Ultimul număr apărut

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Condiţia materială a învăţătorilor din comitatul Timiș, în secolul al XIX-lea

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Dr. Florin ZAMFIR
E-mail: 
florin662000@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive,teacher’s salary, teacher’s job, tax on culture, financial situation, occupational area, school legislation
 
Abstract: The financial situation of teachers was an important element that linked the Romanian School with the society, as teachers were paid from the contribution of the local community. In general, teachers’ salaries in Timiș were modest in the 19th century. They varied from one locality to another, depending on the economic potential, but increased relatively towards the end of the same century, thanks to the efforts that the Romanian community made to comply with the salary-related provisions of the school legislation. As representatives of such a caring and noble profession, the Romanian teachers in the Timiș “comitat” served the national language and culture without asking to be paid according to the sacrifices they made.

 
Veniturile salariale şi produsele agricole obţinute din grădina primită în folosinţă, au constituit principalele mijloace de subzistenţă ale învăţătorilor români din comitatul Timiş, în secolul al XIX-lea. Salariul anual avea o componentă în bani şi una în natură. Cuantumul acestuia era stabilit de comitetul parohial, care realiza un proiect de buget anual, pe care îl supunea spre aprobare sinodului parohial[1].
Sursa care asigura achitarea salariilor învăţătoreşti era darea cultuală, contribuţia specială pe care trebuiau să o plătească credincioşii dintr-o parohie[2].
Contribuţia fiecărei familii la susţinerea şcolii era, conform legii, în proporţie cu impozitul plătit către stat şi cu numărul iugărelor de pământ aflate în proprietatea acesteia. În localităţile comitatului Timiş existau însă şi alte criterii pentru stabilirea cuantumului dării cultuale: după numărul caselor (fără să se ţină seama de nivelul diferenţiat al veniturilor familiale); stabilirea unor trepte de contribuire, pe tranşe de venituri; repartizarea contribuţiei doar asupra familiilor care aveau copii la şcoală[3].
Colectarea dării cultuale, care asigura achitarea salariilor învăţătoreşti, se realiza cu dificultate, în special în comunităţile rurale. O cauză importantă care determina achitarea neregulată a salariilor învăţătoreşti era sărăcia poporului, întâlnită cu precădere în zonele rurale. Salariul învăţătorilor era dependent de starea economică a loca-lităţilor în care funcţionau, de capacitatea comunităţilor de a contribui în natură şi bani. Procesul-verbal al şedinţei Sinodului parohial din localitatea timişeană Ohaba Forgaci, desfăşurată la 13 ianuarie 1880, menţionează la punctul 8 o serie de măsuri pentru încasarea salariului învăţătoresc. Pentru achitarea componentei lui în natură, s-a stabilit o contribuţie de 3 ½ litre[4] de grâu şi 3 ½ litre de porumb, de fiecare număr de casă. Produsele trebuiau predate învăţătorului în prezenţa casierului şcolar, în zilele de joi şi duminică, în lunile iulie, august, septembrie şi octombrie. Comisia şcolară trebuia să fie foarte atentă la încasarea salariului, pentru ca „învăţătorul să nu sufere”, menţionează procesul-verbal. Componenta în bani a salariului se plătea o dată la trei luni, fiecare număr de casă contribuind cu 1 florin şi 32 cr. anual, conform hotărârii Comitetului parohial din 3 mai 1881. În Ohaba Forgaci existau în acel moment, 304 numere de casă sau fumuri[5].
Salariul învăţătorilor era fixat înainte de organizarea concursului pentru un post vacant sau în timpul funcţionării acestora, în caz de majorare. Concursul era o modalitate de stimulare a pregătirii pedagogice a învăţătorilor, întrucât dotaţia acestora era diferită de la o localitate la alta şi chiar în aceeaşi localitate, de la un post la altul. În formularul de concurs erau specificate veniturile asigurate de comunitate pentru postul declarat liber şi ca atare fiecare învăţător avea date de referinţă despre cuantumul şi structura salariului oferit. Criteriile decisive în alegerea învăţătorilor erau pregătirea pedagogică, conduita morală şi capacitatea de organizare a activităţilor culturale (cor, formaţie teatrală, organizarea bibliotecii)[6]. Concursurile pentru posturile învăţătoreşti vacante, erau publicate în ziarele vremii. Indiferent de modul cum era formulat anunţul, el trebuia să conţină oferta salarială pe care localitatea respectivă o făcea pentru postul respectiv.
