Ultimul număr apărut

Morisena nr. 1 (21)/2021

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Contribuţia vlădicii Elie Miron Cristea la dezvoltarea culturii româneşti. Etape semnificative

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Preot dr. Valentin Bugariu
E-mail: 
bugariu_vali@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive
patriarch, poet, historian, literature, museum
 
Abstract: This paper describes Patriarch Miron Cristea (1868-1939) as a leading promoter of the Romanian culture. Hierarch Miron Cristea was not only a servant of the church, but also the first Doctor of Philology with a dissertation about Eminescu, a literary historian and critic, a folklorist, ethnographer and museologist.

 
1. Miron Cristea – profil enciclopedic. Primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost nu numai un slujitor al altarului strămoşesc, ci şi al culturii tradiţionale româneşti: autor al unor monografii, culegător de folclor literar şi muzical, întemeietor de muzeu etnografic.
Vlădica Elie Cristea a văzut lumina zilei la 18 iulie 1868 într-o familie de ţărani din cătunul Urseni[1], Topliţa Română, jud. Harghita. Casa familiei Cristea era pe malul drept al Mureşului, spre vest faţă de aşezarea actuală a Mănăstirii Sfântul Ilie[2]. Familia Cristea însă nu era originară din Topliţa Română, ci din satul Potoc, azi Deleni, comuna Ideciu-Băi, jud. Mureş[3]. În veacul al XVIII-lea este amintit un oarecare Vasile Cristea, iobag ajuns ,,birău domnesc”, un fel de vătaf pe moşia baronului Kemeny, pedepsit de baron este exilat la Topliţa. Aici s-a născut şi George Cristea, tatăl patriarhului, participant la revoluţia condusă de Avram Iancu, şi Domniţa care au format o familie timp de 65 de ani (1859-1929). George şi Domniţa Cristea au avut cinci fete şi trei băieţi: Ileana, moartă la trei ani, Maria, căsătorită cu preotul Ioan Rusu din Viile Tecii, Ileana, măritată cu Dumitru Antal[4], ţăran din Topliţa, Paraschiva decedată la 4 ani, Elvira căsătorită la Bucureşti. Cei trei băieţi ai soţilor Cristea au fost: Toderică şi Leon, morţi de mici, şi Elie, călugărit cu numele de Miron[5]. Din această primă etapă a vieţii avem puţine date, ştim de faptul că viitorul arhiereu îşi ajuta părinţii la munca câmpului, mai ales la cositul şi adunatul fânului, dar avem dovezi despre portul său cu cămaşă cusută în casă, cu cioreci, cu suman şi căciulă[6].
Despărţirea de părinţi şi plaiurile natale s-a produs numai în momentul plecării în 1883 la Gimnaziul Gră-niceresc din Năsăud, de acum valurile vieţii îl vor purta în alte locuri decât Topliţa natală. Ajuns la liceul din Năsăud va fi coleg cu poetul George Coşbuc, aflat în ultima clasă de liceu. Personalitatea poetului va marca ascensiunea tânărului Elie pentru totdeauna, versurile poetului ardelean se vor regăsi în cuvântările şi predicile viitorului prelat. Într-o predică ţinută în 1931, patriarhul le-a vorbit credincioşilor despre ură, mânie şi răzbunare, încheindu-şi cuvântul cu versurile celui din Hordou: ,,Mânia în oamenii cei buni/ Se naşte moartă, se topeşte;/ În cei ca mine un ceas trăieşte;/ În semidocţi trăieşte luni,/ Trei ani în proştii cei din gloată,/ Iar în mişei viaţa toată”[7]. Pe meleaguri năsăudene s-a dezvoltat în sufletul elevului Cristea şi iubirea faţă de limba română şi tradiţiile poporului din care se născuse. În timpul studiilor liceale s-a dezvoltat în viitorul teolog de mai târziu şi gustul pentru literatură. În nr. 33 din anul 1887 al revistei ,,Familia” din Oradea a apărut prima sa schiţă literară intitulată Prosit!, în care se ocupă de strănutul la diferite popoare şi explică pentru ce românul, când strănută cineva, îi zice: ,,Să-ţi fie de bine!”, ,,Noroc!”, ,,Sănătate!” sau ,,Prosit!”[8]. Tot în 1887, adică în ultima clasă de liceu, Elie Cristea a fost ales şi preşedinte al Societăţii ,,Virtus Romana Rediviva”, în cadrul acestei Asociaţii a ţinut mai multe conferinţe între care amintim pe cea mai valoroasă: Naşterea şi dezvoltarea jocurilor, în genere, precum şi lăţirea jocurilor naţionale româneşti.
