Ultimul număr apărut

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Constantin Rădulescu Jr. – Eminentul chirurg lugojean al Bucureștilor

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Dr. Constantin-Tufan Stan
E-mail: 
c.tufan.stan@gmail.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive
Constantin-Rădulescu Jr., George Dobrin, correspondence, earthquake, Messina
 
Abstract: Constantin Rădulescu Jr. was a distinguished surgeon at the Eforiei Hospital in Bucharest. His correspondence with doctor George Dobrin, his brother-in-law and the first Romanian Prefect of Caraș-Severin County after the Great Union, describes episodes representative for the social, political and cultural life of Bucharest at the turn of the twentieth century: the arrival of Ferdinand, the crown prince, in the capital of the Kingdom of Romania and the vehement reaction of the anti-monarchist press, a long list of state institutions and Romanian Members of Parliament in 1895, the celebration of 10 May 1934. The letters also give biographic notes of personalities of Banat, such as Victor Vlad Delamarina, Valeriu Branişte, Tiberiu Brediceanu, Caius Brediceanu, Cornelia Brediceanu (Lucian Blaga’s wife), Vasile Mangra and George Crăciunescu, a protopope from Belinț Village. Sent on a mission to Messina after the devastating earthquake in 1908, the prominent surgeon from Lugoj provided the Romanian press with impressive accounts of the consequences of the cataclysm.
 
 
Constantin Rădulescu Jr. (Costi) s-a născut la Lugoj în 15 iunie 1858. Era cel de-al patrulea copil al inginerului şi avocatului Constantin Rădulescu (1824-1895), per-sonalitate de frunte a Lugojului (fiul preotului Nicolae Rădulescu din Chizătău, cumnat cu Trifu Șepețian), ales primar în trei legislaturi, şi al Paulinei, descendentă, pe linie maternă, a familiei Nedelcu, reprezentanta unor vechi meseriaşi lugojeni, întemniţaţi pentru apartenenţa la Societatea secretă „Constituţia[1]”.
După cursurile primare şi gimnaziale (Şcoala Confesională Ortodoxă Română și Gimnaziul de Stat din urbea natală) a urmat studii academice, finalizate prin obţinerea licenţei de medic chirurg la Facultatea de Medicină din Budapesta (1881), fiind chiar premiat pentru o lucrare teoretică din domeniul chirurgiei („Familia”, Oradea, XVIII, 20, 1882, 247). După un an de practică la Budapesta, s-a stabilit la Bucureşti, ca medic chirurg la Spitalul Eforiei, unde a devenit unul dintre cei mai apreciaţi medici. Într-o scrisoare adresată fiicei sale Elena (21 mai 1884, epistolă păstrată în fondul Rusalin, Arhiva Muzeului Național al Banatului Timişoara), Paulina Rădulescu sublinia succesul profesional al fiului său, Constantin:
„Aşa era de căutat ca medic chirurg, că un general, I. Potescu, din Galaţi, care trebuia să se supună unei operaţii grave, în loc să se ducă la Paris, unde era sfătuit de medicii săi să se opereze, a preferat să se supună a fi operat de dr. Constantin Rădulescu, operaţie care a reuşit foarte bine”.
În anul 1882, C. Rădulescu s-a ocupat de instalarea surorii sale Sofia şi a fiicelor acesteia – Laura, Lucia şi Paula – la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti-Cotroceni. După exmatricularea lui Victor Vlad din gimnaziul lugojean (1884), se va dedica educaţiei viitorului poet-acuarelist, înscriindu-l la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti, apoi, în toamna anului 1885, la Liceul Militar din Craiova. Tot „unchiul Costi” a fost acela care, în decembrie 1887, a făcut demersurile pentru transferul nepotului său la Liceul Militar din Iaşi.
În cursul anului 1885, în timpul Războiului sârbo-bulgar, a fost trimis pe front, ca medic chirurg, la solicitarea guvernului sârb. Într-una dintre scrisorile adresate surorii sale Elena, C. Rădulescu descrie un episod al întâlnirii cu Draga, regina Serbiei, căreia îi acordase o consultaţie medicală la spitalul militar în care îşi desfăşura activitatea (vezi fondul Rusalin, arhiva Muzeului Național al Banatului Timişoara). Medicul lugojean şi-a oferit cu generozitate şi profesionalism serviciile medicale şi în anul 1908, când Societatea de Salvare din Bucureşti l-a trimis la Messina, pentru a participa la operaţiunile de salvare a victimelor cutremurului care lovise Sicilia[2].
După demisia dirijorului Iosif Czegka din fruntea Reuniunii Române de Cântări şi Muzică din Lugoj (1888), Constantin Rădulescu va expedia surorii sale Elena, care se ocupa de instruirea corului, partitura liturghiei ce se cânta la biserica „Domniţa Bălaşa” din Bucureşti.
S-a căsătorit, în anul 1888, cu Zoe Boerescu, fiica avocatului Vasile Boerescu, aderent la mișcarea pașoptistă în perioada petrecută pe băncile Colegiului „Sfântul Sava” din București, licențiat în Drept la Paris, profesor la Universitatea bucureşteană, ministru și parlamentar, politician de orientare liberală, susținător al proiectului aducerii unui prinț străin pe scaunul domnesc din București. A colaborat la elaborarea Enciclopediei române, monumentala lucrare apărută sub coordonarea lui Corneliu Diaconovich, redactând noţiunile şi planşele cu caracter medical. A fost unul dintre iniţiatorii şi organizatorii deplasării Reuniunii lui Ioan Vidu la Bucureşti, în 1906, pentru a participa la serbările Expoziţiei Jubiliare dedicate celor 40 de ani de domnie a lui Carol I. S-a stins din viaţă la Bucureşti în 8 martie 1936[3].
Prin generozitatea doamnei ing. Maia Dobrin, care mi-a facilitat accesul la arhiva dr. George Dobrin, am identificat cinci epistole expediate de C. Rădulescu surorii sale Elena şi cumnatului său, avocatul George Dobrin. Misivele, redactate între anii 1889 şi 1934, surprind câteva episoade reprezentative pentru viaţa socială, politică şi culturală a Bucureştilor la cumpăna dintre secolele XIX şi XX: sosirea prinţului moştenitor, Ferdinand, în capitala regatului român şi reacţia virulentă a presei antimonarhice, o amplă listă a instituţiilor de stat şi a parlamentarilor români din anul 1895, cu adresele respective, secvenţe ale sărbătoririi zilei de 10 mai a anului 1934. Corespondenţa lui C. Rădulescu creionează şi câteva elemente biografice inedite ale unor personalităţi din sfera culturii bănăţene: Victor Vlad Delamarina, Valeriu Branişte, Tiberiu Brediceanu, Caius Brediceanu, Cornelia Brediceanu (soţia lui Lucian Blaga), Vasile Mangra, protopopul belinţean George Crăciunescu[4] ş.a.
 
