornic să revină la graniţa nord-vestică a Ungariei pentru a-şi rezolva problema cu împăratul german, va recurge, cum vom vedea, la meschina înscenare a „trădării” cruciadei antiotomane de către Vlad Ţepeş[34], care i-a oferit mobilul arestării acestuia şi al retragerii (fără a putea fi acuzat la rându-i de lipsă de onorabilitate) din campanie, chiar dacă el şi voievodul român perfectaseră deja un plan de luptă comun[35].
Cu toate că „spunea că se duce în Ţara Românească, pentru a elibera din mâinile turcilor pe Dracula, căruia îi dăduse în căsătorie pe o rudă a sa de sânge”[36], urmărindu-şi însă doar propriile interese, Matia Corvin va da dovadă de neloialitate faţă de acesta, „luându-l prins în Transilvania”[37], încât, pe bună dreptate, s-a considerat în epocă că el s-a purtat „ca şi cum s-ar fi înţeles cu turcii”[38], cu atât mai mult cu cât pe „celălalt Dracula (adică pe Radu cel Frumos – n.n. T.C.), orânduit de turci peste acea țară, împotriva părerii tuturor, l-a confirmat”[39], la rândul său, ca „mare voievod și domn” al Țării Românești.
 

[1]  Acesta a domnit asupra Sfântului Imperiu Roman de Neam German între 1440-1493, fiind însă încoronat ca atare abia în 1452; el a fost ultimul împărat romano-german încoronat la Roma (Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 561).
 
[2]  Fiu al lui Iancu de Hunedoara (care a trăit între 1407 și 11 august 1456 [Tiberiu Ciobanu, „Fortissimus athleta Christi”, Iancu de Hunedoara 555, Editura Eurostampa, Timişoara, 2011, p. 15, 27] și a fost „ultimul mare cruciat european” [Ioan-Aurel Pop, Numele din familia regelui Matia Corvinul: de la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XXVI, Bucureşti, 2008, p. 138]), Matia Corvin este considerat drept unul dintre cei mai de seamă suverani ai Regatului Maghiar („dacă nu chiar cel mai mare, căci în vre-mea lui Ungaria a cunoscut maxima sa expansiune teritorială” [Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 193]), el domnind asupra acestuia între 1458-1490 (Istoria lumii în date, p. 564).
 
[3]  „Deși regele Ungariei primise stipendii (ajutoare – n.n. T.C.) bănești însemnate din Italia (îndeosebi din partea papalității și a Republicii Venețiene – n.n. T.C.) pentru a lupta împotriva turcilor, el a lăsat tot greul campaniei numai pe umerii lui Țepeș” (Radu Ștefan Ciobanu, Pe urmele lui Vlad Țepeș, Editura Sport-Turism, București, 1979, p. 214).
 
[4]  Ibidem.
 
[5]  Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş Dracula între legendă şi adevăr istoric, ediţia a II-a, revăzută, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 150.
 
[6]  Radu Ștefan Ciobanu, op. cit., p. 214. Aici va rămâne până în primele zile ale lunii decembrie, când va decide să se reîntoarcă în Ungaria, revenirea lui la Buda având loc pe drumul care trecea prin cetatea Mediașului (unde se găsea în 11 decembrie) și prin cea de la Sebeș, unde a ajuns în 13 decembrie (Ştefan Andreescu, op. cit., p. 150), și, apoi, prin Baia de Criș, unde se afla în 18 decembrie 1462 (Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II/2, București, 1891, doc. nr. CXVIII-CXIX, p. 140). Informații cu privire la itinerariul transilvănean al lui Matia Corvin, vezi în Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, tom. VI (îngrijit de Gustav Gündisch), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981, doc. nr. 3291-3292 (p. 124), doc. nr. 3295-3299 (p. 126-129) și doc. nr. 3301-3307 (133-138). Supranumit și Dracula, Vlad al III-lea Ţepeş a fost fiul lui Vlad al II-lea Dracul (la rândul său fecior nelegitim al lui Mircea cel Bătrân [ce a cârmuit statul medieval românesc sud-carpatin între anii 1386-1418 – Istoria lumii în date, p. 567], acesta a condus Ţara Românească între 1436-1442 şi din 1443 până în 1447 [Ibidem]) şi al doamnei Anastasia (una dintre fiicele lui Alexandru cel Bun [Virgil Ciocâltan, Între sultan şi împărat: Vlad Dracul la 1438, în „Revista de istorie”, XXIX, nr. 11, Bucureşti, 1976, p. 1777, 1782], domnul Moldovei între 1400-1432 [Istoria lumii în date, p. 569]). El a domnit asupra Țării Românești în trei rânduri, şi anume din octombrie (înainte de 17-19) până la începutul lunii noiembrie (sigur după 31 octombrie) 1448; din iulie (înainte de 3) 1456 până în noiembrie (înainte de 26) 1462 şi din octombrie (după 7)/noiembrie (înainte de 8) până la sfârşitul lunii decembrie a anului 1476, posibil chiar până la începutul lunii ianuarie (sigur înainte de 10) 1477 (Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I [Secolele XIV-XVI], Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 101, 103, 115, 117, 801, 802).
 
