Ultimul număr apărut

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Comuna Variaș în anii statornicirii regimului comunist în România

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Dr. Florin ZAMFIR
E-mail: 
florin662000@yahoo.com
 
Abstract: The establishment of the communist regime was a tragedy for many families living in Variaș Village. The deportations to USSR and the Bărăganului Plain and the expropriations of the land changed their fate. Nevertheless, for the poor population and the war refugees, the new political system and its ideology imbued with egalitarianism and social justice meant the hope for a better life. During the communist regime, the village was electrified; new jobs were given to its inhabitants, the population was taught to read and write and was involved in cultural and sport activities. On the other hand, as time has demonstrated, humanism without freedom of speech is an artificial and nonviable construct.

Keywords: communist regime, deportation, expropriation, agrarian reform, collectivisation, education reform
 
Comuna Variaş nu a fost atinsă de ororile celui de-al Doilea Război Mondial, dar între 20 septembrie şi 7 octombrie 1944, tumultul bătăliei pentru cucerirea Periamului, dată de armata sovietică împotriva celei germane, a tulburat liniştea localităţii. La finalul acestei teribile confruntări, flăcările care mistuiau comuna învecinată şi înroşeau cerul spre apus, anunţau, parcă, sfârşitul unei epoci şi vremurile noi, care aveau să vină. Prezenţa Armatei Roşii „eliberatoare”, a făcut posibilă ascensiunea la putere a comuniştilor, care au iniţiat procesul de „sovietizare” a României, al edificării unui sistem politic care urma linia comunistă de tip stalinist. Variaşul nu a fost ocolit de prefacerile pe care ţara le traversa, parcurgând toate etapele prin care regimul comunist s-a statornicit pe pământul românesc.
   Casa din Bărăgan a unei familii deportate din Variaş.La 12 septembrie 1944, România încheiase Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite, care la punctul 11 prevedea achitarea de către ţara noastră a unei despăgubiri de război faţă de Uniunea Sovietică, în valoare de 300 milioane de dolari, plătibili într-o perioadă de şase ani, în mărfuri. Comuna Variaş şi-a adus şi ea contribuţia la acest „tribut” dat ţării învingătoare în război, livrând următoarele:  
178 de vaci, cu o greutate de 72 de tone, în valoare de 40,3 milioane de lei;
1129 de porci, cu o greutate de 115,3 tone, în valoare de 139,9 milioane lei;
185 de oi, cu o greutate de 4,5 tone, în valoare de 1,6 milioane lei;
2019,4 tone de grâu, în valoare de 77,8 milioane de lei;
807 de tone porumb, în valoare de 33 milioane de lei;
1121 de tone cartofi, în valoare de 57,8 milioane de lei.
Pe lângă acestea, comuna Variaş a mai furnizat cantităţi însemnate de alte alimente, ca de exemplu: untură-slănină (3523 de kg, în valoare de 4,363 milioane lei), ouă, lapte, zarzavaturi etc[1].
O altă urmare nefastă a războiului a fost deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică. În acest fel, germanii din ţara noastră trebuiau să „plătească” înfrângerea lui Hitler în războiul mondial. La fel de adevărat este că marea majoritate a germanilor din România adoptase cu entuziasm ideile naţional-socialiste, în special după venirea lui Hitler la putere în 1933, aderând la organizaţia prohitleristă „Frontul Etnic German”, iar bărbaţii înrolându-se voluntar în trupele Wafen SS, în vara anului 1943[2].
Populaţia germană a Variaşului era divizată politic înainte de război, în două tabere: grupul radical, organizat în „Partidul Comunităţii Populare”, aparţinând burgheziei săteşti, şi grupul moderat, organizat în jurul „Partidului Popular”, aparţinând elementelor mai puţin înstărite. Neînţelegerile dintre aceste două grupări, instigate mereu de şefii lor din umbră, au atins apogeul într-o adevărată bătălie de sală, care a avut loc într-o duminică de noiembrie a anului 1937[3]. Divergenţele – cel puţin formal – vor lua sfârşit când membrii grupului radicalilor vor uni, la începutul războiului, cele două tabere, incluzându-le în faimosul „Grup Etnic German” din România[4]. În urma acordului dintre Hitler şi Antonescu, din anul 1943, 281 de şvabi varieşeni au fost înrolaţi, majoritatea în unităţi SS şi, dintre ei, 76 şi-au dat tributul de sânge pentru a îndeplini planurile hegemonice ale Führerului[5].
La 6 ianuarie 1945, Comisia Aliată de Control, dirijată de sovietici, cerea mobilizarea populaţiei germane apte de muncă în vederea deportării. Prin această acţiune, autorităţile sovietice încălcau dreptul internaţional, imitând practicile naziste dintre anii 1933-1945. Ordinul sovietic de deportare avea în vedere toţi bărbaţii cu vârstele cuprinse între 17 şi 45 de ani şi toate femeile între 18 şi 30 de ani. Erau excluse numai femeile gravide, cele cu copii sub un an şi persoanele inapte de muncă.
Circa 33.000 şvabi bănăţeni au fost ridicaţi din casele lor în luna ianuarie a anului 1945. În sate au fost strânşi de jandarmi şi funcţionarii de la primării, duşi la locurile de adunare, apoi urcaţi în trenuri spre a fi trimişi la Timişoara. Primele transporturi din Timişoara, spre Uniunea Sovietică, au început pe 18 ianuarie 1945. Săptămâni în şir, oamenii au fost urcaţi în vagoane de marfă şi duşi spre minele de cărbuni şi centrele industriale sovietice. Acolo, deportaţii au avut un program de muncă zilnic de 12 ore, cu hrană insuficientă şi măsuri de igienă precare. Din 1945 şi până în 1949, când ultimii deportaţi au fost eliberaţi, circa 15% dintre şi-au găsit sfârşitul.