Epistolar dr. Constantin Rădulescu Jr. – dr. George Dobrin
*
Bucureşti, 22 aprilie [1]889
Iubite George!
 
Din partea nevestei mele şi de la mine, primeşte sincerele noastre felicitări de ziua ta! Fie scris în cartea destinelor ca, împreună cu nevestica ta, să vă bucuraţi de nenumărate ori de aceasta şi de la Dumnezeu!
Scrisoarea ta am primit-o, îţi mulţumesc pentru informaţiile ce mi-ai dat. Până acum, tribunalul nu m-a întrebat nimica. Regret foarte mult că nu mi s-au pus în cunoştinţă, la timpul său, lucrurile care ar fi bine să le ştiu astăzi.
Mă întrebi dacă vom merge la Paris. Ei, prea ne crezi boieri, nu, nu, nu ne vom duce. În burgul nostru ne vom mărgini a ne face o imaginaţie vie despre frumuseţile ce or fi pe acolo, şi apoi, în curând, întreprindem călătoria „la Roma”.
În lumea medicală şi în special cea chirurgicală de pe aici, în curând e vorba să se facă o mişcare de personal; cu această ocazie, aşa mi se pare că greco-bulgaro-ţiganii dup-aici îşi vor aduce aminte şi de mine, şi anume că şi eu aş putea să le aduc un serviciu[5].
De sărbătorile Paştelor, l-am avut pe Victor aici la noi. Am petrecut vreo 10 zile împreună şi bine[6].
De vreo 3 zile, avem şi noi un Kronprinz[7], adecă de ce n-am putea avea şi noi un Kronprinz, când mai în toate statele civilizate există o asemenea marfă. Să fi văzut ce straşnică primire i-a făcut… poliţia. Toate jurnalele au sărbătorit venirea Kronprinz-ului; până şi pe jurnalul „Adevărul” l-a scos din sărite; acesta, în ziua intrării „triumfale” a Prinzului, a publicat un articol de fond, Cu un neamţ mai mult intitulat; conţinutul era la fel cu titlul[8]. Jurnalul, cu toate astea, se vindea în masă prin popor, tocmai când lumea-l aştepta pe Kronprinz. Libertatea presei aici e ideală!
Petreceţi bine şi veseli ziua voastră. Pe tine şi pe Helena vă sărută al vostru, Costi.
 
*
 
Bucureşti, 22 april[ie] 1892
 
La mulţi ani, ziua onomastică serbată în dublu! Să vă trăiască George cel mare şi cel mititel[9]! Despre sporirea în familia mea, desigur sunteţi puşi în cunoştinţă din scrisorile mele cătră părinţi. Ne bucurăm că am scăpat bine şi de astă dată. Zoe împlineşte azi a 6 [-a] zi după facere şi e pe deplin bine, aşa că d-aci înainte nu ne mai e teamă de vreo complicaţie neplăcută.
La voi, toate bune? Mai preparaţi ceva pentru lunile de iarnă? căci ştii – „unde-s doi, puterea creşte” etc.! Îmi închipui, dragă Elenă, cu câtă plăcere îţi împlineşti tu datoria de mumă, ştiind cât doreai să ai un copil, şi Dzeu îţi dădu şi un băiat! Aud de la toată lumea şi de la toţi ce vin din Lugoj că vă merge foarte bine şi mă bucur foarte ştiindu-vă mulţămiţi. Vorbii de lume ce vine din Lugoj, da, căci mai curând sau mai târziu tot dau ei de mine; mai deunăzi, mă pomenii cu un domn – ştiţi că pe aici toţi suntem domni – cu capul spart –, şi adecă ce ar căuta la mine cineva fără capul spart. Examinând rana, adâncimea ei, forma etc. – după regulele ştiinţei – ce descopăr? Că am d-a face cu un camarad de ai mei din frageda mea tinereţe, de prin şcoala venerabilului nostru dascăl Lipovan!  [„] Ce fel, cum, cu cine te-ai bătut? [”]  [„] Cu cine, cu un logojan [”], răspunde el. [„] Ei bine, dar ca să te baţi cu un logojan, a trebuit să-ţi dai întâlnire în Bucureşti? Şi din ce v-a venit asta? [”] Doar dintr-o afacere – fiindcă băieţii s-au pus pe afaceri – dintr-o tovărăşie la o cârciumă – şi bieţii de ei, şi între dânşii, toţi colegi erau – de odinioară –, unul şede pe la Tum Tranzl, I. I., iar cel mai bătăuş e din neamul Nicoliţonilor, G. P.[10] Şi cu toate poveţele bune, tot n-am scăpat pân ce nu am dat compatriotului de lângă biserică un act medical ca să se judece la „judecătorul de pace”, numai de ar face pace între dânşii.
Vă sărutăm cu toţii pe toţi ai voştri,
Costi, Zoe, Paul, Marioara şi Helena
 