[7]  Şerban Papacostea, Cu privire la geneza şi răspândirea povestirilor scrise despre faptele lui Vlad Ţepeş, în „Roma-noslavica” XIII, Bucureşti, 1966, p. 160-161. Cu toate că în vara anului 1462, Dracula a ieșit victorios din războiul cu invadatorii turci (obținând împotriva acestora o măreață biruință cu ocazia temerarului atac executat [în noaptea de 16 spre 17 iunie 1462] de mica sa oștire [condusă personal de el în luptă] asupra uriașei armate turcești [care îl avea în frunte pe însuși sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul Constantinopolelui, ce a domnit asupra Imperiului Otoman între 1444-1446 și din 1451 până în 1481 – Istoria lumii în date, p. 567], aflată în tabăra de lângă Târgoviște, strălucită victorie intrată în istorie sub denumirea de „Atacul de noapte” [Tiberiu Ciobanu, Marea campanie sultanală din vara anului 1462 întreprinsă în Țara Românească și „Atacul de noapte”, în Vlad Țepeș și «Atacul de noapte» 555, Editura Eurostampa, Timișoara, 2017, p. 99-172]; Campanie sultanală = acțiune militară de amploare condusă personal de sultan), silindu-l pe Mahomed al II-lea să se retragă, împreună cu rămășițele forțelor sale militare, la sud de Dunăre (Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, București, 1984, p. 270-285), din păcate, Vlad Țepeș nu a putut să profite în totalitate de remarcabila sa performanță, căci, acum, Ţara Românească era, practic, împărţită în două, fratele său mai mic, Radu cel Frumos (ce a domnit între 1462-1475, cu trei întreruperi [Istoria lumii în date, p. 568]), controlând, cu ajutorul turcilor, cea mai mare parte din teritoriul acesteia, în vreme ce el îşi va menţine autoritatea asupra regiunii nord-estice a statului medieval românesc sud-carpatin, unde începuse, din septembrie 1462, să fie sprijinit de către Ştefan cel Mare* (Radu Ștefan Ciobanu, op. cit., p. 212-213, 301). În cele din urmă, primind un substanţial sprijin militar turcesc, fratele lui Țepeș reuşeşte să-l determine pe acesta să se retragă spre munţi. Deşi dispunea încă de o oştire cu efective destul de considerabile, fiind însă trădat de către majoritatea boierilor (Barbu T. Câmpina, Complotul boierilor și „răscoala” din Țara Românească în iulie-noiembrie 1462, în Studii și referate privind istoria României, I, București, 1954, p. 613-624), Vlad Ţepeş va pleca în Transilvania, în primele zile ale lunii octombrie, unde, timp de „cinci săptămâni sau mai mult” (Michael Beheim, Gedicht über den Woiwoden Wlad II Drakul, ediţie de Grigore C. Conduratu, Bucureşti, 1903, p. 54-55 şi 97), va purta o serie de tratative cu Matia Corvin, acestea derulându-se, în cea mai mare parte, la Sibiu, iar, apoi, la Braşov (Constantin Rezachevici,  op. cit., p. 104). Discuţiile dintre Matia Corvin şi Vlad Ţepeş s-au încheiat, în primele zile ale lunii noiembrie 1462, fără ca primul să-l poată determina pe cel de-al doilea (care s-a dovedit, după cum era şi de aşteptat din partea unui om cu o personalitate atât de puternică ca a lui, de neînduplecat) să-i îmbrăţişeze opiniile şi să accepte compromisurile ce i le propusese (adică să renunţe pentru moment la scaunul domnesc al înaintaşilor săi şi la continuarea luptei împotriva turcilor), chiar dacă era vorba chipurile doar de ceva vremelnic (Radu Ștefan Ciobanu, op. cit., p. 217). Argumentele de neclintit ale voievodului român l-au convins, cel puţin aparent, pe regele maghiar să treacă împreună cu acesta la planificarea unei ofen-sive ce viza în primul rând alungarea lui Radu cel Frumos (şi a turcilor ce-l susţineau) din Ţara Românească şi reînscăunarea lui Ţepeş în fruntea acesteia, iar apoi continuarea operaţiunilor militare antiotomane la sud de Dunăre (Michael Beheim, op. cit., p. 54-55, 97). De asemenea, urmărind să-i câștige încrederea și să-i adoarmă eventualele bănuieli, Matia Corvin a dispus ca o parte din armata lui să se alăture intransigentului Dracula (Radu Ștefan Ciobanu, op. cit., p. 217). *Ștefan cel Mare a fost „mare voievod și domn” al Moldovei din 14 aprilie 1457 până în 2 iulie 1504 (Istoria României în date, Editura Enciclopedică, București, 1971, p. 457). Fiind fiu al lui Bogdan al II-lea (ce a cârmuit statul medieval românesc est-carpatin din 12 octombrie 1449 până în 15 octombrie 1451 [Ibidem]) și nepotul lui Alexandru cel Bun, el se înrudea îndeaproape cu Dracula, deoarece mama acestuia din urmă, doamna Anastasia, era la rândul ei fiică a lui Alexandru cel Bun și, deci, soră (cel puțin pe linie paternă) cu tatăl lui Ștefan cel Mare (Virgil Ciocâltan, op. cit., p. 1777, 1782). De altfel, la rândul său, Vlad Țepeș l-a ajutat – în primăvara anului 1457 – pe vărul său primar (punându-i la dispoziție un corp de oaste muntean) să-l înfrângă pe Petru Aron (frate vitreg [doar după tată] cu părintele marelui Ștefan, acesta a domnit între 1451-1457, cu două întreruperi  [Istoria lumii în date, p. 569]) în bătăliile de la Doljești (12 aprilie) și Orbic (14 aprilie), biruințe în urma cărora unchiul lui Ștefan cel Mare s-a refugiat în Polonia și acesta a urcat în scaunul domnesc de la Suceava, preluând sceptrul strămoșesc al Mușatinilor (Istoria României în date, p. 98).
 