Primul transport care a plecat din Variaş, spre Uniunea Sovietică, două vagoane cu femei şi patru cu bărbaţi, a avut loc în data de 19 ianuarie 1945. Între 20 şi 25 ianuarie 1945, s-au efectuat alte transporturi, în această perioadă fiind deportate din localitate 370 de persoane de etnie germană, 166 de femei şi 204 bărbaţi[6]. Dintre persoanele deportate, 7 femei şi 34 de bărbaţi, în total 41 de germani varieşeni, şi-au găsit sfârşitul departe de ţară, majoritatea dintre ei în localităţile Enakievo şi Stalino[7] (cu denumirea actuală Doneţk), centre miniere din estul Ucrainei.
Începutul acţiunii de comunizare a României, a fost făcut o dată cu instaurarea guvernului condus de dr. Petru Groza, la 6 martie 1945. În primăvara aceluiaşi an, în comuna Variaş iau fiinţă o serie de organizaţii politice locale, care au contribuit la implementarea în teritoriu a noului sistem politic: o organizaţie a Partidului Comunist Român, cu 30 de membri, secţii ale Frontului Plugarilor[8] şi Partidului Social-Democrat[9], Organizaţia Democrată Slavă (numită şi „Liga Slavă”), cu aproape 500 de membrii[10].
Primăria localităţii Variaş a fost condusă în această perioadă de reprezentanţi ai etniei sârbe, deoarece populaţia germană căzuse în dizgraţia noilor autorităţi statale. Sârbii avuseseră, pe parcursul războiului, o atitudine antifascistă. Nu puţine au fost cazurile de bărbaţi sârbi care au preferat să se ascundă, decât să participe la războiul antisovietic. Unii dintre ei au fugit în Iugoslavia, ocupată de trupele hitleriste şi s-au înrolat în unităţi de partizani. Aceştia au fost condamnaţi, în absenţă, la ani grei de temniţă sau la muncă silnică pe viaţă, fiind degradaţi şi confiscându-li-se averea, pentru dezertare[11]. Astfel, soldatul Nincov Lazăr, aparţinând contingentului 1932, din  Regimentul 7 Pionieri, a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, cu confiscarea averii, pentru dezertare. Belin Ioan Stanislav, aparţinând contingentului 1943, din Regimentul 93 Infanterie, a fost condamnat la 4 ani de temniţă grea, degradare şi confiscarea averii, pentru dezertare. Erdelean T. Vitelie, din contingentul 1933, a fost condamnat la 5 ani de muncă silnică şi confiscarea averii, pentru dezertare. Ivanovici Uroş a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, pentru dezertare, iar Belin Dobromir, la 5 ani de muncă silnică[12]. Exemplele ar putea continua, ele reflectând starea de spirit a populaţiei sârbe din Variaş, în acei ani. După război, în contextul victoriei alianţei antihitleriste, dezertorii sârbi au fost repuşi în drepturi, unii dintre ei sprijinind edificarea comunismului în România.
În perioada statornicirii regimului comunist, primarii localităţii au fost următorii: Sava Erdelean (1945), Toşa Rosici (1945-1946), Vasa Latinchin (1946), Duşan Acimov (1947-1948), Ivan Milovanov (1948-1950), Sava St. Marici (1950-1951)[13]
Pagină de titlu a ziarului Luptătorul bănăţean.Legea nr. 187 din 23 martie 1945 reglementa reforma agrară, având scopul de a reforma radical agricultura şi de a împroprietări ţăranii săraci din România. Prin această reformă s-a încercat, totodată, atragerea unui capital politic, atât de necesar Partidului Comunist Român, aflat in grava penurie de membri și persoane loiale. Din punct de vedere economic, reforma iniţiată de guvernul condus de dr. Petru Groza a fost, de fapt, un pas înapoi în calea progresului, întrucât a distrus marile proprietăţi agricole, singurele în care se mai aplicau tehnologii moderne şi începuse deja să pătrundă puternic mecanizarea. Reforma agrară din 1945 a fost înfăptuită la sate de „Comisii comunale de împroprietărire, alese de obştea plugarilor”. La Variaş, în fruntea acestei comisii a fost ales Ştefan Moisici, care între anii 1945-1948 a condus întreaga acţiune de înfăptuire a reformei agrare în această comună[14].
Conform legii, erau expropriate: pământurile şi proprietăţile agrare de orice fel aparţinând cetăţenilor germani şi cetăţenilor români, persoane fizice sau juridice, de naţionalitate germană, care au colaborat cu Germania hitleristă; pământurile şi alte proprietăţi ale criminalilor de război şi ale celor vinovaţi de dezastrul ţării; pământurile celor care s-au refugiat în ţările cu care România era în stare de război, ori s-au refugiat în străinătate după data de 23 august 1944; bunurile agricole, de orice fel, ale cetăţenilor români care s-au înscris voluntari pentru a lupta împotriva Naţiunilor Unite. La ultimul punct se specifica faptul că posesorii unor terenuri mai mari de 50 ha vor fi şi ei expropriaţi[15]. Prin urmare, dintre cei care urmau să fie expropriaţi, în capul listei au fost aşezaţi etnicii germani, consideraţi nişte paria ai societăţii în contextul războiului antinazist.
În aprilie 1945, au fost întocmite la Variaş listele cu cei îndreptăţiţi a primi pământ, iar în cursul lunilor iunie şi iulie au fost expropriate 8.236 iugăre (4.776 hectare), aparţinând cetăţenilor români de naţionalitate germană, care au fost consideraţi colaboratori ai Germaniei hitleriste. Cu acest pământ au fost împroprietărite aproximativ 510 familii de proletari agricoli şi ţărani săraci, cu câte 5 hectare (respectiv 8,5 iugăre). Odată cu pământul a fost expropriat şi întregul inventar agricol, care a fost predat celor împroprietăriţi, în afara unei categorii de maşini agricole, care intra în patrimoniul Staţiunii de Maşini Agricole, înfiinţată în acea perioadă[16]. De la această staţiune, ţăranii urmau să închirieze la „preţuri  cinstite” utilajele necesare unei agriculturi performante. Însă prin această prevedere foştii proprietari de maşini agricole au ajuns în situaţia să închirieze propriile lor bunuri.