Dintr-un astfel de anunţ, apărut în presă, aflăm că în anul 1883 localitatea Chesinţ din comitatul Timiş scotea la concurs un post învăţătoresc de clasa I, oferind un salariu de 300 de florini, 24 meți de bucate (jumătate grâu şi jumătate porumb boabe), 8 orgii de lemne. Se mai acordau 10 florini pentru participarea învăţătorului la conferinţe şi 5 florini pauşal scripturistic (bani pentru instrumente de scris şi maculatură). Învăţătorul mai beneficia de cortel liber (locuinţă gratuită) şi grădină de legume[7].
Din parcurgerea conscripţiilor şcolare din anul 1873, se poate constata o creştere în medie a salariilor învăţătoreşti. Localităţile de câmpie, ai căror locuitori dispuneau de produse cerealiere în măsură mai mare decât cei din zona montană, alocau o pondere importantă componentei în natură a salariului învăţătoresc. În localitatea Alioş, sediu de inspectorat şcolar, existau doi învăţători: Veniamin Martini, la clasa de băieţi, cu un salariu în bani de 168 fl. şi bunuri în natură în valoare de 294 fl. şi Toma Munteanu, la clasa de fete, cu un salariu de 105 fl. şi bunuri în natură în valoare de 167 fl.[8] După cum se observă, la ambele salarii componenta în natură o depăşea pe cea în bani. Deşi erau plătiţi de aceeaşi comună, cei doi învăţători aveau salarii diferite, la aceasta contribuind probabil vechimea, performanţele profesionale, implicarea în problemele comunităţii. În localitatea Petroman, salariul învăţătoresc era de 300 de florini şi 6 orgii de lemne. Având în vedere că învăţătorul avea un venit lunar de 25 de florini, iar 100 kg. de grâu se vindeau cu 5 florini, cu salariul de pe o lună învăţătorul putea să-şi cumpere 500 kg. de grâu[9]. Începând cu data de 12/24 aprilie 1876, comitetul parohial din Timişoara-Fabric îi aprobă învățătorului Traian Lungu un salariu de 500 de florini, la care se adaugă: 150 de florini pentru chiria locuinţei, 19 florini pentru rechizite, 11 metri şi 40 centimetri de lemne de foc, din care trebuia să se încălzească şi şcoala[10].
Deşi multe dintre localităţile timişene, ofereau salarii în bani şi în natură care depăşeau 300 de florini, existau şi localităţi a căror situaţie economică nu le permitea o remunerare corespunzătoare a învăţătorilor. De pildă în localitatea Susani, retribuţia învăţătorului era de doar 80 de florini în numerar şi bunuri în natură în valoare de 110 florini[11].
Cu unele excepţii, localităţile care asigurau venituri salariale substanţiale beneficiau şi de învăţători mai bine pregătiţi, deoarece concurenţa pentru aceste posturi era mai mare. Din rapoartele comisarilor şcolari realizate cu ocazia examenelor, se poate constata că învăţătorii retribuiţi mai bine aveau şi rezultate pe măsură cu elevii, pe când la cei cu dotaţie slabă, rezultatele erau aşişderea. Învăţătorii din Ghilad, Petroman, Voiteg (Protopopiatul Ciacova), Jebel, Buziaş (Protopopiatul Jebel), care aveau un salariu corespunzător, în urma examenelor de la sfârşitul anului şcolar 1879-1880, au obţinut calificativul foarte bine. Învăţătorul din comuna Omor (Protopopiatul Ciacova), care era retribuit mai slab, a obţinut calificativul de mijloc (satisfăcător) cu ocazia examenului. În rubrica „observaţii”, din dreptul acestei localităţi, comisarul şcolar menţionează că în perioada iernii nu s-au ţinut cursuri, deoarece a lipsit combustibilul necesar pentru încălzirea sălii de clasă. În localitatea Icloda (Protopopiatul Jebel), unde învăţătorul era foarte slab remunerat, nici activitatea didactică nu se desfăşura în condiţii corespunzătoare din moment ce la sfârşitul anului şcolar 1879-1880, aici n-a avut loc examen, deoarece copiii au frecventat cursurile numai până la Paşti[12].
Salarizarea învăţătorilor putea fi influenţată într-un sens negativ şi de neînţelegerile existente la nivel local, între conducătorii localităţilor şi personalul didactic. Această situaţie se întâlnea în anul 1883, în localitatea timişeană Dragşina. Aici, judele comunal (primarul) nu se afla în relaţii amiabile cu preotul şi învăţătorul şi nu-i sprijinea la încasarea cultului. Învăţătorul era nevoit să meargă din casă în casă pentru a-şi aduna măcar o parte din salariul şi aşa destul de modest[13]