[8]  Ştefan Andreescu, op. cit., p. 151.
 
[9]  Karl Nehring, Herrschaftstradition und Her-rschaftslegitimität. Zur ungarischen Aussenpolitik in der zweiten Hälfte des 15. Jahrhunderts, în „Revue Roumaine d’Histoire”, tom. XIII, nr. 3, Bucureşti, 1974, p. 463-464.
 
[10] Membru al puternicei familii nobiliare maghiaro-croate Garai sau Garay (în croată Gorjanski), Ladislau Garai a trăit între 1410-1459 și a deținut înalta dregătorie de palatin (vicerege) al Ungariei (între 1447-1458), funcție pe care au exercitat-o, înainte de el, atât tatăl său Nicolae al II-lea Garai (între 1402-1433), cât și bunicul său, Nicolae I Garai (între 1375-1385), această familie instituind, practic, o adevărată dinastie de palatini ai Regatului Maghiar  (en.m.wikipedia.org/wiki/House_of_Garai).
 
[11] Şerban Papacostea, op. cit., p. 161.
 
[12] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 151. Istoricul gernan Karl Nehring, în lucrarea sa intitulată Mathias Corvinus, Kaiser Friedrich III, und das Reich: Zum hunyadisch-habsburgischen Gegensatz im Doanuraum și publicată la München, în 1975, a reeditat cele două acte, care apar la paginile 209-213 din volumul respectiv (Ştefan Andreescu, op. cit., p. 151). Wiener Neustadt = oraș situat la sud de Viena, în landul Austria Inferioară din nord-estul Republicii Austriece (en.m.wikipedia.org/wiki/Wiener_Neustadt).
 
[13] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 151.
 
[14] Ibidem.
 
[15] Ibidem.
 
[16] Ibidem.
 
[17] Ibidem; Lajos Elekes, La politica estera di re Mattia e gli Stati italiani nella secunda metà del secolo XV, în Ra-pporti veneto-ungheresi allʹepoca del Rinascimento (culegere de studii îngrijită de Tibor Klaniczay), Akadémiai Kladó (Editura Academiei), Budapesta, 1975, p. 249.
 
[18] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 152.
 
