Ultimul număr apărut

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Comunitățile etnice minoritare maghiare din județul Timiș – perspectivă istorico-geografică

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Drd. Iancu C. Berceanu
E-mail: 
iberceanu@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive
Historical Banat, Timiș County, Hungarians, Cenad, Atum, demographic evolution, geo-historical perspective
Abstract: The Romanians and the Hungarians have evolved side by side for more than a thousand years. Their relationships have not always been cordial, but their mutual contributions to the cultural, political and economic development cannot be disputed. In Banat, the Hungarians were represented, by the end of the 18th century, by officials and soldiers. Between the Revolution of 1848 and the First World War, the number and share of the Hungarians increased through colonization, but starting with the middle of the twentieth century, they decreased. The cause of this negative evolution lies in the negative natural balance and emigration, and not so much in the natural assimilation of mixed marriages. Banat has been noted by researchers as a territory where intercultural coexistence and multilingualism are cultivated. Today, the presence of the Hungarian minority is the premise of the rapprochement between two neighbouring countries that, in the context of globalization, cooperate for the preservation of their common historical heritage.
 
1. Evoluția istorică a maghiarilor pe teritoriul județului Timiș
 
Așezați în Depresiunea Panonică la finele secolului al IX-lea, maghiarii au contribuit, ca factor decisiv, în evoluția istorică a „Lumii Vechi”, lăsând o bogată moștenire culturală popoarelor cu care au interacționat.
Originea lor a constituit un subiect de dezbatere atât pentru istorici, cât și pentru geografi, antropologi, etnologi, lingviști și alți specialiști din domeniul socio-uman. Raportată la scară continentală, etnia maghiară se remarcă prin elemente de originalitate incontestabile: limba, mitologia, tradițiile, portul etc. Mai mult, maghiarii au puține rude pe bătrânul continent. Doar finlandezii și estonienii par a fi națiunile care manifestă elemente culturale similare cu aceștia (Cser, 2006). Istoriografia de la finele secolului al XIX-lea mizează pe înrudirea cu popoarele migratoare care au invadat estul Europei în mileniul I e.n.: hunii, avarii și alanii (Lendvai, 2001; Spinei, 2003). De asemenea, studiile lingvistice și etno-grafice au pus în evidență înrudirea cu finlandezii, estonienii și cu popoarele din nord-estul Europei și vestul Siberiei (samoiezii). Originea acestor popoare, din marea familie uralică, este zona cuprinsă între Volga și Munții Ural. De aici, maghiarii ar fi emigrat spre sud-vest, între Nipru și Don. 
Izvoarele istorice atestă că, după lupte purtate împ-triva khazarilor și pecenegilor, maghiarii, originari din aria sud-vestică a Munților Ural, s-au așezat în Câmpia Bugeacului de astăzi (Cser, 2006). Chemați de împăratul bizantin Leon al VI-lea, aceștia au trecut Dunărea în 895 și au atacat Țaratul bulgar al lui Simeon I. Lipsite de apărarea războinicilor, așezările maghiare au fost atacate de pecenegi și forțate, alături de trei triburi khazare, să emigreze spre nord-vest, forțând Pasul Dukla din Carpații Păduroși, pentru a se așeza în câmpia Panonică. Cele șapte triburi maghiare l-au ales drept conducător pe Arpad. Urmașii acestuia vor întreprinde, până în 955, un număr de 60 de raiduri în Europa apuseană (Cser, 2006). În urma înfrângerii conducătorului Bulciu, la Lechfeld, de către armata împăratului german Otto I, maghiarii s-au orientat, în campaniile lor de cucerire, spre est și sud. La finele secolului al X-lea, conducătorul uniunii tribale, Géza (971-997), a consolidat autoritatea princiară, i-a se-dentarizat pe maghiari și a pregătit premisele creștinării și ale întemeierii statului maghiar. În jurul anului 1000, Ștefan (997-1038) s-a creștinat și a fost recunoscut de papă ca „rex hungarorum” (Lendvai, 2001).
   Prezența maghiarilor în Banat este legată de politica expansionistă a primilor regi. Sursele documentare atestă existența, în perimetrul format de Tisa la vest, Dunăre la sud, Crișul Negru la nord și Carpații Meridionali la est, a unei formațiuni statale, vasală Imperiului Bizantin. Conducătorul acesteia, ducele sau voievodul Glad, în 934, a fost înfrânt de maghiari și obligat la prestarea obligațiilor feudale (Hațegan, 2006). Urmașul său, Ahtum, a fost înfrânt, probabil în 1028, la Tomnatic (Nagyusz), de către Chanadinus (nobil trădător al voievodului, pretendent la tron). Astfel, Banatul a fost supus Regatului Arpadian. Organizarea teritoriului în comitate se va produce, însă, mai târziu, în secolele XI-XIV (Zoltán, 2011).