*
 
Bucureşti – 1 febr[uarie] 1895
Iubite George,
 
Ieri [am] primit scrisoarea ta. Azi îţi trimit lista acelor adrese ale senatorilor, pentru abonamentele ce voiţi să faceţi[11]. Despre soarta petiţiei o să-ţi scriu zilele acestea.
Ieri zării pe aici într-o birjă pe părintele Mangra[12] cu prietenul nostru, acela de la b.n. Ce o fi făcând pe aici? De-i veni înaintea lui Victor[13], te rog să-mi aduci de la mami o pereche de pantaloni ce a servit pentru mine acolo.
Cum merge afacerea cu înlocuirea protopopului Crăciunescu[14], Petru al nostru are sorţi de reuşită[15]? Vă sărută pe toţi, al tău cumnat,
Costi
[Urmează 11 pagini cu numele şi adresele demnitarilor şi parlamentarilor români: prinţul Ferdinand, mitropoliţi, episcopi, preoţi, deputaţi şi senatori.]
 
*
 
Bucureşti, 20 nov[embrie] [1]910
Iubite George!
Vasăzică a mers totul strună, mă bucur.
În informaţia aceea din jurnalul vienez s-a strecurat o greşeală de tipar cu numele lui Tonci. Oare greşeală să fie ori te pomeneşti că nemţii or fi având în armata lor un „Oberstabs-artzt” cu numele M?
Eram în curent cu corespondenţa schimbată cu Ţ. S. în chestia excursiei ce voia s-o facă V[aleriu] Br[anişte]. Acum, că s-a deschis Camera, şi mai greu să vor putea porni. Ştiu eu, fi-ar nimerit pe timp de iarnă să se facă? Cu ce i-ar putea distra? Drumuri rele, impracticabile pentru vehiculele boiereşti – frig. Fiind pe acolo, am intra bine în cadrul programei, câte o plimbare în „auto” prin împrejurimi – Făget – Lugoj – C[aran]sebeş chiar, întoarcerea pe la Mehadia – Orşova sau Coştei – Chizătău – Timişoara. Toate acestea, numai prin luna mai sau începutul lui iunie ar fi frumos de făcut.
Pentru cartea Grigorescu, dacă aţi fi mai mulţi amatori, mă gândesc dacă nu ar fi nimerit să vă adresaţi d-a dreptul la Casa Şcoalelor, ca să vă acorde un scăzământ de preţ? Nu s-ar putea, bunăoară, adresa prezidentul Casinei Române, cerând un număr de… exemplare, sau din partea Asociaţiunei? Sosind cererea de la o societate constituită, poate că s-ar face mai bine.
Azi primii de la Caius [Caius Brediceanu] o scrisoare, în care îmi anunţă logodna lui Tiberius cu dra Mazzuchi[16]. Sper că [a] ales bine. Noroc să le dea Dumnezeu!
Cu mare jale, aflai iarăşi cele ce îmi scrii despre nenorocita L… Ce o fi pe biata mamă-sa?
Cu alegerea lui Drăgălină în capul comunităţii de avere se vor îndrepta treburile la C[aran]sebeş pe o cale mai bună?
Îmi pare bine că îmi pusei în vedere venirea ta în curând aici.
Vă îmbrăţişez pe toţi cu dor, al tău cumnat,
Costi
 
*
 
Bucureşti, 10 mai [1]934
Iubite cumnate Gheorghe!
 
Scrisoarea ta din 7 l[una] c[urentă] mi-a fost o plăcută surpriză şi m-am bucurat că am mai putut sta – în gând – cu tine puţin de vorbă, foarte puţin, fireşte, căci vai!, multe, foarte multe am avea de vorbit despre câte am pomenit şi câte am mai văzut de la ultima noastră întrevedere. Îţi mulţămesc pentru bunele tale urări de ziua mea, trimise cu anticipaţie, şi te rog să nu te superi că eu, pe ale mele, de onomastica ta, ţi le trimit cu atât de mare întârziere, dar oricând le-aş formula, din toată inima îţi urez să petreci până la cât mai îndepărtatul sfârşit al vieţii tale, în plină vigoare şi sănătate, ca să mai poţi fi de folos, de mare folos – cu experienţa ta – alor tăi şi altora, mai cu seamă tinerelor generaţii, care, câteodată, mi se pare că fără busolă au pornit în viaţă.
Pe aici, de cum petrecem, dacă mă gândesc, îmi pare bine că nu am fost şi nu sunt un sentimental, căci altfel m-ar apuca melancolia, când, câteodată, am impresia că stau ca ţarca în par, aici „în rai”, ca să nu îi zic altfel balamucului acesta de Bucureşti, văzând că mai toţi contemporanii mei, prieteni şi cunoştinţe, au plecat, luând trenul veşniciei, mai devreme –, ce bine de ei, iar până-i voi urma şi eu, caut să stau cât pot de mult pe acasă, mai la adăpost de vuietul şi zumzăitul oraşului, dar tot nu scap, căci, bunăoară, în acest moment, ora 11 ½, trec d-asupra capului meu, în formă de escadrilă, 31 de avioane, venind de la defilare dinspre Cotroceni, la parada la care noi nu ne-am dus. Ella[17] a fost mai deunăzi la Predeal, unde a plantat o mulţime de brazi, iar acum să pregăteşte, cu rapoarte, dări de seamă etc. – de plecare la Paris, într-o delegaţie, în cap cu dna C[anta]cuzino, la un congres internaţional care va avea loc acolo pe la finele lunei iunie.
În „Adevărul” din 9 l[una] c[urentă] a apărut în foileton un articol, Andrei şi Alex[andru] Mocioni de I. Clopoţel, în care să vorbeşte de un jurnal de 400 pagini, scris cu mâna de Alex[andru] Mocioni, şi care s-ar găsi în păstrarea unui magistrat din Timişoara. Tu l-ai citit?
De la diplomaţii noştri – Caius [Brediceanu], Cornelia Blaga[18], ce se mai aude, noi nu mai avem ştiri de la ei, afară de o ilustrată cu „Christos a Înviat”, de pe vaporul „Rex”, pe care să găsea Caius cu fiul său în excursie pe Mediterana. Cornelia s-o mai fi îndreptat ea?
Planuri de călătorie şi escursii, e adevărat, toată iarna am proiectat, dar până acum n-am reuşit să le execut, dar tot încă nu am renunţat la ele. Treburile nu mă lasă în pace. Când isprăvesc cu una, începe alta.
Tu cu ai tăi, sper că cu toţii sunteţi bine. Nuţa, în tânăra-i căsnicie[19], nu mă îndoiesc că e mulţumită.
Şi până la o revedere mult-dorită, vă îmbrăţişez,
Costi
 