[19] Monumenta Hungariae Historica. Acta extera, vol. IV/1, Budapesta, 1875, doc. nr. LXXXVIII, p. 140-143; Vilmos Fraknói, Mathias Corvinus, König von Ungarn 1458-1490, Freiburg im Breisgau, 1891, p. 86-89; Karl Nehring, op. cit., p. 18-19 şi 20.
 
[20] Acesta a „păstorit” Biserica Romano-Catolică între 1458-1464 (Istoria lumii în date, p. 556).
 
[21] Mantua = (în italiană Mantova) oraș situat în partea centrală a regiunii Lombardia din nordul Italiei, în prezent reședință a provinciei omonime (en.m.wikipedia.org/wiki/Mantua). Conciliu = adunare a reprezentanților înaltului cler (preoțime) catolic dintr-o provincie, dintr-o țară sau din întreaga lume, în care se iau hotărâri cu privire la chestiuni de dogmă (învățătură, teză fundamentală a unei religii, obligatorie pentru toți adepții ei și care nu poate fi supusă criticii; teză considerată ca imuabilă [veșnică], care trebuie acceptată necritic și aplicată rigid, fără a ține seamă de condițiile concrete [dexonline.ro/definiție/dogmă]), de morală sau de disciplină bisericească; conciliul la care sunt convocați toți episcopii Bisericii Romano-Catolice și este prezidat de însuși Papa de la Roma se numește conciliu ecumenic; la ortodocși, conciliul este numit sobor sau sinod; termenul de «conciliu» provine din latinescul „concilium”, care înseamnă „sfat”, iar prin extensie „adunare” (dexonline.ro/definiție/conciliu).
 
[22] Radu Ștefan Ciobanu, op. cit., p. 170-172.
 
[23] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 152; G. B. Picotti, La dieta di Mantova e la politica deʹVeneziani, în Miscellanea di Storia Veneta, Serie Terza, tom. IV, Veneţia, 1912, nr. LIII, p. 506; Giuseppe Valentini, La crociata di Pro II (dalla documentazione veneta d’archivio) în „Archivum Historiae Pontificiae”, tom. XIII, Roma, 1975, p. 254; Ştefan Andreescu, Ştiri diverse şi interpretări semnificative: 1. Asupra campanieilui Matias Corvin din 1462, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol» din Iaşi”, XXIV/2, Iaşi, 1987, p. 595-596.
 
[24] Împăratul Frederic al III-lea de Habsburg a solicitat „o contribuție de 6.000 de florini – sumă necesară plății sol-delor [salariilor] unui grup de mercenari – către jumătatea lunii octombrie 1462, adică într-un moment în care Matiaș (Matia – n.n. T.C.) Corvin se găsea deja în Transilvania meridională” (Idem, Vlad Ţepeş Dracula între legendă şi adevăr istoric, p. 155). Florin = în Evul Mediu și în Epoca Modernă, numele mai multor monede europene de aur sau de argint, care au circulat și în Țările Române până în secolul XIX; florinul a fost bătut pentru prima oară la Florența (de unde și denumirea sa), inițial în argint, apoi, din secolul XIII (mai exact din anul 1252), în aur (cântărind 3,5 grame), având pe o fațetă o floare de crin, care era simbolul Republicii Florentine (stema acestui oraș-stat italian fiind constituită dintr-o floare de crin desfăcută, roșie, în câmp argintiu), iar pe cealaltă chipul Sfântului Ioan Botezătorul; sinonime: florinț, fiorin (Tiberiu Ciobanu, Glosar, în Ștefan cel Mare și Sfânt și strălucita sa victorie de la Vaslui obținută împotriva turcilor otomani, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015, p. 449).
 
[25] Acesta a fost un mare feudal ceh, care a trăit între 1420-1471 și a domnit asupra Regatului Boemiei între 1458-1471 (Istoria lumii în date, p. 120; ro.wikipedia.org/wiki/George_de_Poděbrady). Boemia = regiune geografico-istorică din Europa Centrală, în prezent făcând parte din Republica Cehă (alcătuind două trei din partea vestică a acesteia); în Evul Mediu (pe la sfârșitul secolului IX), aici s-a constituit statul feudal boem sau ceh, organizat inițial ca Ducat și devenit după 1198 Regat, cu capitala la Praga; mai târziu, Boemia a făcut parte efectiv din Sfântul Imperiu Roman de Neam German (titlul de rege deținându-l de regulă însuși împăratul romano-german), din 1526 până la dizolvarea acestuia în 1806, după care a devenit parte a Imperiului Austriac și, ulterior (mai exact din 1867), a Imperiului Austro-Ungar. După Primul Război Mondial (1914-1918), odată cu destrămarea Imperiului Habsburgic, Boemia a devenit parte a Republicii Cehoslovace; în anul 1939 va fi ocupată de Germania Nazistă, iar după 1945 va fi reintegrată în Cehoslovacia, care din 1993 se va separa pe cale pașnică în două state independente: Cehia și Slovacia (ro.wikipedia.org/wiki/Boemia; ro.wikipedia.org/wiki/Regatul_Boemiei; ro.wi-kipedia.-org/wiki/Cehia).
 