Funcţionând la şcoli confesionale, majoritatea învăţătorilor români din comitatul Timiş aveau şi atribuţii cantorale, venitul realizat în această calitate fiind inclus în salariul lor anual. Ei îi sprijineau pe preoţii locali la înmormântări, cununii şi parastase.
Pe lângă salariu, comunitatea îi asigura învăţătorului şi o locuinţă gratuită, care se situa de regulă lângă clădirea şcolii sau chiar făcea corp comun cu aceasta. Dacă în localitate nu exista locuinţă pentru învăţător, atunci la salariu se adăuga o sumă de bani suficientă pentru închirierea uneia. Locuinţele învăţătoreşti se compuneau de obicei din bucătărie, 1-2 camere şi dependinţe. În anul 1890, când s-a dat în folosinţă noua clădire a şcolii confesionale ortodoxe din Petroman, aceasta conţinea pe lângă sala de clasă şi locuinţa învăţătorului cu o bucătărie, două camere, cămară, şopron şi coteţe pentru păsări[14]. Constatând că unii învăţători nu locuiesc în spaţiul amenajat special pentru ei în cadrul şcolii, Consistoriul din Caransebeş a hotărât în şedinţa din 8 aprilie 1872, să le impună acest loc de reşedinţă. În acest mod învăţătorul s-ar fi putut îngriji atât de curăţenia edificiului, cât şi de purtarea cuviincioasă a elevilor înainte şi după cursuri[15].
Raportate la salariile medii din alte domenii, remuneraţiile învăţătoreşti erau mici şi plătite neregulat. Chiar dacă aveau mai mult timp liber, condiţiile materiale nu le permiteau învăţătorilor să călătorească. Cei de la ţară erau ocupaţi şi cu munca câmpului, dar cei din oraşe trăiau cu precădere din salariu. Chiar şi în vacanţe, învăţătorii nu erau liberi, deoarece erau solicitaţi să participe la diverse cursuri metodice, pentru învăţarea limbii maghiare sau la adunări învăţătoreşti. Toate acestea reclamau timp şi cheltuieli. Unui jurat de la sat dacă făcea parte dintr-o comisie în localitate, i se plăteau 50 cr. şi în afara localităţii un florin, indiferent dacă rezolva problema într-o oră sau într-un sfert de oră. În schimb învăţătorii trimişi la cursurile pentru învăţarea limbii maghiare trebuiau să se mulţumească cu 70 cr. pe zi, stând departe de casă şi familie, timp de şase săptămâni[16].
Pentru a îmbunătăţi situaţia materială a învăţătorilor, autorităţile şcolare i-au încurajat să desfăşoare şi alte activităţi pe lângă acelea legate strict de profesie. Pentru a-i stimula pe învăţători să cultive grădinile de pomi (livezi), Consistoriul din Arad a elaborat o instrucţiune în 15 noiembrie 1873, care prevedea ca din suma rezultată în urma vânzării altoilor, jumătate să revină învăţătorului, ¼ să fie alocată pentru îngrijirea grădinii, iar ¼ să se depună în fondul şcolar[17]. În anul 1883, Consistoriul arădean a decis ca la concursurile pentru posturile vacante, să fie preferaţi acei învăţători care au avut bune rezultate pe terenul pomăritului şi horticulturii[18]. În şedinţa din 9 aprilie 1880, Consistoriul din Caransebeş dezbate problemele stupăritului şi mătăsăritului şi decide să îndrume învăţătorii spre aceste ocupaţii, pentru a-şi spori veniturile[19].
De obicei, învăţătorii îndeplineau şi calitatea de notari ai comitetelor parohiale, pentru această activitate fiind şi remuneraţi. Astfel, prin hotărârea Comitetului parohial Ohaba-Forgaci, din 12 decembrie 1876, învăţătorul Vasile Cimponeriu, ca notar al Sinodului şi Comitetului parohial, este recompensat cu 8 florini pentru calcularea speselor şi veniturilor bisericeşti[20].
Unii învăţători îşi suplimentau veniturile, înde-plinind funcţiile de contabili sau directori ai unor bănci populare. În anul 1898, aflându-se în al nouălea an de directorat la institutul de credit „Chişodana”, adunarea acestuia i-a votat învăţătorului Paul Ivi din Chişoda, un salariu de 200 de florini pe an[21].
Învăţătorii confesionali puteau fi numiţi ca „magiştri” la oficiile poştale mai mici, dar numai cu aprobarea prealabilă a autorităţilor şcolare. Ei erau datori să participe şi la recensămintele populaţiei, în calitate de comisari de numerotare[22].
Unii învăţători aveau prin urmare şi alte izvoare de venit, diversificându-şi sfera ocupaţională: scriitori la primării sau alte oficii, funcţionari la institute de credit mărunte, conducerea stranei şi respectiv a corului bisericesc, stupari, comercianţi, producători de altoi, legumicultori. Cei mai mulţi, însă, se ocupau cu agricultura, muncind alături de ţărani în timpul liber. Cei harnici, care dispuneau de mult pământ, s-au înavuţit. Cei mai numeroşi erau aceia care aveau la dispoziţie puţine vite şi 3-8 iugăre de pământ, care le aduceau un venit neînsemnat. Existau învăţători care nu aveau decât casa de locuit şi o grădină, sau o bucată de vie ori un fânaţ. Unii ştiau să tragă folos şi din puţinul care-l aveau, în schimb alţii n-aveau spirit de întreprindere şi erau delăsători[23].    