 O parte din fosta burghezie sătească din Variaş a căutat prin diferite metode să-şi salveze pământul de la expropriere. Unii au folosit pretextul că ar fi de naţionalitate franceză şi nu germană, pentru a evita deposedarea de pământuri, iar alţii au utilizat argumentul banilor, în acelaşi scop. Astfel, un grup de 25 de etnici germani, l-au corupt cu bani pe inspectorul general pentru reforma agrară în Banat (un oarecare Ciorman), reuşind să obţină un act semnat personal de Ana Pauker[17] prin care pământurile care le aparţineau nu făceau obiectul exproprierii. Ştefan Moisici, preşedintele comitetului local de împroprietărire, s-a deplasat la Bucureşti, la ministrul agriculturii de la acea vreme, Romulus Zăroni, în această problemă, zădărnicind încercarea proprietarilor de a-şi salva posesiunile funciare[18]
Prevederile reformei agrare din 1945 au determinat fărâmiţarea accentuată a loturilor cultivabile. La Variaş, pe lângă faptul că cei mai mulţi ţărani aveau pământul risipit în mai multe parcele, din totalul gospodăriilor agricole 33,8 % îl formau proprietăţile mici şi foarte mici (între 0,5 – 5 ha), iar 55,7 % din gospodăriile individuale deţineau între 5 şi 10 ha, prin urmare, aproape 90 % din totalul gospodăriilor individuale deţineau sub 10 ha (cifre calculate pe baza actului nr. 1100/17.07.1947 al fostei Primării)[19].
Mica proprietate particulară nu reuşea să asigure progresul acestei ramuri economice, creşterea nivelului de trai al ţărănimii. Ca urmare, Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, din 3-5 martie 1949, a anunţat declanşarea „transformării socialiste a agriculturii”, adică începutul colectivizării în România. Deci, reforma agrară din 1945 nu fusese altceva decât o măsură deliberată de ineficientizare a pământului, pentru a face posibilă soluţia exploatării colective, sub forma colhozului (colectivului) după model sovietic, care desfiinţa proprietatea privată şi făcea ca bunurile pământului să fie ale tuturor.
Cadre didactice din VariașDeja, la 28 februarie 1950, ia fiinţă la Variaş Gospodăria Agricolă Colectivă (GAC) „Flacăra Roşie”. La început de drum, gospodăria număra 74 de familii, având 341 hectare de pământ, 3 vaci, 44 de cai, câteva pluguri, semănători şi căruţe[20]. Pentru ca înfiinţarea Gospodăriei Agricole Colective să nu fie un şoc în lumea satului, ţăranii au fost atraşi şi spre forme, mai simple, de cooperare: „întovărăşirile agricole”. În aceste forme asociative de muncă a pământului, sătenii îşi păstrau proprietatea asupra loturilor, animalelor de tracţiune şi uneltelor, dar terenurile agricole se lucrau în comun, urmând ca recolta să fie împărţită între membri. În concepţia liderilor comunişti, întovărăşirea trebuia să se dezvolte continuu astfel încât finalul să nu fie decât unul singur: trecerea la forma superioară de muncă colectivă, care nu era altceva decât Gospodăria Agricolă Colectivă. Astfel, la 29 septembrie 1952, s-a format la Variaş prima întovărăşire agricolă, de tip TOZ (după model sovietic) „7 Noiembrie”, care a avut la început 38 de membri: 20 de români, 17 germani şi un maghiar[21]. Pe lângă aceste unităţi agricole colective, în Variaş mai funcţiona şi Gospodăria Agricolă de Stat, înfiinţată la 21 octombrie 1947, cu 918 hectare de pământ din terenul hotarului Variaş şi Periam[22].
Între timp, pe plan internaţional au loc evoluţii cu implicaţii directe pentru spaţiul bănăţean. Ruptura dintre Stalin şi Tito a dus la expulzarea Iugoslaviei din Biroul Comunist de Informaţii (Cominform), în anul 1948, iar în condiţiile în care România era obligată să ducă politica Moscovei, pentru că avea trupe sovietice pe teritoriul ei, graniţa iugoslavă devenise o zonă sensibilă pentru guvernul comunist de la Bucureşti. De aceea, etniile prezente, în special în Banat, erau considerate drept „elemente cu un factor ridicat de risc”. În aceste condiţii, autorităţile au început să facă planuri care urmăreau „igienizarea Banatului”, adică curăţarea etnică, care îi avea ca obiect pe germani şi pe sârbi. În al doilea rând, se urmărea îndepărtarea mai multor categorii sociale considerate periculoase de comunişti. Categoriile de persoane pe care autorităţile le-au avut în vedere pentru deportare erau: marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriaşi, hangii sau deţinători de restaurante, refugiaţi basarabeni sau aromâni, foşti membri în forţele armate germane, cetăţeni străini, rude ale refugiaţilor, simpatizanţi ai lui Tito, persoane care colaboraseră în război cu inamicul, cadre militare, oficialităţi demise, activişti politici şi pentru drepturile cetăţeneşti, foşti oameni de afaceri cu legături în Occident, lideri ai grupării etnicilor germani.
Astfel că, în noaptea de 17-18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mişcare cea mai amplă acţiune de deportare din istoria contemporană a României. Un număr de 12.791 de familii, respectiv 40.320 de persoane, din 258 de localităţi situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia, în actualele judeţe Timiş, Caraş-Severin şi Mehedinţi, au fost ridicate din căminele lor şi deportate în Bărăgan. Au fost duşi români, germani, sârbi, bulgari, refugiaţi din Basarabia şi Nordul Bucovinei, aromâni. Oamenii, inclusiv femei gravide, bătrâni, bolnavi, copii mici, au fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi duşi în Câmpia Bărăganului. Debarcaţi pe câmpul liber, departe de orice altă aşezare omenească, li s-a ordonat să-şi ridice case. Astfel, în vara şi toamna anului 1951, în regiunile Ialomiţa şi Galaţi, au luat fiinţă 18 localităţi noi. În 1956 deportaţii s-au întors în locurile lor natale.
Comuna Variaş nu a fost ocolită de acest eveniment încărcat de tragism al istoriei contemporane a României. Aici, populaţiile cele mai afectate de fenomenul deportării în Bărăgan au fost germanii şi sârbii. Din rândurile acestora au fost deportate familiile înstărite.
 