[26] Jan Dlugosz, Historia e Polonicae libri XIII, tom. II, Lipsiae (Leipzig), 1712, col. 307; Pio II (Enea Silvio Piccolomini), I Comentari, vol. IV (ediţie îngrijită de Giuseppe Bernetti), Siena, 1974, p. 20-29; Fontes Rerum Austriacarum, Seria II, Diplomatarium et Acta, vol. XX, Viena, 1860, doc. nr. CCLXXXVIII, p. 282; Karl Nehring, op. cit., p. 20.
 
[27] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 157.
 
[28] Antonio Bonfini, Rerum Ungaricarum Decades, tom. IV, partea I, Budapesta, 1941, p. 72. Antonio Bonfini (pe numele său latinizat Antonius Bonfinius) a fost un istoric, poet și umanist italian, care a trăit între 1434-1503. Biograf și istoriograf al regelui Ungariei, Matia Corvin, acesta a întocmit o monumentală istorie a Ungariei (terminată, însă, după moartea protectorului său, survenită în anul 1490), al cărui titlu este amintit mai sus. În paginile acesteia se regăsesc, în special, informații cu privire la mărețele fapte de arme ale lui Iancu de Hunedoara și la glorioasa domnie a fiului acestuia, regele Matia Corvin, precum și numeroase știri despre români în general (Dic-ționar enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică, București, 1993, p. 241).
 
[29]  Antonio Bonfini, op. cit., p. 72.
 
[30] Ibidem.
 
[31] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 156.
 
[32] Ibidem, p. 156-157.
 
[33] Matei Cazacu, Geschichte Dracole Waide. Un incunabule imprime a Vienne en 1463, în „Biblioteque de l”Ecole de Chartes”, tom. CXXXIX (1981), Paris, 1982, p. 211.
 