Dr. Constantin D. Rădulescu: Scrisoare din Messina. Impresiile unui medic român
 
Dl dr. Const. Rădulescu, medic în București, a fost trimis, din partea Societății de Salvare din București, la Messina, spre a se pune la dispozițiunea societăților de salvare, organizate pentru scăparea nefericitelor victime ale cutremurului de pământ.
Dl dr. C. Rădulescu a plecat din București, vineri, în 19 decembrie (1 ianuarie n.), seara, făcând o parte a călătoriei cu dl profesor dr. general Demostene, și despre impresiile sale din călătorie și din Messina scrie o interesantă scrisoare ziarului „Viitorul” din București, din care reproducem următoarele amănunte:
 
*
 
Eram cuprins de nerăbdare de a ajunge cât de curând, dar, încet-încet, trecură diferitele stații până la Mestre, 12 minute de Veneția. Aci, la Mestre, trebuind a aștepta o oră și jumătate până se va forma trenul pentru Padova – Bologna – Florența – Roma, voii a profita, ducându-mă pentru o oră până în gara Veneției. La întoarcerea mea, trenul plecase, așa că a trebuit să mai aștept o oră pentru a porni spre Padova. Dl general Demostene plecase cu celălalt tren, ca, apoi, schimbând vagonul la Padova, să-și continue călătoria spre Arco, și de acolo, mai târziu, la Nizza.
Continuai singur drumul spre Roma. Dl Porn rămăsese iarăși la Veneția. Trecui de Bologna, iar aproape de Ferraro, zăpada începu a-și face din nou apariția, iar frigul a se resimți din ce în ce, mai ales că și vagoanele erau neîncălzite. Munții din jurul liniei ferate erau acoperiți de zăpadă foarte groasă.
Trecui de Florența, și de abia ațipisem, când, deodată, în locul numit Val d’Arno, pe la orele 2 jum. noaptea, trenul se oprește brusc. Toți pasagerii, speriați, întrebau ce este și se răspunse că, cu o oră și jumătate înaintea sosirii noastre, chiar trenul pe care îl scăpasem se ciocnise cu unul de marfă în mijlocul unui tunel. Au fost foarte mulți răniți și morți, care fuseseră transportați când sosirăm noi. Furăm siliți a ne lua bagajele în mână și, la lumina lugubră a torțelor, ținute de foarte mulți soldați, care călătoreau cu noi spre Calabria, a străbate aproape 3 km și jumătate pe jos în o oră și jum., deoarece pasagerii aveau bagaje ce nu puteau ușor a le transporta.
La mijlocul tunelului văzurăm 4 vagoane deraiate, în parte distruse, dintre care unul în mod complet. Țăndări, aruncate în toate părțile, și roțile vagoanelor deraiate acopereau trecerea.
Din pricina întârzierii trenului, în loc de a ajunge la 6:20 dimineața în Roma, am ajuns la 11 a.m. Observai o afluență foarte mare în gară: nenumărați soldați echipați pentru a pleca la Napoli și de aici la Messina.
Furăm și aici, ca și la Udine, întâmpinați de domnișoare cu bandoniere cu inscripția: „Pentru Calabria și Sicilia”, care ne prezentau cutiuțe spre a ne depune obolul pentru nefericitele victime ale dezastrului.
Lăsându-mi bagajele în gară, căutai a mă duce imediat la Legațiunea Română, spre a prezenta recomandația din partea Ministerului de Externe.
Luai un cicerone, care afirma că știe unde e Legațiunea, și după ce mă plimbă în dreapta și în stânga pe la diferite Legațiuni, cu mare greutate, numai după găsirea Consulatului Român, fui îndreptat spre Corso V. Emanuele 299, unde ajunsei în momentul când simpaticul domn Filality, însărcinatul cu afaceri al României la Roma, era să părăsească Legațiunea.