   Cel puțin până la invazia mongolă din 1241, prezența maghiarilor s-a rezumat la ostași și nobili trimiși să administreze teritoriul și să colecteze dările. Pătrunderea maghiarilor în Banat a durat două secole. Istoricul Zoltán Iusztin (2011) a identificat patru direcții de penetrare: 1 – Cursul Mureșului Inferior, 2 – Cursul Tisei Inferioare, 3 – Câmpia Timişului, 4 – Cursul Dunării, dintre gurile de vărsare ale Tisei şi Cernei. În 1212 a fost atestată documentar Timișoara (Zoltán, 2011).
   Cel puțin până la ocuparea Banatului de către otomani, în 1552, izvoarele istorice nu menționează existența vreunei așezări maghiare. În perioada Pașalâcului Timișoarei (1552-1716), nobilii și ostașii maghiari au părăsit acest teritoriu. Doar partea estică a actualului județ Timiș (Banatul de Lugoj – Caransebeș) a făcut parte din Principatul Transilvaniei 1524-1658 (Hațegan, 2003).
Harta Ungariei
Fig. 1 Migrația maghiarilor între 300-900 e.n. 
   După 1718 maghiarii au revenit la nord de Mureș, iar după 1790, în Banat, dar fără a realiza comunități umane compacte sau așezări (Crețan, 1999). Practic, până în perioada dualistă, infiltrările maghiare în Banat au fost reduse, chiar dacă, de jure, provincia a fost încorporată Regatului Ungariei, din 1778.
   În secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea,  cei mai mulți maghiari se aflau în satele din Câmpia Banatului unde existau reședințe ale nobililor latifundiari (Sânnicolau Mare, Jimbolia, Gătaia) și în Timișoara.
   Începând cu 1849, ca urmare a eforturilor de consolidare politică a Ungariei în teritoriile din est ale Imperiului Habsburgic, au început colonizările cu maghiari. Acestea se vor intensifica după Recensământul din 1880. În acel an, după 13 ani de dualism, în actualul județ Timiș au fost recenzați 3.3947 maghiari (din care 7.745 în Timișoara), reprezentând aproape 7% din populație.
   În perioada 1867-1914 au fost înființate așezări noi cu populație maghiară. De asemenea, au fost așezați maghiari și în alte localități importante din punct de vedere politico-economic, pentru a consolida, acolo, prezența Regatului Ungariei: Valcani, Sânnicolau Mare, Jimbolia, Cenei, Ciacova, Gătaia, Buziaș. Localități noi înființate, prin colonizare cu maghiari, au fost: Dumbrăvița, Otelec, Uivar, Răuți, Bodo, Țipari, Moșnița Nouă, Cherestur, Otvești (Crețan, 1999, Munteanu, 2003).
   În 1910 maghiarii reprezentau 17% din populația regiunii studiate. Guvernul de la Budapesta avea în vedere creșterea numărului și a poderii acestora în întreaga țară, mai cu seamă în comitatele în care nu erau majoritari. Căile prin care se urmărea atingerea acestui obicetiv erau diverse: colonizări, maghiarizarea numelor, trecerea, la recensăminte, ca maghiari, a copiilor proveniți din familii mixte, impunerea obligativității limbii maghiare în viața socială, politică și economică, impunerea limbii maghiare în învățământ și viața culturală. Până în 1918 toate școlile din Banat aveau ca limbă de predare obligatorie maghiara (Munteanu, 2003).
   Numărul maghiarilor nu a scăzut în județul Timiș, până în 1930. Între 1930 și 1956 s-a produs o scădere semnificativă a acestora, iar în deceniile următoare s-a continuat tendința descendentă. În perioada socialistă au imigrat alți maghiari din Transilvania, deoarece aceștia erau atrași de disponibilul de locuri de muncă din agricultura și industria socialistă și de condițiile mai bune de trai. De asemenea, între 1966 și 1977 s-a simțit efectul prevederilor din Decretul nr. 770/1966. Scăderea demografică înregistrată după 1977 s-a datorat mai multor factori: îmbătrânire demografică și reducerea natalității (specifice populației bănățene autohtone), emigrarea în Ungaria și Europa de Vest (totuși, limitată în anii socialismului), politica naționalistă a regimului Ceaușescu. Acest ultim factor a fost identificat în urma cercetărilor calitative efectuate în teritoriu, el nefiind consemnat în documente. Cei mai mulți maghiari chestionați au afirmat că se practica românizarea numelor ungurești, iar copiii proveniți din familii mixe erau declarați, cu prioritate, ca români.
   Emigrarea în țara de origine, Ungaria, a avut o mică amploare în primii ani de după Revoluția din 1989. Factorii de atractivitate au fost legați de perspectiva unor locuri de muncă (în contextul declinului agriculturii și industriei din prima jumătate a deceniului 10 al secolului trecut), mai bine plătite, un nivel de trai mai ridicat, urmarea cursurilor universitare în regim de student bursier. Acestea, însă, aproape că au încetat după 2000. Comunitățile maghiare au fost mult afectate de un fenomen care s-a manifestat la scară națională: emigrarea în țările dezvoltate din U.E. și în S.U.A.
După 101 de ani de la Recensământul din 1910 numărul maghiarilor în județul Timiș a scăzut de la 96.364 la 35.295 (o scădere cu 63,38%). Principalii factori ai acestei scăderi sunt legați de dinamica demografică: bilanț natural nul sau negativ în cea mai mare parte a perioadei, emigrare. Singura perioadă când s-au manifestat tendințe asimilaționiste din partea statului român a fost perioada regimului Ceaușescu (25 de ani din 101), dar fără a avea un impact major (Sugar, ed., 2002). 
 