Tabelul I
 
Localitatea din Bărăgan
 
 
 
Naţionalitatea deportaţilor*
Germani
Sârbi
Număr de familii
Număr de persoane
Număr de familii
Număr de persoane
Perieţi
46
152
15
53
Feteşti – Valea Viilor
32
123
50
147
Mărculeştii Noi – Viişoara
22
60
8
24
Răchitoasa – Giurgeni
 
 
1
1
Bumbăcari
 
 
1
1
Total
100
335
75
226
 
 
Tabelul II         
Localitatea
din Bărăgan
Persoane decedate**
Germani
Sârbi
Perieţi
10
6
Feteşti – Valea Viilor
7
6
Mărculeştii Noi – Viişoara
7
1
Total
24
13
 
După cum se observă din Tabelul I, 175 de familii din Variaş, cuprinzând 561 de persoane, au fost deportate în stepa Bărăganului. Dintre aceştia, 24 de persoane de naţionalitate germană şi 13 de naţionalitate sârbă au trecut în nefiinţă departe de localitatea natală (Tabelul II). Aceste statistici nu-i cuprind pe meglenoromânii şi basarabenii deportaţi din localitate. Ştim însă că din rândul meglenoromânilor au fost ridicate aproximativ 16 familii, din care doar una s-a întors înapoi[23]. Ştim, de asemenea, că numărul total al familiilor din Variaş, deportate în Bărăgan, s-a ridicat la 210[24]
Anii 50 ai secolului trecut, perioada de statornicire a regimului comunist în România, ne oferă imaginea unei tranziţii brutale de la un sistem economico-social şi politic, la altul, esenţial diferit, importat din afară şi grefat pe un organism naţional nepregătit pentru acest transplant. Conştiente de aceste impedimente, autorităţile comuniste româneşti au încercat să-şi câştige capital politic prin măsuri cu impact social, rezolvând o serie de probleme pe care România burgheză nu reuşise să le soluţioneze: electrificarea satelor, ridicarea nivelului de trai al sărăcimii din zonele rurale, alfabetizarea populaţiei şi cuprinderea majorităţii copiilor în sistemul de învăţământ etc. Prin creşterea veniturilor ţăranilor colectivişti se urmărea demonstrarea eficienţei muncii în gospodăriile agricole colective, superioritatea acestora faţă de celelalte forme de organizare a muncii în agricultură. Propaganda oficială a acestei perioade avea două teme importante. Prima, de ordin intern, avea ca obiect lupta împotriva chiaburilor[25], priviţi ca duşmani ai poporului muncitor şi ca sabotori care trebuiau demascaţi. Cealaltă temă a propagandei, de ordin extern, se referea la demascarea politicii „trădătoare”, „burghezo-naţionaliste” a  regimului Tito. În opinia autorităţilor comuniste româneşti, impusă de la Moscova, Tito transformase Iugoslavia într-o colonie a statelor imperialiste.
Presa de partid îndeplinea un rol cardinal în difuzarea ideologiei oficiale şi în popularizarea realizărilor noului regim politic. Un ziar de largă circulaţie în spaţiul timişean, era în acea perioadă „Luptătorul bănăţean”, organ al Comitetului regional al Partidului Muncitoresc Român şi al Sfaturilor populare, regional şi orăşenesc.  
Electrificarea comunei Variaş, iniţiată în anul 1950, a fost prezentată în „Luptătorul bănăţean” ca un succes al noului regim politic. Pretorul Mladin, al fostei plase Periam, reprezentant al regimului politic burghez, este acuzat că a adunat mari sume de bani de la ţăranii săraci şi mijlocaşi, folosindu-i în scopuri personale şi nu pentru electrificarea localităţilor. Noile autorităţi, cu sprijinul populaţiei, care a contribuit cu sume de bani şi muncă voluntară, au reuşit să îndeplinească vechiul deziderat al locuitorilor din Variaş: iluminarea electrică a comunei[26]. În anul 1953 s-a realizat conexiunea electrică a Variaşului la reţeaua republicană[27].
Pentru atragerea populaţiei satelor în gospodăriile agricole colective, în scop propagandistic, s-au stabilit venituri stimulative pentru ţăranii colectivişti. Astfel, Traian Farin din Variaş, pentru 280 de zile de muncă, adunate în anul 1950, a fost remunerat în natură cu 1.400 kg de grâu, 1.540 kg de porumb, 420 kg de cartofi şi alte produse. Din produsele obţinute şi-a păstrat doar o parte pentru necesităţile familiei, iar restul le-a vândut. Din banii obţinuţi, Traian Farin şi-a cumpărat mobilă, două paturi, masă, scaune, un aparat de radio Philips, un patefon[28], un costum de haine, un palton, două lenjerii de pat, iar înainte de Anul Nou şi-a mai achiziţionat un porc de 112 kg. Articolul de presă care înfăţişează realizările materiale ale colectivistului Traian Farin are şi o morală, exprimată sugestiv prin cuvintele: „Cine intră în colectiv…, o duce tot mai bine”.