Prezentai scrisoarea, și d-sa îmi spuse că chiar după dejun va vorbi cu ministrul Tittoni, spre a-mi face toate înlesnirile posibile.
A doua zi de dimineață, ducându-mă la Legațiune, simpaticul domn Filality îmi comunică că ministrul Tittoni a și dat telegrama prefectului de Napoli.
Cum ajunsei în Napoli, ducându-mă la Prefectură, văzui la secretarul particular al prefectului telegrama trimisă de ministrul Tittoni, în care eram recomandat a mi se acorda toate înlesnirile. Întrebându-mă ce doresc, răspunsei că voiesc a pleca imediat la Messina și Reggio.
Starea de asediu se și declarase la Messina și împrejurimi, cu toate acestea mi s-a dat un permis excepțional, prin care se admitea îmbarcarea mea urgentă pe orice piroscaf cu direcția spre Messina. Fie chiar din piroscafele numai pentru militari.
Cu o zi înainte, se suspendase orice permis pentru Messina, deoarece se vorbea că ar fi bine a se bombarda resturile locuințelor, spre a nimici focarele de infecții ce s-ar ivi în urma descompunerii nenumăratelor victime. Cetățenii Messinei rămași în viață s-au opus, zicând că sunt prea mari averi îngropate în ruine.
Mă îmbarcai în aceeași seară, deși cu mare dificultate din cauza suspendării permiselor, pe bordul piroscafului „Sardegna”. Pe același piroscaf se îmbarcase și o echipă de patru doctori și șase sanitari trimiși din Viena. Am făcut cunoștință cu doctorul cons. imp. Charas de la Societatea de Salvare din Viena, care-l cunoștea pe directorul nostru, dr. Minovici. Doctorul îmi spunea că se duce direct la Catania, neoprindu-se la Messina decât o oră, spre a da ajutoare răniților numai din punct de vedere alimentar. I-a părut foarte bine că și Societatea de Salvare din București a găsit de cuviință a trimite un reprezentant la un astfel de dezastru.
Tot pe piroscaful „Sardegna” se îmbarcaseră și o mulțime de soldați ce mergeau la Messina.
A doua zi, dimineața la 10, ajunserăm în portul Messinei și totdeodată începură a se vedea urmele dezastrului. Întreaga fațadă a caselor după chei era în parte dărâmată. În port, se vedeau grinzi, lăzi întregi cu lămâi, resturi de bărci sfărâmate, bărci scufundate etc. De asemenea, se vedeau o mulțime de bărci ce-i transportau pe ultimii locuitori ai Messinei spre vapoare, ca apoi să plece în diferite localități.
Deoarece piroscaful nu putea acosta la chei, luai imediat o barcă și, îndreptându-mă spre debarcader, fui izbit de ceea ce văzui.
Linia ferată, ce era la o distanță de 2 metri de debarcader, era acum cu desăvârșire distrusă; șine întregi pătrundeau în mare. Câteva vagoane răsturnate pe marginea drumului, iar altele scu-fundate în mare.
Cheiul, în foarte multe părți, era surpat în mare, așa că nu era accesibil de a debarca decât numai în puține locuri. Se vedeau pe chei lemne, pietre, blocuri mari de piatră cubică scoase din caldarâmul ce formase cheiul și răspândite în dezordine în toate părțile.
Observai o macara foarte mare, ce servea la ridicarea diferitelor colete și baloturi, complet sfărâmată și scufundată în mare. Stâlpii de telegraf, răsturnați pe chei sau în mare. Se vedeau, apoi, o mulțime de soldați, care transportau fel de fel de obiecte, cărți etc. Gara, distrusă în cea mai mare parte, așa că urcarea în vagoane se făcea la o distanță destul de respectabilă de peron.
 
(„Drapelul”, Lugoj, IX, 6, 1909, 1-2)
 