Fie că funcţionau în localităţi prospere, care le ofereau o remunerare consistentă, fie că deţineau şi alte slujbe ori că proveneau din familii înstărite, unii învăţători aveau o situaţie materială şi un nivel de trai care depăşea media veniturilor acestei categorii profesionale. De pildă, învăţătorul timişorean Traian Lungu, avea o situaţie prosperă, de burghez înstărit[24].
Existau totodată şi învăţători a căror situaţie materială se afla sub nivelul subzistenţei. Aşa a fost învăţătorul Ilie Amandia din Bucovăţ, a cărui moarte o anunţă preotul Gheorghe Bălan, într-o şedinţă specială a Comitetului parohial, din 10 martie 1879. Din expunerea sa, reiese că acest învăţător a fost foarte sărac şi cu familie numeroasă, astfel încât nu a avut nici măcar o haină pentru îngropăciune. La 16 martie 1879, protopopul Meletie Drăghici recomanda pe institutorul Nicolae Grofşorean ca învăţător provizoriu în Bucovăţ. Comitetul parohial nu a acceptat această propunere, ci l-a rugat pe părintele G. Bălan să suplinească postul de învăţător, cu speranţa că până la deschiderea concursului, se va găsi un preparand care s-ar învoi să ia în căsătorie pe fiica răposatului învăţător Ilie Amandia (Protocolul şedinţei Comitetului parohial din 29 aprilie 1879). În spirit de solidaritate cu familia celui dispărut, preotul se obligă să-i cedeze întreg venitul obţinut din suplinirea postului învăţătoresc[25].
Învăţătorii aveau dreptul să beneficieze de pensie, de asemenea puteau primi ajutor văduvele sau orfanii acestora. Pensionarea învăţătorilor se baza pe articolele de lege XXXII din 1875 şi XLIII din 1891. Erau îndreptăţiţi la pensie toţi învăţătorii (învăţătoarele) ordinari şi ajutători, prevăzuţi cu diplomă de calificare. De pensie integrală beneficiau învăţătorii care treceau de 40 de ani de serviciu. După 10 ani de slujbă (în care se socoteau şi timpul serviciului militar, precum şi cel petrecut ca prizonier de război), învăţătorii se puteau pensiona cu 40 % din salariul propriu-zis. Pentru fiecare an care trecea peste 10, se adăugau 2 %. Înainte de 40 de ani de serviciu, se puteau pensiona numai cei consideraţi bolnavi sau incapabili. Învăţătorii puteau fi pensionaţi din oficiu, în cazul în care se constata incapacitatea lor[26].
Dintr-un conspect datat cu 24 aprilie 1891, despre învăţătorii pensionaţi, văduvele şi orfanii ajutoraţi, ne putem crea o imagine despre sumele de bani alocate pentru fiecare din aceste trei categorii sociale. Astfel, în Protopopiatul Jebel erau doi învăţători pensionaţi cu câte 100 de florini şi două văduve ajutorate cu câte 84 de florini. În Protopopiatul Ciacova exista un învăţător pensionat cu 100 de florini, o văduvă ajutorată cu 84 de florini şi trei orfani sprijiniţi cu câte 25 de florini. În Protopopiatul Vârşeţ au fost pensionaţi doi învăţători cu câte 120 de florini, două văduve au primit câte 84 de florini şi trei orfani au fost ajutoraţi, dintre care doi cu câte 50 de florini şi unul cu 25 de florini[27].
Veniturile salariale ale învăţătorilor români timişeni au fost pe ansamblu modeste în a doua jumătate a veacului al XIX-lea. Ele variau de la o localitate la alta în funcţie de potenţialul economic al fiecăreia, dar au cunoscut o sensibilă creştere spre sfârşitul aceluiaşi secol, ca urmare a eforturilor făcute de comunităţile româneşti de a se acomoda prevederilor salariale înscrise în legislaţia şcolară. Învăţătorii care şi-au diversificat aria ocupaţională sau care făceau parte din familii potente economic dispuneau de venituri suplimentare. În marea lor majoritate însă, pătrunşi de frumuseţea şi nobleţea profesiei, învăţătorii români din comitatul Timiş s-au aflat în serviciul limbii şi culturii naţionale, fără ca să pretindă o remuneraţie pe măsura sacrificiilor făcute. Ei au preferat să slujească şcolile confesionale cu un salariu mai mic, decât şcolile comunale şi de stat, care deşi le ofereau o dotaţie mai bună, îi înregimentau unui învăţământ străin de nevoile şi aspiraţiile societăţii româneşti.
 