2. Distribuția geografică a etniei maghiare în județul Timiș la Recensământul din 2011. Caracteristici demografice.
 
La recensământul din 2011 maghiarii reprezentau 5,16% din populația județului Timiș, distribuiți fiind pe o arie largă, în majoritatea comunelor și orașelor.
Concentrările semnificative ale populației ma-ghiare urmăresc zonele în care s-a manifestat politica de colonizare a Regatului Ungariei în secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. De asemenea, un factor important în distribuția maghiarilor în teritoriu a fost migrarea din mediul rural în orașe. Aceasta a fost impulsionată de: colectivizarea agriculturii și de industrializarea din perioada socialistă. Acest fenomen a continuat, însă, după 1990, deoarece orașele, mai cu seamă municipiile Timișoara și Lugoj, au constituit poli de atracție prin calitatea vieții și oferta de locuri de muncă. În acest context se înscriu și orașele Jimbolia, Sânicolau Mare și Deta, care au beneficiat de investiții în industrie și servicii după 2000.
Concentrări mari de populație maghiară, de peste 500 locuitori, au fost, în 2011, în orașe și municipii, dar și în unele comune. Populația maghiară a acestora reprezenta 74,22% din totalul populației maghiare din județ.
Concentrări mai reduse, de 200-499 persoane de etnie maghiară, în 2011 au fost, de asemenea, atât în comune, cât și în orașe mici. Populația maghiară a acestora reprezenta 16,91% din totalul populației maghiare a județului.
Principalele concentrări de populație maghiară la Recensământul din 2011 în județul Timiș.
Cel mai mare număr de maghiari a fost re-cenzat în: Timișoara (15.564), Lugoj (2.752), Jim-bolia (1.169), Dumbrăvița (1.057), Tormac (973) și Sânnicolau Mare (890). Primele șase localități, ca număr de maghiari, însumau 63% din totalul populației maghiare din județ.
 