Un alt varieşean, Dragomir Stepanov, zis Draga, a intrat în Gospodăria Agricolă Colectivă la 68 de ani. El şi soţia sa Ivanca, au adus în colectiv 13 lanţe[29] de pământ, doi cai, maşină de semănat grâu, plug şi alte unelte. Statutul gospodăriei agricole colective prevedea că la dispoziţia fiecărui ţăran colectivist rămânea pentru folosinţă personală câte o parcelă de pământ, drept grădină, pe o întindere de 2500 m², casă de locuit, o vacă, 2 viţei, o scroafă cu purcei, 10 oi, 15 stupi, un număr nelimitat de păsări de curte şi iepuri de casă. Pentru cele 290 de zile de muncă în gospodăria colectivă, efectuate în anul 1950, „moş Draga” a primit 1450 kg de grâu, 1595 kg de porumb, 442 kg de cartofi, 300 snopi de tulei etc. În gospodăria ajutătoare avea o vacă cu lapte, 5 oi, 3 porci, din care a tăiat 2, cu o greutate totală de 390 kg, iar pe al treilea l-a vândut cu 17.000 de lei. În afară de acestea, mai avea 50 de găini. Din grădina de pe lângă casă a mai recoltat 7 saci de cartofi, 20 kg de fasole, 100 kg de vişine, 2 litri de ardei bătut şi alte zarzavaturi. Draga Stepanov nu se temea de anii bătrâneţii, deoarece ştia că articolul 19 din Statutul gospodăriei colective prevedea fonduri de întrajutorare pentru invalizi, bătrâni, persoane care şi-au pierdut temporar capacitatea de muncă, reprezentând 2 % din valoarea brută a producţiei.
Articolul de presă care evidenţia beneficiile colectivizării agriculturii pentru lumea satelor se încheie cu un atac la adresa chiaburilor, care reprezentau, în opinia autorităţilor comuniste, „duşmanul de clasă”: „Minciunile chiaburilor, care spun că dacă intri în gospodăria colectivă, îţi va lua statul totul, că nu o să ţi se lase nici vacă, nici grădină etc., s-au spulberat şi de astă dată. Câştigurile obţinute de membrii gospodăriei colective vorbesc de la sine”[30].  
Un alt articol de presă, intitulat, „Nunta colectivistului Riza Şirlea[31] din Variaş”, conţine principalele teme ale propagandei comuniste a vremii: beneficiile materiale ale înscrierii în gospodăria agricolă colectivă, critica chiaburilor, atacurile la adresa regimului lui Tito. Căsătoria colectivistului Riza Şirlea, cu muncitoarea agricolă fruntaşă, Beca Grozea, de la Gospodăria Agricolă de Stat, este prezentată ca o expresie a bunăstării ţărănimii colectiviste, o petrecere îmbelşugată pe care în perioada monarhiei şi-ar fi permis-o doar „capitaliştii, boierii şi chiaburii”. Autorul articolului de presă ţine să sublinieze că nunta cuprindea o sumedenie de invitaţi, fapt menit să demonstreze solidaritatea oamenilor muncii acelor vremi, opusă individualismului burghez. Pe lângă rubedenii şi familia naşului, Cristea Rabota, la nuntă au fost prezenţi ţărani colectivişti cu o largă reprezentare naţională: români, sârbi, unguri, germani, în frunte cu preşedintele gospodăriei colective, Svetozar Domocoş şi brigadierul Stavre Ţica. Nunta este o ocazie pentru socrul mare, Dumitru Şirlea, să-l impresioneze pe un cunoscut al familiei, Dionisie Cenca, băştinaş dintr-un sat vecin, arătându-i podul casei încărcat cu roade bogate, rezultat al celor 357 de zile-muncă, prestate în gospodăria colectivă. Dar această cantitate de cereale, din podul casei sale, este mică, după cum afirmă bătrânul Şirlea, pentru că, un alt consătean, Mihai Liptac, are de două ori pe-atât, în urma celor 794 de zile-muncă, de-aici rezultând concluzia firească: „Colectivu-i limanul nostru”. În aceste momente sărbătoreşti, în spiritul propagandei vremii, nu este uitat Tito, conducătorul ţării vecine, Iugoslavia. Milivoi Erdelean, însurat cu o soră a miresei, impresionat de cele văzute, ţine să afirme: „În cooperativele de producţie ale lui Tito, nici vorbă nu poate fi de o asemenea nuntă….Eh, dar şi-o găsi el naşul, călăul Tito.” Accentele de nuvelă ale articolului de presă, devin mai evidente, atunci când face referire la chiaburii satului: Mihai Cirici[32] şi Jivco Arsin, cărora hărnicia şi bunăstarea fostelor slugi, îi fac „să le crească ochii în cap cât cepele, de ciudă”. Este de-a dreptul hilar, pasajul din articol, în care jurnalistul înfăţişează starea de spirit a chiaburului Mihai Cirici, legată de nunta colectivistului Şirlea. În cea de-a treia zi a petrecerii, „…când seara îşi pogorî pâclele peste sat, chiaburul Mihai Cirici, cel cu zeci de iugăre de pământ, clocotea de ură ca un cazan cu smoală. Nu băga seamă nici la călătoria stolurilor de gâşte sălbatice, nici la vreo altă mişcare a naturii. Îi sfredelea inima cântecul şi veselia din casa colectivistului Riza Şirlea. Nasul i se învineţi de necaz şi mormăi: «Se înveselesc fostele mele slugi, la nuntă. Nişte foste slugi, iaca ce nuntă trântesc! Îmi vine să turbez, nu alta.»”[33]
Procesul de colectivizare a agriculturii a continuat până spre sfârşitul deceniului şase al secolului trecut. În anul 1957 s-au înfiinţat încă trei întovărăşiri agricole în Variaş: „6 Martie”, „23 August”, „Octombrie Roşu”, pe lângă cea înfiinţată în anul 1952, „7 noiembrie”, care şi-a mărit numărul de membri.
 