[1]  Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr. 11, din 13/25 ianuarie, p. 6.
 
[2]  Şcoala noastră poporală şi darea cultuală, Arad, 1918, p. 6-7.
 
[3]  F. Zamfir, Condiţia materială a învăţătorului român confesional din comitatul Timiş, 1867-1900, în „Anuarul Asociaţiei culturale Concordia Cenad” nr. 3, Editura Marineasa, Timişoara, 2007, p. 18-19.
 
[4]  Litra era o măsură de capacitate sau de greutate egală cu un sfert de litru sau de kilogram, Apud Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române (în contin. DEXI ), Editura Arc. Gunivas ( Tipogr. Italia), 2007, p. 1056.
 
[5]  Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ohaba Forgaci, nepag.
 
[6]  Mărturii privind lupta românilor din părţile Aradului pentru păstrarea fiinţei naţionale prin educaţie şi cultură (1784-1918 ).  Documente referitoare la Episcopia ortodoxă a Aradului, Arad, 1986, p. 151.
 
[7]  Biserica și școala, Arad, VII, 1883, nr. 35, din 28 august/9 septembrie, p. 321.
 
[8]  V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p. 100.
 
[9]  Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond  cronici parohiale, dosar Petroman, nepag.
 
[10] Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale (în contin. D.J.T.A.N.), Fond familial Lungu-Puhallo, act 160/1876, fila 1.
 
[11] V. Popeangă, op. cit, p. 135.
 
[12] Ibidem.
 
[13] Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 29, din 9/21 aprilie, p. 4.
 
[14] Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond  cronici parohiale, dosar Petroman, nepag.
 
[15] N. Bocşan, V. Leu, Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circulare şcolare bănăţene, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 319.
 
[16] Luminătoriul, Timişoara, V, 1884, nr. 63, din 8/20 august, p. 1-3.
 
[17] Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond  cronici parohiale, dosar Ohaba Forgaci, nepag.
 
[18] Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 6, din 19/31 ianuarie, p. 4.
 
[19] N. Bocşan, V. Leu, op. cit., p. 367-368; Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române din Caransebeș (AEORC), Fond  şcolar, IV, act 152/1880, nepag.
 
[20] Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Ohaba Forgaci, nepag.
 
[21] Controla, Timişoara, IV, 1898, nr. 14, din 24 februarie, p. 2.
 
[22] I. Genţ, Administraţia bisericească, Oradea-Mare, 1912, p. 502.
 
[23] Foaia diecezană, Caransebeş, XIII, 1898, nr. 3, din 18 ianuarie, p. 3-4.
 
[24] I. D. Suciu, Emilia Lungu-Puhallo, Timişoara, 1939, p. 7.
 
[25] Arhiva Mitropoliei Banatului, Fond cronici parohiale, dosar Bucovăţ, nepag.
 
[26] O. Ghibu, Viaţa şi organizaţia bisericească şi şcolară în Transilvania şi Ungaria, Bucureşti, 1915, p. 121; C. Petrescu, Condiţia învăţătorului în şcoala poporală bănăţeană la sfârşitul secolului al XIX-lea - începutul secolului XX, în „Studii de istorie a Banatului ( 1997-1998 )”, Timişoara, 2000, p. 296.
 
[27] A.E.O.R.C., Fond  şcolar, IV, act 36/1891, nepag.
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020