3. Comunitățile etnice maghiare din județul Timiș la Recensământul din 2011
În categoria comunităților etnice minoritare intră localitățile care, la ultimul recensământ, aveau o pondere de minim 20% a populației de altă etnie decât cea română. Acest criteriu a fost statuat, împreună cu drepturile ce revin acelor comunități etnice minoritare, prin Legea nr. 33 din 29 aprilie 1995 pentru ratificarea Convenției-cadru pentru protecția minorităților naționale, încheiată la Strasbourg la 1 februarie 1995.
În județul Timiș, la Recensământul din 2011 au fost 16 localități – toate rurale – care se încadrează în categoria comunităților etnice minoritare maghiare. Populația lor totală, 4.430 de locuitori, reprezenta doar 12,55% din populația maghiară din județ.
Această distribuție a maghiarilor în teritoriu este determinată de atracția pe care o exercită orașele și mai ales municipiile.
Politicile actuale de conservare a culturii comu-nităților etnice minoritare vizează întreaga populație etnică minoritară, dar se concentrează pe aceste comunități, unde ponderea este semnificativă și le face susceptibile de a-și păstra, mai puțin alterată, identitatea. Se pot identifica zone în care sunt concentrate aceste localități: Zona Sânnicolau Mare (Cheglevici, Cherestur), Zona Otelec (Otelec, Giera, Cruceni), Zona de sud și est (Răuți, Otvești, Țipari, Dumbrava, Dragșina, Tormac, Iosif, Bodo).
După încorporarea Banatului la Regatul Ungariei s-au realizat primele colonizări cu maghiari. Atunci au fost înființate primele sate ungurești din județul Timiș. Otelec s-a înființat în 1795-1798, Tormac în perioada 1790-1794, Sânmartinu Maghiar în 1800.
Unele sate au existat înainte de 1867 și au fost colonizate cu maghiari: Cherestur și Pordeanu în comuna Beba Veche, Dumbrava, Uivar (1811), Cruceni (atestat în 1722 și colonizat, inițial, cu șvabi).
Cheglevici a fost înființat în 1844, prin așezarea șvabilor din comunitățile învecinate. Maghiarii au apărut mai târziu. După 1970 în Cheglevici s-au mutat multe famili de maghiari din satul Colonia Bulgară care, astăzi, este pe cale de dispariție. Răuți a fost înființat în 1844 prin colonizare cu șvabi și maghiari. 
Sate înființate cu coloniști maghiari în perioada 1867-1914 sunt: Dumbrăvița, Țipari, Bodo, Otvești (1868).
La Recensământul din 1910 a fost înregistrat cel mai mare număr de maghiari, nu doar în Banat, ci în întreg Regatul Ungariei. Saltul statistic semnificativ înregistrat de populația maghiară i-a făcut pe mulți exegeți ne-maghiari să se îndoiască de acuratețea acestuia
 (Seișanu, 1996; Sugar, ed., 2002).
 
Evoluția populației maghiare din comunitățile etnice minoritare, mai cu seamă după 1945, a fost, în general, negativă (Tabel 4). Numai trei localități – Giera, Iosif și Sânpetru Mic au înregistrat creșteri între 1910 și 2011. Iosif, înființat în 1870, pe teritoriul comunei Liebling, a devenit localitate de sine stătătoare din 1954. Din acest motiv nu există date de la Recensământul din 1910. În Cheglevici a scăzut numărul maghiarilor, în pofida relocărilor din Colonia Bulgară, însă ponderea acestei etnii a crescut pe fondul deficitului migratoriu înregistrat între plecarea germanilor și așezarea, aici, a românilor. Giera și Sânpetru Mic au înregistrat creșteri datorită bilanțului natural pozitiv și a așezării locuitorilor de etnie maghiară în perioada 1977-1989.
Studiul comunităților etnice minoritare a câștigat un loc important pe agenda cercetătorilor începând cu a doua jumătate a secolului trecut, în contextul perspectivei critice asupra statului etno-național. Deziluziile subsecvente celui de-al doilea Război Mondial s-au amplificat, mai cu seamă, în contextul globalizării și a politicii de integrare europeană. Nevoia de cunoaștere și de conservare a patrimoniului cultural al regiunilor bătrânului continent a pus, laolaltă, efortul istoricilor, sociologilor și geografilor. De altfel, practica a demonstrat eficiența crescută a studiilor interdisciplinare și transdisciplinare în domeniul sociouman. Potențialul creativ și descoperirea de noi orizonturi epistemologice s-au manifestat, cel mai frecvent, la granița dintre discipline, deoarece evoluția comunităților s-a produs sub incidența unei game variate de factori și a determinat consecințe în toate sferele ansamblului social-economic. În cazul comunităților etnice minoritare maghiare din județul Timiș se poate observa factorul istoric ca factor declanșator al constituirii și, apoi, dezvoltării demografice. Contextul cultural regional (marcat de conviețuirea și solidaritatea interculturală), precum și spiritul identitar puternic, a menținut vii aceste comunități, în pofida regresului demografic din ultimii 50 de ani. Distribuția teritorială a populației în zone-cluster a fost, și ea, un factor favorizant în conservarea identității maghiarilor, deoarece dispersarea accentuată a membrilor minorității i-ar fi expus, într-o mai mare măsură, asimilării. În viitor, cea mai mare provocare pentru aceste comunități o constituie emigrarea tinerilor, cauzată de factori economici.  
 