În toamna anului 1887 Elie Cristea s-a înscris la Seminarul Andreian din Sibiu, aici a devenit preşedintele Societăţii de lectură ,,Andrei Şaguna”, funcţie pe care a păstrat-o până la finalizarea studiilor în 1890. În timpul studiilor teologice avem un al doilea articol semnat de Elie, de astă dată despre Electricitate şi rolul ei în economia vieţii, apărut în ,,Familia”, nr. 29/1888[9].
După absolvirea teologiei sibiene a fost numit învăţător-director la Şcoala elementară din Orăştie pentru anul şcolar 1890-1891. A dorit să-şi continue studiile la o universitate europeană, fiind vizat Cernăuţiul, apoi Budapesta. La insistenţele lui Ion Popescu, profesorul de pedagogie de la Seminarul sibian, pe lângă mitropolitul Miron Românul, tânărul teolog primeşte din partea Societăţii ,,Transilvania” o bursă pentru a putea urma cursuri în cadrul Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Regale din Budapesta. Însuşirea principală a învăţământului superior budapestan era interdisciplinaritatea, astfel că doar în Facultatea de Filosofie erau înglobate atât ştiinţele umane (istoria, filozofia şi limbile), cât şi matematica, chimia, ştiinţele naturale etc. Tot în cadrul acestei facultăţi funcţiona şi Catedra de limba română din 1863[10]. Ajuns student al Catedrei de limba română, şi-a însuşit şi celelalte discipline, deschizându-i astfel un orizont enciclopedic căutat de tânărul Cristea din primii ani de şcoală. Tot aici a fost ales membru şi conducător al Societăţii literare ,,Petru Maior” al studenţilor români din Universitate. Dintr-un raport al societăţii pe anul 1891/92 aflăm că Elie Cristea a citit într-o şedinţă literară a societăţii o lucrare intitulată Câteva îndrumări pentru susţinerea şi promovarea sănătăţii la copii[11] în care a dezvoltat principiile pedagogului şi medicului englez John Locke (1632-1704). În timpul studiilor a organizat, în demnitatea de preşedinte, banchetul festiv în onoarea profesorului Alexandru Roman, cu prilejul serbării jubileului de 30 de ani al dascălului de limba română de la Universitate. Cu prilejul acestei serbări, Elie Cristea dă frâu liber simţămintelor sale naţionale. Şi-a început discursul cu un citat din poezia lui George Sion (1822-1892), intitulată Limba românească: ,,Mult e dulce şi frumoasă/ Limba ce vorbim,/ Altă limbă-armonioasă/ Ca ea nu găsim...”. A făcut referire la ,,Testamentul” lui Ienăchiţă Văcărescu despre ,,Creşterea limbei româneşti/ Şi-a patriei cinstire”[12]. În anul 1895 îşi susţine teza de doctorat [13] cu tema: Eminescu. Viaţa şi opera. Studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română, 78 p.