*
 
Multe sârme telefonice și telegrafice căzute. În gară, se observau o mulțime de vagoane de clasa a II-a, care fuseseră transformate în dormitoare pentru soldații aduși spre a da ajutoare victimelor. În fața gării, într-o magazie improvizată, era instalată stațiunea de telegraf, iar în apropierea ei, câteva corturi pentru răniți, dar care erau foarte puțini și ușor răniți. Sediul acestui post sanitar era Tenentele Caffaratti.
Mergând spre oraș, vedeam trecând, rând pe rând, echipe numeroase de soldați armați cu sape, lopeți, târnăcoape, cazmale, topoare etc. În apropierea cheiului, trebuia să mergi cu băgare de seamă, căci în multe părți era așa de prăbușit, încât puteai foarte ușor, prin crăpăturile formate, să cazi, și lângă acestea să mai faci și o baie, căci apa mării pătrunsese prin profunzime la suprafață.
Te împiedicai de nenumăratele felinare în mijlocul străzii. Funcționarii Poștei, ce era improvizată într-o bar-că pe marginea cheiului, de abia mai puteau prididi cu împărțirea scrisorilor nenumăraților soldați ce așteptau. Vama, ce era în apropierea cheiului, era complet distrusă.
Se vedeau butoaie cu măsline, sparte, numeroase cutii sfărâmate, fel de fel de obiecte zdrobite și răspândite în neregulă. Lungul șir de magazine de pe chei, toate părăsite, unele fiind închise, altele având numai pe jumătate obloanele trase, fiecare locuitor, după cum a avut timp de a fugi, închizându-și restul avutului ce îl scăpase de cutremur.
Zidurile caselor erau căzute. Gangul unei case foarte mari, din Casto V. Emanuele, se prăbușise, încât nu mai permitea trecerea, acoperind cu dărâmăturile sale o trăsură. Pe chei, vedeai mai mulți locuitori abia îmbrăcați, așezați în jurul câte unei clădiri în care își preparau mâncare.
Văzând mai multe echipe de soldați, care se duceau spre centrul orașului spre a procede la salvarea victimelor, dacă ar fi găsit, m-am atașat pe lângă ele.
Treceam de multe ori pe lângă case ce erau complet distruse, tavanele scufundate și crăpate enorm, iar prin crăpături vedeai atârnând garderobe, piane, paturi etc. Un asemenea caz am văzut la Nuovo Hotel.
Pavagiul pe unde trece tramvaiul era ridicat mult deasupra nivelului, șinele scoase, crăpături mari prin care se vedea apărând apa mării. Bieții locuitori și soldați transportau bagaje în mici camioane, îndreptându-se spre port, ca apoi să plece pe la Catania, Napoli ori Palermo.
Pe multe străzi, pământul era despicat în multe părți, încât puteai pătrunde cu ușurință printre aceste crăpături. Vitrinele diferitelor magazine, sparte cu desăvârșire, zidurile căzute și sfărâmate, pasaje întregi prăbușite, încât făceau cu neputință trecerea.
Nici nu și-ar putea închipui cineva groaznicul spectacol pe care ți-l prezenta întreg dezastrul. În strada Garibaldi era cu neputință de trecut; a trebuit să mă urc pe dărâmăturile caselor până aproape de al 3-lea, al 4-lea, al 5-lea etaj.
Văzând soldații urcându-se pe asemenea dărâmături, îți făcea impresia unei adevărate ascensiuni pe munți. La tot pasul, te împiedicai de obloane, firmele diferitelor magazine trântite la pământ, sârme de telegraf și telefon, palmieri smulși din rădăcină etc. Unele case, ce aveau mai multe etaje și a căror fațadă căzuse, îți prezentau tot aranjamentul din interiorul camerelor, în care se vedeau diferite obiecte, mobile, parte distruse, sfărâmate, pătrunzând prin crăpăturile tavanului.
În unele părți însă, garderobele, ceasornicele etc. rămăseseră la locul lor. Cu cât înaintam în interiorul orașului, cu atât se simțeau mirosurile exalate de resturile omenești îngropate în dărâmăturile caselor. Din distanță în distanță, vedeam câte o casă arzând, și de mai multe ori a trebuit să trec pe lângă ruine arzânde și fumegânde, pentru a putea să-mi continui drumul. Echipe de pompieri apăreau ici și colea, mai stingeau din incendii, ca apoi să se repeadă în alte părți, în care incendiul izbucnise din nou.
Întâlneam pe câte un proprietar cu câțiva lucrători, armați cu diferite sape, topoare etc., îndreptându-se prin dărâmături spre casele lor, pentru a cerca dacă s-ar putea scoate câte ceva din ceea ce avuseseră. De multe ori însă, trebuiau să caute cu de-amănuntul, căci casele erau dărâmate în așa mod, încât cu mari greutăți mai puteau recunoaște locurile unde avuseseră proprietățile.
Priveliștea ce ți-o prezenta un magazin de sticlărie era îngrozitoare: cești, pahare, farfurii, lămpi etc. toate sfărâmate, încât formau deasupra solului o înălțime de peste un metru. Într-un magazin cu obloanele trase se auzeau țipetele deznădăjduite ale unei pisici, care, probabil, fusese închisă în graba fugii.
În strada Degli Argutieri, mirosul de cadavre devenise insuportabil. În Via del Forno Scoverto, mi-a fost cu neputință a mai trece, deoarece sfărâmăturile diferitelor case închiseseră drumul, și între sfărâmături se formaseră adevărate abisuri, în care nu puteai a te aventura fără primejdie. Printre sfărâmături, vedeai fel de fel de obiecte, parte din ele arse, și cu mare greutate mai recunoșteai ce fuseseră înainte. M-am urcat până la punctul culminant al dărâmăturilor, și era înfiorător tabloul prezentat de jur-împrejur de aceste sfărâmături. O liniște de moarte domnea acolo, unde până acum câteva zile era o întreagă viață.
Din când în când, ciocănituri depărtate de topoare ale soldaților mai turburau tăcerea ce te înspăimânta. A trebuit să ocolesc strada, spre a trece în partea cealaltă a Viei del Forno. La o florărie, flori, coroane, ghivece erau trântite în neorânduială pe jos. Grand Caffé Restaurant Durlio era complet sfărâmat: vitrine, oglinzi, mese, scaune zdrobite în așa mod, încât abia mai recunoșteai ceea ce fuseseră. Vizavi, incendiul unei case luase proporții grozave, fără ca vreun ajutor să vie de undeva.