[34] „Trădare” care a fost „dovedită” în urma interceptării de către oamenii regelui Matia Corvin a trei scrisori adre-sate, chipurile, de către aprigul Țepeș, lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, marelui vizir Mahmud Pașa „Grecul” (care a deținut înalta dregătorie amintită între 1455-1467 și 1472-1473 (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 383) și lui Ștefan cel Mare. Referitor la aceste scrisori, un mare semn de întrebare, vis-à-vis de autenticitatea lor, este tocmai acela că doar „conținutul celei trimise sultanului îl cunoaștem și, fapt deosebit de semnificativ, ea nu s-a păstrat în «original» (!?!), ci numai în transcrierea papei Pius II, după textul comunicat lui de către curtea de la Buda” (Ștefan Andreescu, op. cit., p. 160-161). În esenţă, conţinutul acestei scrisori se referă la incredibila ofertă a lui Vlad Ţepeş de a-l ajuta pe sultan în lupta dusă de acesta împotriva statelor creştine, în schimb neînduplecatul voievod român solicitând să fie iertat pentru „greşeala şi marele păcat” (Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. III, Bucureşti, 1901, p. XXXI) de a se fi răzvrătit împotriva Imperiului Otoman (Ibidem). De asemenea, Dracula îl mai informa pe Mahomed al II-lea că el „cunoaşte toată ţara Ardealului şi toată ţara Ungurească şi condiţiile locurilor şi lucrurilor” (Ibidem) şi putea dacă sultanul ar fi dorit „să-i dea în mână toată Transilvania” (Ibidem), după care cu siguranţă că oștile turcești ar fi putut „să supună toată Ungaria” (Ibidem). Desigur, foarte convenabil pentru cineva care avea nevoie ca Vlad Ţepeş să apară drept un trădător al cauzei creştinătăţii, deşi incredibilele şi imediatele fapte de arme ale acestuia (ca de altfel întreaga sa viaţă şi activitate puse în slujba cinstei, dreptăţii, credinţei în Dumne-zeu şi a luptei duse întru apărarea ţării sale şi a întregii Europe creştine de pericolul turcesc) nu concordau deloc cu imaginea pe care se încerca cu atâta grabă să i se fabrice de către cei care erau cu adevărat responsabili de eşecul cruciadei antiotomane. De altfel, cine ar putea da cu adevărat crezare faptului că Vlad Ţepeş, după decenii de ură neîmpăcată faţă de duşmanii de moarte ai familiei sale şi ai neamului său, ar fi putut să se umilească într-atât încât nu doar să promită ajutor sultanului în lupta dusă de acesta contra celor de aceeaşi credinţă cu el, dar şi să-i scrie într-un mod atât de slugarnic, care era imposibil de acceptat că ar putea fi atribuit unui om recunoscut, îndeobşte, chiar și de către mulţi dintre adversarii săi ca având o structură morală ireproşabilă. Mai mult chiar, „din perspectiva a ceea ce știm despre fantastica încleștare în care Vlad Țepeș fusese total angajat cu numai câteva luni înainte, poate oare cineva să dea girul autenticității unui text în care el folosește pentru Mehmet II (Mahomed al II-lea – n.n.T.C.) titulatura de «Împărat al împăraţilor şi domn al domnilor ce sunt sub soare, mare emir (principe, rege – n.n. T.C.) şi mare sultan» (Ibidem) și îi cere iertare” (Ibidem) într-o manieră atât de umilitoare, pentru că a luptat cu atâta ardoare întru apărarea țării sale și a lumii creștine? (Ibidem; Ștefan Andreescu, op. cit., p. 161). Practic, „analiza atentă a textului așa-zisei scrisori de trădare și a împrejurărilor istorice în care a fost alcătuit au condus la concluzia că este un fals” (Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 219), cu atât mai mult cu cât „faptul că nu s-a păstrat textul original al epistolelor, ci numai referiri la una din ele sau doar un rezumat, mai mult sau mai puțin concludent” (Ibidem, p. 220), este cu siguranță cel puțin ciudat și, prin urmare, duce la concluzia de mai sus, și anume că fără nicio îndoială avem de a face cu o mistificare grosolană.
 
[35] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 157.
 
[36] Antonio Bonfini, Rerum Ungaricorum Decades (ediţie de I. Fogel, B. Ivanyi şi L. Juhasz), vol. III, Leipzig, 1936, p. 243. Referitor la înrudirea dintre Vlad Țepeș și Matia Corvin, se știe că voievodul român a fost căsătorit mai întâi (începând de prin ianuarie 1462 [Radu Ștefan Ciobanu, op. cit., p. 175] și până în 1472 sau 1473 [Mihai Florin Hasan, Aspecte ale relațiilor matrimoniale dinastice munteano-maghiare din secolele XIV-XV, în „Revista Bistriței”, XXVII, Anuarul Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud, Bistriţa, 2013, p. 153]) cu Elena Corvin (Constantin Gane, Trecute vieți de doamne și domnițe, vol. I [ediție îngrijită de Ionel Maftei], Editura Universitas, Chișinău, 1991, p. 94) sau Ilona Nelipić (en.wikipedia.org/wiki/Nelipić), după toate probabilitățile o soră nelegitimă (doar după tată) a suveranului de la Buda (Nicolae Iorga, Scrisori de boieri – Scrisori de domni, ediţia a III-a, Vălenii de Munte, 1932, p. 164; Mihai Florin Hasan, op. cit., p. 153), iar apoi (după ianuarie 1475, data la care a fost eliberat pe deplin din captivitatea în care fusese ținut din porunca cumnatului său începând din noiembrie 1462, când a fost arestat, „judecat”, osândit și întemnițat sub falsa învinuire de trădare a cauzei creștinătății) cu contesa Jusztina Szilágyi, care era o vară primară a regelui maghiar (en.wikipedia.org/wiki/Justina_Szilágyi).
 
[37] Antonio Bonfini, op. cit., p. 243.
 
[38] Jan Dlugosz, op. cit., col. 344.
 
[39] Antonio Bonfini, op. cit., p. 243. Radu cel Frumos era numit și el tot „Dracula”, în sensul de fiu al lui Vlad Dracul și de apartenență la Drăculești (membrii uneia dintre ramurile principale ale dinastiei domnitoare românești sud-carpatine a Basarabilor, fondată de părintele său și al lui Țepeș, însă care se referă în general la descendenții lui Mircea cel Bătrân).
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020