Reîntors de la studii, a fost pentru mai mulţi ani secretar eparhial (1895-1902), apoi ,,asesor consistorial” (consilier, 1902-1909) la Arhiepiscopia Sibiului, un timp redactor la ,,Telegraful român” (1898-1900). În timpul cât a stat la Sibiu şi-a continuat activitatea publicistică. Acum imprimă un volum închinat profesorului său, Alexandru Roman (1826-1897). Material pentru viaţa şi activitatea lui, Sibiu, 1897, 66 p., apoi Proverbe, maxime, idiotisme, colectate din graiul românilor din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1901, 279 p., dar şi lucrări care aparţin spaţiului bisericesc: Arhiepiscopul şi Mitropolitul Miron Românul, (1898), 66 p., Iconografia şi întocmirile din internul bisericei răsăritene, (1905), 300 p., Catedrala mitropolitană din Sibiu. Istoricul zidirii, (1908), (îi aparţin p. 45-195). Tot la Sibiu, pe tărâm cultural a fost între 1905 şi 1910 director al Despărţământului IV Sibiu al Astrei şi membru în Comitetul Central al Asociaţiei. Împreună cu poetul Octavian Goga, Cristea a scos noua publicaţie a Astrei, revista săptămânală ,,Ţara noastră”, cu subtitlul ,,Foaie poporală a Asociaţiunii pentru literatură română şi cultura poporului român”, care a apărut la Sibiu între 1907-1909, apoi la Cluj între 1922-1938. Pentru toate aceste merite culturale şi religioase, Elie Cristea a fost distins în 1906 cu ordinul ,,Coroana României”[14]. Pe tărâm bisericesc tânărul Elie Cristea a fost tuns în monahism pe 23 iunie 1902 la mănăstirea Hodoş-Bodrog de lângă Arad, de arhimandritul Augustin Hamsea, stareţul mănăstirii, primind numele de Miron, apoi în 1903 a primit darul preoţiei şi din 1908  a fost ales protosinghel.
La 21 noiembrie a fost ales episcop al Caransebeşului. Dosarul alegerii l-a cerut arhiducele Francisc Ferdinand, căci eram omul lui de încredere, din clerul ortodox. Dr. Vaida Voievod, ce sta prin Viena, tot mereu interpela pe adjutantul lui: ,,Ce-i cu alegerea lui Dr. Cristea”.Adjutantul odată îi răspunde: ,,Nu vă faceţi griji. Am pe birou scris mare cu creionul roşu: Dr. Cristea episcop la Caransebeş. Nu uit”. Relaţia asta mi-a stricat la Budapesta şi mai tare. Are legături şi cu Bucureştiul şi cu Viena. Cum e mai rău. Astfel fiind a III-a alegere la Caransebeş şi fiind strâmtoraţi, mi-a cerut încă Apponyi o declaraţie, că fiind episcop nu voi lucra contra legilor şi integrităţii Statului ungar. Parcă presimţeam. I-am spus, că de sine se înţelege, că episcopii şi toţi cetăţenii trebuie să observe legile[15].
După unirea de la Alba-Iulia, în 1919 a fost ales mitropolit primat, iar din 1925 patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Greutatea începutului a căzut pe umerii celui dintâi patriarh, acesta nu a rămas numai un om de cultură, ci a devenit un organizator, un lucrător, arhitect, legiuitor, meşter tipograf, dascăl de şcoală nouă. Odată venit la Bucureşti a găsit reşedinţa răvăşită de război şi de lipsa unei administraţii eficiente, totul fiind dărăpănat, o bombă germană căzuse chiar pe palat. Aproape că-ţi vine greu să-ţi imaginezi astăzi cum va fi arătat atunci Dealul Mitropoliei! De pildă, cerdacul de lângă paraclis era închis cu ferestre şi coloanele nu se mai vedeau. Restaurarea s-a terminat în 1923. Jos grajduri, priveliştea este cea mai tristă. Grajduri rele, rupte, proptite. Grajdul – deşi din zid bun – neglijat, fără uşi, fără nimic, totul rupt. Se ţineau acolo porci, cai, vaci. Era lângă parlament şi o grădină de vreo două pogoane, plină de bălării, brusturi, urzici, oţetari. În 1921-1922 a refăcut-o şi a recoltat legume de şase mii de lei. A plantat acolo şi 200 de altoi. Avea şi o seră. În grădină a plantat liliac altoit, trandafiri şi brazi[16].