Oricât de numeroase erau echipele de soldați, toată munca enormă depusă de ei era prea mică, comparativ cu greutățile ce aveau de întâmpinat. Căci e la mintea fiecărui om de a-și închipui tabloul ce-l prezenta o stradă, având, și dintr-o parte, și din altă parte, zidurile caselor cu 3-4-5 etaje prăbușite complet, astupând strada; cum s-ar mai fi putut căuta nefericitele victime, căzute pradă dezastrului îngrozitor? La o tipografie, presă, mașină zdrobite cu desăvârșire. Teatrul V. Emanuele, se părea ca aspect a se fi resimțit mai puțin de marele dezastru. Vizavi de Teatrul V. Emanuele, dintr-o casă cu 5 etaje, a cărei fațadă singură căzuse, lăsând a se vedea interiorul camerelor, fui izbit de un tablou înfiorător.
La etajul de sus se putea observa un pat, la marginea căruia se vedeau atârnând ambele membre inferioare ale unei femei. Partea superioară a corpului era acoperită de sfărâmăturile tavanului. Soldații și câțiva civili se uitau cu groază la acest tablou înfiorător. Trecând mai departe, simții un miros dulce și frumos, care se accentua cu cât înaintam. Văzui o parfumerie distrusă, iar sticle de parfum sparte, răspândite în toate părțile. Din distanță în distanță, se vedeau sentinele păzind dărâmăturile, spre a nu se fura obiecte, având ordinul expres de a împușca pe oricine ar voi să ia din ele. Auzisem că, cu o zi înaintea sosirii mele în Messina, fuseseră împușcați doi indivizi care furaseră câteva ceasornice, tablouri etc. Cu cât înaintam în interiorul orașului, cu atât greutățile de a trece erau mai mari, dărâmăturile caselor astupând complet drumul. Cu toate acestea, umblam pe deasupra dărâmăturilor, căutând a-mi da singur seama de urmările întregului dezastru. Deocamdată, zării înaintea mea o altă echipă de soldați, care se îndrepta, cât de repedea putea, bineînțeles, spre o casă cu trei etaje.
Imediat, sărind peste dărâmături, căutai a-i ajunge. Îi văd urcându-se pe dărâmături și oprindu-se în fața ferestrei la al doilea etaj. Îi ajung, și întrebând sergentul ce conducea echipa ce s-a întâmplat, îmi răspunse că unui soldat i s-a părut a fi auzit gemete venind din casa unde ne aflam. Soldații începură, cu topoarele, a sparge câte puțin și cu precauțiune ușa celui de-al II-lea etaj, deoarece etajul de deasupra era prăbușit. Unul din soldați pătrunse în interiorul casei, căută aproape 10 minute, ce pentru noi erau secole, și, strigând din când în când, se întoarse, spunând că a căutat peste tot, dar n-a găsit nicio persoană moartă sau vie.
Întorcându-mă spre port, la fiecare câțiva pași mă întâlneam cu nenumărate echipe de soldați. În întreaga Messină, nu puteai să vezi decât soldați și numai câțiva locuitori rămași, care așteptau acum să plece, veniți și ei de curând din diferite orașe.
Serviciul sanitar era foarte redus, limitat numai la câteva porturi și la transformarea în parte a vasului Savoia în spital, deoarece nu mai rămăseseră decât foarte puțini răniți, și aceștia ușor, ceilalți, grav, fiind deja transportați pe la Catania, Palermo, Napoli etc.
Am luat un vaporaș, cu care am trecut la Reggio, unde nu am stat decât 3 ore, în care timp am căutat să văd și aici urmările dezastrului, care, negreșit, erau mult mai mici decât cele din Messina.
Revenind din Messina, am dormit noaptea lângă o baracă, unde se vindea câte ceva de-ale mâncării.
A doua zi, seara, am plecat din Messina spre Napoli, deoarece, după cum mi se comunicase și văzusem, totodată, nu puteam da ajutoare medicale. Înaintea plecării mele, m-am întâlnit cu o grupă de 8 studenți din Corda Fratres, puși sub conducerea doctorilor Gino Pieri și Enrico Gualdi din Roma, care se întorceau din Palme, Bognare și Scilla, unde dăduseră primele ajutoare răniților.
Îmi spunea doctorul Pieri că erau zile în care pansau aproape 300 de răniți. A văzut, de asemenea, mulți cu fracturi ale coloanei vertebrale, fracturi ale membrelor superioare și inferioare și foarte mulți cu plăgi contuze și escariațiuni generale.
Întorcându-mă la Napoli și prezentându-mă prefectului, mi se comunică că ministrul Tittoni telegrafiase din nou, recomandându-mi dacă doresc a face diferite servicii în spitale, care sunt pline de răniți. Răspunzând afirmativ, mi se făcu o scrisoare de recomandație către prezidentul general al Ospedale Riuniti, Iosepho de Renzi, care mă repartiză în serviciul profesorului de clinică chirurgicală și medicină operatorie de la Facultate, dr. Simplicio Del Vechio, în care serviciu începui a funcționa de la întoarcerea mea din Messina. Profesorul Del Vechio, cu o amabilitate rară, mi-a acordat toată latitudinea de a lucra cum voi dori în serviciul d-sale.
Sunt aproape 10.000 de răniți la Napoli, dar al căror număr diminuează din ce în ce zilnic, deoarece vindecările acum se fac mult mai repede, având în vedere mijloacele întrebuințate și personalul suficient. Mulți răniți au fracturi ale membrelor inferioare complicate, și cu toate acestea, numărul amputațiilor nu este așa de mare. S-a observat și un număr de cazuri de tetanos. Așa, în serviciul profesorului Renzi, 4 cazuri, iar la Ospedale degli Encurabili, 14 cazuri de tetanos, toate mortale, deși s-au făcut injecții antitetanice, totuși n-au reușit, căci au fost aduși prea târziu. Aici, în Ospedale degli Encurabili, sunt și persoane din Crucea Roșie Franceză, venite expres a da ajutoare răniților.
A făcut mare impresie și au rămas uimiți când i-am comunicat profesorului și doctorului frumoasa organizație a Societății de Salvare din București. Spuneau profesorii că, într-adevăr, o asemenea societate aduce foloase reale populației și că vor căuta și ei a o înființa cât de curând.
Cred a mai sta câteva zile și mă voi întoarce în Capitală.
 