Întovărăşirea agricolă
Anul înfiinţării
Nr. de membri
Suprafaţa de pământ (ha)
7 Noiembrie
Sept. 1952
119
544,25
6 Martie
Febr. 1957
116
496,90
23 August
Aug. 1957
132
587,68
Octombrie Roşu
Oct. 1957
159
860,49

   La 30 decembrie 1958, s-a încheiat procesul de colectivizare a agriculturii la Variaş, prin trecerea în masă a ţăranilor organizaţi în întovărăşiri agricole la Gospodăria Agricolă Colectivă. Până la începutul deceniului şase al secolului trecut, această unitate agricolă cuprindea 1.026 familii şi o suprafaţă de 3.940 de hectare[34]. Gospodăria Agricolă Colectivă, Gospodăria Agricolă de Stat şi Staţiunea de Maşini şi Tractoare (înfiinţată între anii 1955-1956), au reprezentat unităţile agriculturii socialiste şi principalele locuri de muncă pentru varieşeni în perioada statului comunist. Până la revoluţia din decembrie 1989, proprietatea privată asupra pământului agricol a devenit o amintire a trecutului, care se estompa treptat, pe măsura trecerii timpului.
Prin diverse pârghii economice, în special prin politica preţurilor de achiziţie a produselor agricole, respectiv a preţurilor serviciilor prestate Gospodăriilor Agricole Colective (numite mai târziu Cooperative Agricole de Producţie) de către fostele Staţiuni de Maşini şi Tractoare (numite mai târziu Staţiuni de Maşini Agricole), ce aparţineau statului, se regla practic profitul fostelor Gospodării Agricole Colective. Aşa se explică faptul, că, treptat, veniturile ţăranilor colectivişti au scăzut. De fapt, socialismul nu avea nevoie de ţărani bogaţi şi nici nu se urmărea ca aceştia sa aibă calităţi de întreprinzători. Clasa muncitoare, purtătoare a progresului, ocupa, totuşi, un loc prioritar în politicile sociale ale conducerii României comuniste.
Noul regim politic aduce mutaţii profunde şi în domeniul învăţământului. La 3 august 1948 se adoptă Legea de Reformă a Învăţământului, care urmărea politizarea integrală a învăţământului şi viza constituirea unei pături de „cadre” care să aplice politica partidului în aparatul de stat, armată, justiţie şi cultură. Astfel, tineretul trebuia educat în spiritul patriotismului socialist şi al internaţionalismului proletar.  De la un învăţământ primar obligatoriu şi gratuit cu o durată de 7 ani, s-a trecut la un învăţământ primar obligatoriu şi gratuit de 4 ani, cu posibilitatea de a urma facultativ clasele 5–7, ceea ce constituia un regres, faţă de evoluţiile europene în domeniu[35]. Totuşi, un fapt pozitiv, înregistrat după 1948, l-a reprezentat încadrarea în învăţământul elementar (primar), în decurs de câţiva ani, practic, a totalităţii copiilor de vârstă şcolară între 7-11 ani (în anul şcolar 1948/1949, procentul de şcolarizare a fost de circa 92,1%). Mai târziu, pe 18 iulie 1956, durata şcolii elementare a fost sporită la 7 ani, iar a şcolii medii la 11 ani, organizate pe două profile – real şi uman. Durata şcolii elementare a sporit, apoi, la 8 ani, în 1961.
În urma reformei învăţământului din 1948, în Variaş se înfiinţează trei şcoli de şapte ani, cu limbile de predare: română, germană şi sârbă şi o şcoală de patru ani, cu limba de predare maghiară. Unificarea şcolilor din punct de vedere administrativ se produce în 1959, rezultând o singură unitate şcolară, cu patru secţii: română, germană, sârbă şi maghiară. După cum se observă, deşi învăţământul era politizat, el nu era şi românizat, din moment ce minorităţile naţionale aveau asigurate condiţiile instruirii în limbile lor materne. În anul 1948 se realizează o schimbare importantă şi în ce priveşte curriculum-ul, trecându-se la un învăţământ general eminamente laic. Instrucţia şi educaţia se desfăşura pe cicluri: clasele I-IV ciclul I şi clasele V-VII, ciclul II. În clasele ciclului II, la şcoala din Variaş au frecventat cursurile şi elevi din localităţile învecinate: Gelu, Sânpetru-Mic, Bărăteaz, Satu-Mare, pentru care, în anul 1949, s-a înfiinţat un internat mixt, care număra circa 50 de elevi. La începutul deceniului şase, al secolului trecut, îşi fac apariţia în Variaş primii profesori calificaţi: Ion Stănică, Marius Stăniloiu, Ana Vlaşcici[36].