Organizator al Bisericii Ortodoxe, sub păstorirea sa s-au înfiinţat mai multe instituţii ale Bisericii: tipografie, seminar teologic, institut biblic, cămin preoţesc, publicaţii bisericeşti, a precizat locul şi rolul religiei ca materie de învăţământ. Tipografia a fost instalată la Cernica, unde au fost publicate cărţile de cuvântări ale patriarhului, revista ,,Biserica Ortodoxă Română” care şi-a reluat apariţia în 1921, revista ,,Apostolul” a Arhiepiscopiei Bucureştilor. În sprijinul preoţilor văduvi a pus bazele unui cămin preoţesc care funcţionează şi astăzi, pentru tineri a pus la Cernica bazele unui seminar teologic deschis în 1929, care a dat Bisericii: ierarhi, stareţi, profesori de teologie, preoţi. O altă realizare care durează şi astăzi este Institutul Biblic Ortodox în cadrul căruia  a apărut Biblia sinodală (1926), în îngrijirea lui Nicodim Munteanu, Gala Galaction şi Vasile Radu.
Cea mai importantă ipostază a patriarhului Miron a fost cea de arhitect, de la plănuita Catedrală a Mântuirii Neamului la emblema Patriarhiei. ,,Eu aveam gata ceva emblemă, dar era numai o încercare. Spre a o complecta, am dat directive pictorului Costin Petrescu, ca – pe baza lor – să se facă un proiect. La mijloc era un vultur cu aripile desfăşurate şi cu o cruce în gură. Aveam încă din Ardeal un proiect «cu crucea în cioc». Şi fiindcă şi vulturul din emblema ţării are în cioc cruce, ceea ce e foarte lăudabil, căci ridică caracterul creştin al ţării, era absolut necesar să nu fie vulturul cu crucea în cioc. Dar Regele Ferdinand nu înţelegea ce caută «vulturul» în emblema Patriarhiei. Atunci i-am explicat că vulturul e simbolul arhieriei[17].
Ca legiuitor s-a preocupat de Legea şi statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, de unificarea bisericească pe baza Statutului şagunian, de ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie (1925). Pe tărâm naţional s-au înfiinţat noi episcopii: Episcopia Oradiei, Episcopia Vadului, Feleacului şi Clujului, Episcopia Maramureşului şi cea a românilor ortodocşi din America. Pentru clerici, patriarhul a creat ,,Asociaţia generală a clerului român ortodox”, instituţie patronată de creatorul ei. Pe plan interortodox, patriarhul Miron a propus organizarea unui Sinod ecumenic care să dezbată următoarele probleme: combaterea sectelor, reforma calendarului, revizuirea unor momente rituale, oganizarea unor instituţii de propagandă ortodoxă, recăsătoria preoţilor văduvi, ridicarea stării monahismului oriental[18].
În viaţa politică, patriarhul a făcut parte din regenţă între anii 1927-1930, iar în 1938-1939 a fost prim-ministru[19]. A trecut la cele veşnice pe 6 martie 1939 fiind înmormântat în catedrala patriarhală din Bucureşti.
II. 2. Exeget al poetului naţional. La Universitatea budapestană, Miron Cristea şi-a susţinut teza de doctorat cu o abordare monografică închinată lui Eminescu. Este prima lucrare temeinică închinată poetului naţional. Teza a fost publicată aşa cum de altfel a fost susţinută, în limba maghiară, la Tipografia ,,Aurora” a lui Tudoran Endre din Gherla în 1895. Titlul complet a fost: Eminescu. Élete és müvei tanulmány az üjabb román irodalom köréböl. (Eminescu. Viaţa şi opera. Studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română), autor Cristea Iliéş.