(„Drapelul”, Lugoj, IX, 7, 1909, 1-3)
 

[1] „Constituţia”, societate secretă a românilor lugojeni (1831-1834), aflată în consonanţă cu mişcările social-politice similare din Europa, care a prefigurat mişcările revoluţionare de la 1848; v. Ioan Boroș, Constituţia. Societate secretă română în Lugoj. 1830-1834, Tipografia „Minerva”, Gheorghe Ţăran, 1928.
Paulina Rădulescu (fiica lui Pavel Seiman din Timişoara-Fabric) era nepoată, dinspre mamă, a lui Damaschin (Dima) Nedelcu, fost meseriaş frânghier la Budapesta, important membru al Societăţii secrete lugojene „Constituţia”. În 1850, Paulina se stabileşte la Ciacova, unde soţul său, Constantin Rădulescu, fusese numit inginer inspector cu cadastrul, începând cu 20 XI 1850, data înfiinţării instituţiei cadastrale în Banat. După naşterea Sofiei (1851), soţii Rădulescu rămân la Ciacova până în anul 1854, când se reîntorc definitiv la Lugoj. Aici, C. Rădulescu va înfiinţa Banca „Lugojana”, iar soţia sa se va dedica activităţilor sociale, conducând Reuniunea Femeilor Române. Gheorghe Rădulescu, fratele cel mare al Sofiei, se va stabili la Budapesta, unde va activa ca farmacist la Curtea Regală (cf. „Revista Cercului Juridic Bănăţean”, Timişoara, din 31 octombrie 1936, unde este schiţat un portret al avocatului C. Rădulescu).
 
[2] Impresiile privind cataclismul care lovise sudul Italiei au fost publicate într-un număr al ziarului „Viitorul” din Bucureşti şi reluate, în două episoade, în periodicul lugojean „Drapelul” (IX, 6, 1909, 1-2, şi IX, 7, 1909, 1-3: Scrisoare din Messina. Impresiile unui medic român).
 
[3] Un necrolog a fost publicat în „Acţiunea”, Lugoj, III, 11, 1936, 5.
 
[4] v. Constantin-Tufan Stan, Constantin Rădulescu Jr. – pagini inedite din corespondenţa sa cu av. George Dobrin, în „Reflex”, Reşiţa, VI, 1, 2, 3 (52-54), 2005, 56-58.
 
[5] C. Rădulescu face aluzie la o iminentă trimitere într-o misiune medicală.
 
[6] Victor Vlad era în această perioadă elev la Liceul Militar din Iaşi.
 
[7] Ferdinand, viitorul rege al României.
 
[8] La venirea în ţară a prințului Ferdinand, presa anti-monarhică a declanşat o virulentă campanie de denigrare a viitorului rege, utilizând epitete ca: „urechiatul”, „moş Teacă”, „chibiţul”.
 
[9] C. Rădulescu se referă la Romulus (1892-1944). Ceilalţi copii ai familiei George şi Elena Dobrin: Remus (1893-1896), Cassius/Costică (1895-1972), Caius/Ionel (1900-1969) şi Elena (Nuţa).
 
[10] Se pare că e vorba de George Pavel, viitor dirijor al Filarmonicii de Stat „Banatul” din Timișoara.
 
[11] În 28 decembrie 1894 a debutat la Timişoara aşa-numitul proces al „Dreptăţii”, periodicul editat de Corneliu Diaconovich. Valeriu Branişte, redactorul-responsabil al gazetei, era acuzat pentru atacarea în presă, într-o suită de 72 de articole, a guvernului de la Budapesta. După demisia lui Diaconovich şi condamnarea lui Branişte, situaţia financiară a publicaţiei româneşti timişorene agravându-se, G. Dobrin, prin intermediul cumnatului său, C. Rădulescu, va încerca o soluţie originală: abonarea întregii clase politice dâmboviţene la ziarul „Dreptatea”.
 
[12] Vasile Mangra, personalitate controversată a clerului ortodox român, fost vicar de Oradea, vicepreşedinte al Partidului Naţional Român, redactor la ziarul „Tribuna” din Arad (alături de Octavian Goga, Roman Ciorogaru şi Sever Bocu) şi membru al Academiei Române. Între 1902 şi 1903 a activat ca episcop al Aradului, iar între 1916 şi 1918 a păstorit în calitate de mitropolit.
 
[13] Victor Vlad urma să vină la Bucureşti de la Galaţi (vezi scrisoarea expediată mamei sale, Sofia Vlad, în ziua de 13 martie 1895). A petrecut la „unchiul Costi” o săptămână, având prilejul să-l întâlnească şi pe verişorul său Caius Brediceanu.
 
[14] Gheorghe Crăciunescu (1837-1894), figură luminoasă a spațiului cultural bănățean, a slujit cu zel, ca protopop, în tractul Belinţ între anii 1872 şi 1894. A sprijinit dezvoltarea presei româneşti (vezi articolul Un amic al jurnalisticei româneşti, publicat în „Luminătoriul”, Timișoara, IV, 1, 1883), a promovat înfiinţarea de coruri de plugari în satele bănăţene, a militat pentru introducerea muzicii ca disciplină obligatorie de învăţământ în institutele pedagogice şi dezvoltarea învăţământului confesional românesc.
 
[15] C. Rădulescu se referă, probabil, la Petru Barbu, soţul nepoatei sale, Lucia Vlad, doctor al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, absolvent al unor cursuri pedagogice la Graz şi Berlin, iar din 1892, profesor la Institutul Teologic din Caransebeş.
 
[16] Tiberiu Brediceanu se va căsători, în 1911, cu Eugenia Mazzuchi, fiica unui inginer italian care participa la construirea căilor ferate în Banat.
 
[17] Ella-Elena, fiica chirurgului Constantin Rădulescu Jr.
 
[18] Cornelia Blaga, fiica lui Coriolan şi a Corneliei Brediceanu, soţia lui Lucian Blaga, licenţiată în medicină dentară la Viena, nepoata lui C. Rădulescu Jr.
 
[19] Elena (Nuţa), fiica familiei Dobrin, căsătorită cu Ion Rusalin.
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020