În această perioadă, cadrele didactice erau obligate să-şi dubleze misiunea instructiv-educativă cu una propagandistică. Activităţile lor, desfăşurate după orele de curs, cuprindeau, pe lângă cursurile de alfabetizare, întâlniri cu ţăranii, pe care trebuiau să-i convingă să intre în gospodăriile agricole colective. În toate şcolile, mai ales în cele cu limba de predare sârbă, se ducea o intensă „…luptă contra clicii titoiste de la Belgrad…”. În spiritul propagandei oficiale, în 1952, elevii învăţătoarei Lina Rosici din Variaş, desenează caricaturi, afişate la gazeta de perete, care înfăţişau, comparativ, viaţa bună a copiilor din România şi cea de „...chin şi de mizerie în iadul titoist.”[37]
Este demn de menţionat faptul că, în acea epocă, a edificării statului totalitar în România, învăţătoarea Angela Luchin din Variaş a fost deputată în forul reprezentativ al ţării: Marea Adunare Naţională[38].  
În ce priveşte cultura şi sportul, aspectul pozitiv a fost că autorităţile au încurajat mişcarea de masă, participarea largă a cetăţenilor la activităţile cultural-artistice şi sportive, pentru care se alocau bani de la buget. În cadrul Căminului cultural „Unirea”, înfiinţat în anul 1947, existau mai multe echipe artistice de amatori. Tot aici, în anul 1955, se înfiinţează o staţie de radioficare, de unde se transmiteau atât programele postului de Radio Bucureşti, dar şi programe proprii, concepute de realizatori locali. Emisiunile puteau fi ascultate atât la difuzoarele existente pe străzile comunei, dar şi la difuzoarele din casele oamenilor, care erau dispozitive de transmisie cu o singură frecvenţă, ele recepţionând doar Radio Bucureşti şi cele câteva ore de program local. Difuzoarele nu erau dotate cu frecvenţe scurte, împiedicându-se astfel accesul ascultătorilor la posturile: „Europa liberă” şi „Vocea Americii”, care aduceau critici regimului comunist din România acelor vremi.
Un mijloc de culturalizare a populaţiei, dar utilizat şi în scopuri propagandistice, a fost cinematograful local „Steaua Roşie”, unde, în deceniul şase al secolului trecut, rulau cu precădere filme sovietice, cu un program de două filme pe săptămână[39].
Sporturile de echipă, îndeosebi handbalul şi fotbalul, s-au bucurat de popularitatea cea mai mare în rândul locuitorilor comunei. Între anii 1953-1957, echipa de handbal în 11 a participat la campionatele diviziilor A şi B, fiind în această perioadă singura din mediul rural, aflată în primele eşaloane competiţionale. Handbalul a pătruns în România pe filieră germană, iar la Variaş, existând o consistentă populaţie de această etnie, jocul a devenit destul de repede popular în rândul localnicilor. Pentru mai buna vizionare a meciurilor divizionare de handbal în 11, care se desfăşurau pe terenul de fotbal, la stadionul din Variaş s-a construit o tribună pentru 400 de spectatori[40].
Regimul totalitar comunist a distrus o lume şi a creat alta în loc, esenţial diferită. La Variaş, trecerea de la un sistem politic la altul, a fost pentru destule familii încărcată de tragism, căci deportările şi deposedarea de pământuri le-au marcat nefast destinul. Pentru populaţia săracă şi refugiaţii de război, noul sistem politic, cu ideologia lui impregnată de temele egalitarismului şi ale dreptăţii sociale, a reprezentat speranţa unei vieţi stabile şi scutite de grijile existenţiale. Nu putem eluda realizările locale din perioada statornicirii statului totalitar comunist: electrificarea comunei, înfiinţarea de locuri de muncă, progresele importante în alfabetizarea populaţiei, antrenarea locuitorilor în mişcarea culturală şi sportivă. Pe de altă parte însă, aşa cum timpul a dovedit-o, promovarea unui umanism fără libertatea de expresie a omului este un construct artificial şi neviabil.
 