În ceea ce priveşte lucrarea de care ne vom ocupa, ea debutează cu prezentarea biografiei, apoi a operei poetului şi la final concluziile lui Elie Cristea. În prima parte a vieţii sunt consemnate cu exactitate etapele vieţii lui Eminescu, apoi este înfăţişată familia poetului, prietenii, iubirile vieţii. Sunt consemnate, data (15 ianuarie 1850) şi locul naşterii (Botoşani). Pentru descoperirea locului naşterii, l-au trimis la Botoşani pe studentul N. D. Giurescu. Acesta pe baza registrului matricol al catedralei Uspenia, a stabilit că poetul Mihail Eminovici s-a născut la 15 ianuarie 1850 în Botoşani şi a fost botezat tot acolo, la 21 ianuarie în acelaşi an[20]. Autorul insistă cu date care creionează familia, tatăl, Gheorghe Eminovici s-a ocupat cu agricultura, a murit la 8 ianuarie 1884. Mama Ralu, născută Juraşcu, fostă călugăriţă la o mănăstire din Botoşani, a murit de tuberculoză. Se poate deci presupune că de la mama ei, care a murit devreme, va fi moştenit Eminescu germenii bolii care, datorită vieţii dezordonate, s-au dezvoltat şi au grăbit încă din primăvara vieţii apropierea catastrofei[21]. Este amintit locul copilăriei lui Eminescu, Ipoteştiul, unde părinţii aveau o moşie. Petrecerea la Ipoteşti a lăsat urme adânci în opera lui Eminescu, unde dorul de locurile copilăriei s-au împletit cu dorul de ţară. Liniştea şi libertatea vieţii de la ţară, frumuseţea dealurilor – pe care aşa de frumos le-a cântat în versurile sale, – singurătatea pădurilor şi, în general, contactul direct cu natura au avut o influenţă adâncă şi permanentă asupra lui, şi, de timpuriu, au dezvoltat în el adâncimea cugetării şi înălţimea zborului minţii, amândouă atât de prezente în minunatele sale poezii[22].
Teza aduce lămuriri asupra anilor de şcoală a lui Eminescu, cu primele clase urmate la Botoşani, apoi din 1860 la Cernăuţi, acolo înscriindu-se şi la gimnaziu. În acest timp activa aici Aron Pumnul, renumitul purist şi fonetist român. Mânat de visurile sale adolescentine, cum nota Cristea, Eminescu în primăvara anului 1863 părăseşte şcoala, urmând cursurile pe viitor la fără frecvenţă. Acum începe prima peregrinare, odată cu intrarea în trupa lui Tardini-Vlădicescu. Nu sunt prea multe informaţii consemnate din această perioadă. Precaut, autorul amin-teşte de o întâmplare: un actor l-a informat pe Ion Luca Caragiale că, prin anul 1868, l-a găsit pe Eminescu la Giurgiu ca servitor în curte la un hotel. Trăia într-o foarte mare sărăcie, dar citea cu ambiţie mai ales pe Schiller şi, cu lacrimi de bucurie, recita din versurile acestuia. Actorul, dându-şi seama de talentul lui Eminescu, l-a luat cu el la Bucureşti şi l-a angajat ca sufleur. În această calitate a rămas doi ani în trupa lui Pascaly[23]. În paginele tezei este consemnată apariţia primei poezii închinate magistrului, La moartea lui A. Pumnul (1866) care a apărut într-un caiet cu titlul: Lăcrămioarele învăţăceilor gimnaesiaşti de-n Cernaeuţi la mormântul prea iubitului lor profesoriu Arune Pumnul, poezia lui ocupând locul al II-lea. A fost semnată M. Eminovici, elev la fără frecvenţă. A fost consemnată colaborarea cu ,,Familia”. În legătură cu această perioadă a vieţii este evidenţiată activitatea poetului în cadrul societăţii ,,România Jună”, inclusiv rolul avut în comemorarea lui Ştefan cel Mare.