Bibliografie:
Andea, A., 1996, Banatul cnezial până la înstăpânirea Habsburgică (1718), Editura Banatica, Reșița;
Bodó B., 2009, Ghidul cronologic al municipiilor Arad, Timişoara, Lugoj România şi Bekescsaba, Gyula, Szeged Ungaria, Editura Marineasa, Timişoara;
Calafeteanu, I., Popișteanu, C., ed., 1986, Politica externă a României. Dicționar cronologic, Editura Științifică și Enciclopedică, București;
Crețan, R, Frățilă, V., 2006, Dicționar toponimic și geografico-istoric al localităților din județul Timiș, Editura Universității de Vest, Timișoara;
Crețan, R., 1999, Etnie, confesiune și comportament electoral în Banat. Studiu geografic (sfârșitul secolului al XIX-lea și secolul al XX-lea), Editura Universității de Vest, Timișoara;
Crețan, R., 2006, The evolution of cultural and economic activities in The DKMT Euroregion, în Review of Historical Geography and Toponomastics, vol. I, no. 1, 2006, pp 61-78;
Cser, F., 2006, Roots of the Hungarian Origin Contemplation on the Carpathian Origin of the Hungarian Language and People, Author’s edition, Melbourne; versiune digitală: http://www.hungarianhistory.com/lib/cser/rootsls.pdf accesat în ianuarie 2020;
Ehrler, J., J., 1972, Banatul, de la origini până acum, 1774, Editura Facla, Timișoara;
Grancea, M., Sonoc, A., 1998, Considerații cu privire la procesul de formare a identităților naționale, în Bocșan, N., ed., 1998, Identitate și alteritate. Studii de imagologie, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca;
Hațegan, I., 2003, Habitat și populație în Banat (secolele XI-XX), Editura Mirton, Timișoara;
Hațegan, I., 2019, Cetatea Morisena-Cenad, Editura Banatul, Timișoara;
Hațegan, I., Boldea, L., Țeicu, D., ed., 2006, Cronologia Banatului, vol. II/2. Banatul între 943-1552, Editura Artpress, Editura Banatul, Timișoara;
Lendvai, P., 2001, Ungurii. Timp de un mileniu învingători în înfrângeri, Editura Humanitas, București;
Madgearu, Alexandru, 1993, Contribuții privind datarea conflictului dintre ducele bănățean Ahtum și regele Ștefan I al Ungariei, în Banatica, 12, Reșița, 1993, 2, p. 5-12;
Munteanu, I., 2006, Banatul istoric 1867-1918. Aşezările. Populaţia, vol. I, Editura Excelsior Art, Timişoara;
Munteanu, R., Munteanu, I., 1998, Timiș Monografie, Editura Marineasa, Timișoara;
Mureşan, Cornelia, 1999, Evoluţia demografică a României: Tendinţe vechi, schimbări recente, perspective: (1870-2030), Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca; 
Nastasă, L, Salat, L., ed., 2003, Maghiarii din România și etica minoritară, Editat de Centrul de resurse pentru diversitate etnoculturală, Cluj-Napoca;
Neumann, V., 2012, Interculturalitatea Banatului, Editura Artpress, Timișoara;
Păcurariu, F., 1988, Românii și maghiarii de-a lungul veacurilor. Paralelisme, interferențe, convergențe și contradicții de-a lungul istoriei, Editura Minerva, București;
Pop, I, A., 2017, „Din mâinile vlahilor schis-matici...”. Românii şi puterea în Regatul Ungariei me-dievale (secolele XIII‑XIV), Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca;
Seișanu, R., 1996, Principiul naționalităților, Editura Albatros, București;
Spinei, V., 2003, The Great Migrations in the East and South East of Europe from the Ninth to the Thirteenth Century, Institutul Cultural Român, Cluj-Napoca;
Sugar, P., F., ed., 2002, Naționalismul est-european în secolul al XX-lea, Curtea Veche Publishing, București;
Țintă, A., 1972, Colonizările habsburgice în Banat 1716-740, Ed. Facla, Timișoara;
Trinkaus, Erik & Milota, Stefan & Rodrigo, Ricardo & Mircea, Gherase & Moldovan, Oana. (2003). Early modern human cranial remains from the Peştera cu Oase, Romania. Journal of human evolution. 45. 245-53. 10.1016/j.jhevol.2003.08.003;
Vădean, M., R., 2011, Relaţiile româno-ungare în contextul integrării în structurile europene şi euroatlantice: 1989-2010, Editura Lumen, București;
XXX, 1980, Recensământul populaţiei şi al locuinţelor din 5 ianuarie 1977, Direcţia Generală de Statistică, Bucureşti;
XXX, 1997, Recensământul din 1880: Tran-silvania, Editura Staff, Bucureşti;
XXX, 1999, Recensământul din 1900: Tran-silvania, Editura Staff, Bucureşti;
XXX, 2020, Direcția Regională de Statistică Timișoara, Fond de date;
Zoltán, I., 2011, Pătrunderea stăpânirii maghiare în Banat. Contribuții la apariția instituțiilor de tip occidental, în Banatica, nr. 21 / 2011, pag. 11-35.
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020