 

[1]  Johann Tittenhofer, Schiţă monografică a comunei Variaş (lucrare de diplomă), Universitatea Bucureşti, Facultatea de Filologie, 1963, p. 51.  
[2]  Ibidem, p. 52.
[3]  O întrunire politică, în care violenţele verbale au degenerat în confruntări fizice.
[4]  Ibidem, p. 46-47.
[5] Florin Zamfir, Tragicele evenimente desfăşurate în vestul judeţului Timiş-Torontal, în toamna anului 1944, înOameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”, vol. IV (volum coordonat şi îngrijit de prof. dr. Florin Zamfir), Editura Artpress, Timişoara, 2010, p. 49. 
[6]  Nikolaus Engelmann, Warjasch, 1980, p. 126-136.
[7]  Ibidem, p. 139-140.
[8]  Frontul Plugarilor a fost o organizaţie politică de stânga a ţăranilor români, înfiinţată în ianuarie 1933 la Deva, sub conducerea lui Petru Groza. A contribuit la instaurarea comunismului în România, alături de Partidul Comunist Român. În 1953 s-a autodizolvat.
[9]  Partidul Social Democrat Român a fost reprezentantul social-democraţiei în viaţa politică românească până la instaurarea dictaturii comuniste. În februarie 1948, PSD a fuzionat cu PCR în cadrul Partidului Muncitoresc Român (PMR).
[10]  J. Tittenhofer, op. cit., p. 52-53.
[11]  Florin Zamfir, op. cit., p. 49.  
[12]  Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale, Fond Primăria Variaş, dosar 4/1944.
[13]  Aron Rosić, Iz sela u selo, Varjaś, Editura Kriterion, Bucureşti, 1985, p. 12-13; în perioada regimului comunist au mai funcţionat următorii primari: Duşan Vlaşcici (1958-1960), Svetozar Strainov (1961-1968), Velimir Rancov (1968-1989).
[14]  J. Tittenhofer, op. cit., p. 53.
[15]  LEGE nr. 187 din 23 martie 1945, pentru înfăptuirea reformei agrare.
[16]  J. Tittenhofer, op. cit., p. 53.
[17]  Fruntaşă comunistă care a controlat Partidul Comunist Român şi a ocupat funcţii importante în Guvernul României, până în 1952, când a fost înlăturată de la putere de liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej.
[18]  J. Tittenhofer, op.cit., p. 53.
[19]  Ibidem, p. 54.
[20]  Ibidem, p. 62.
[21]  Ibidem.
[22]  Ibidem, p. 56.
[23]  Informaţie primită de la profesorul Ioan Rabota.
[24]  Mihai Gheorghe, Duşan Vlaşcici, Monografia comunei Variaş (manuscris), p. 4.
[25] Termenul de „chiabur” provine din Rusia, unde ţărănimea bogată era astfel denumită. Potrivit teoriei marxist-leniniste, societatea se împarte în clase, în mediul rural ele fiind: proletariatul agricol (fără pământ), ţărănimea săracă, cea mijlocie şi „chiaburii”. Conform acestei viziuni, chiaburii îi exploatează pe ceilalţi agricultori, acest fapt dând naştere „luptei de clasă” dintre chiaburi şi celelalte clase sociale.
[26]  Luptătorul bănăţean, anul VIII, nr. 1909, sâmbătă, 20 ianuarie 1951, Timişoara, p. 3.
[27]  J. Tittenhofer, op. cit., p. 66.
[28] Aparat pentru reproducerea sunetelor înregistrate pe discuri. Nu funcţiona cu ajutorul curentului electric, ci avea un mecanism cu manivelă.
[29] Un lanţ de pământ reprezintă 5.800 m².
[30] Luptătorul bănăţean, anul VIII, nr. 1897, sâmbătă, 6 ianuarie 1951, Timişoara, p. 3.
[31] Făcea parte dintr-o familie de meglenoromâni.
[32] Avocat şi om politic de naţionalitate sârbă.
[33] Luptătorul bănăţean, anul VIII, nr. 1918, miercuri, 31 ianuarie 1951, Timişoara, p. 3.
[34] J. Tittenhofer, op.cit., p. 62.
[35] Monitorul Oficial, partea I-A, anul CXVI, nr. 177, marţi 3 august 1948, p. 6322-6324.
[36] Alois Müller, Milan Luchin, Monografia Şcolii Generale. Comuna Variaş, judeţul Timiş, 1776-1976, Variaş, 1976, p. 2-4.
[37] Luptătorul bănăţean, anul IX, nr. 2270, marţi, 25 martie 1952, Timişoara, p. 1 şi 3.
[38] J. Tittenhofer, op. cit., p. 67.
[39] Ibidem, p. 67-68.
[40] F. Zamfir, Handbalul în 11 şi perioada lui de glorie la Periam şi Variaş, înOameni, evenimente, tradiţii din Banatul de câmpie”, vol. V (volum coordonat şi îngrijit de prof. dr. Florin Zamfir), Editura Artpress, Timişoara, 2011, p. 55-64. 
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020