Eminescu îşi încheie clasele elementare la Cernăuţi, apoi este elev gimnazist în clasa a VI-a la Blaj.  A urmat apoi cursuri în cadrul Universităţilor din Viena, apoi din Berlin. În timpul cât a stat la Viena, Eminescu a activat şi pe tărâm literar. De aici a trimis în 1870 Veneră şi Madonă la redacţia revistei ,,Convorbiri literare” din Iaşi care, spre deosebire de încercările de la ,,Familia”, prezentau un progres considerabil. I. Negruzzi, dându-şi seama de talentul autorului, a început să corespondeze cu el[24].
Tot la insistenţele lui Iacob Negruzzi este numit director al Bibliotecii Centrale din Iaşi. Aici autorul aminteşte prima muză a poetului, ,,făptură blondă cu ochi albaştri”, Veronica, soţia pofesorului universitar Ştefan Micle. Este punctată şi activitatea în calitatea de revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui. În această funcţie s-a preocupat de modernizarea vechiului sistem de predare în şcolile vremii[25].
Puţine sunt rândurile consacrate şederii la Berlin, însă Elie Cristea aminteşte de înrâurirea filosofiei kantiene şi schopenhauriene asupra viitorului literar al poetului nostru naţional. Urmărindu-l pe poet, tânărul teolog român îl surprinde în profesiile avute: iarăşi bibliotecar, destituit de guvernul liberal, apoi redactor la ,,Curierul” de Iaşi şi la ,,Timpul” din Bucureşti. Cristea împărtăşeşte opinia lui Hasdeu potrivit căreia alta ar fi fost soarta lui Eminescu dacă i s-ar fi asigurat o slujbă stabilă. Pentru a fi convingător, Elie Cristea recurge la cuvintele lui Eminescu, redate într-o conferinţă de Alexandru Vlahuţă: ,,Am obosit deoarece conduc singur această prăvălie de idei şi, deasupra mai sunt şi bolnav; de 6 ani mă zbat în acest cerc, de 6 ani nu mai am linişte pentru a mai scrie şi altceva decât articole politice. Nu am deloc timp liber, trag la jug ca un asin. Această viaţă de zilier de care mă tângui, mă face inapt pentru orice sforţare a voinţei. Atât am câştigat din aceasta că am pierdut toată elasticitatea spirituală de 6 ani de când m-am reîntors în România, am trecut din decepţie în decepţie, şi mă simt foarte epuizat şi foarte bătrân. Simt că nu mai am putere şi aş avea nevoie de un timp lung ca să-mi revin. Dar ca şi ultimul muncitor de fabrică, nu am speranţa unei astfel de odihne. Sunt distrus, nu mă mai recunosc[26]”.
În finalul biografiei, Cristea aminteşte delicat de perioada de apus a vieţii poetului: umilinţa contemporanilor, boala, sanatoriul şi moartea.
De la începutul celei de-a doua părţi a tezei, Cristea în capitolul Opera face o mărturisire: De activitatea literară a lui Eminescu, în totalitatea ei, nu s-a ocupat nimeni până acum. Publicul român a luat la cunoştinţă de opera sa doar prin intermediul celor 8 ediţii. Chiar şi criticii s-au ocupat numai de operele cuprinse în aceste ediţii[27].
În cadrul acestui capitol, Elie Cristea surprinde toate aspectele operei poetice eminesciene, chiar dacă la vremea aceea erau cunoscute doar 96 de poezii, se opreşte apoi asupra prozei literare, a dramaturgiei şi a operei ştiinţifice reprezentate de traduceri şi un proiectat dicţionar sanscrit, chiar şi o gramatică a limbii sanscrite. Poezia ocupă locul principal în cercetarea teologului ardelean. Se ocupă de înrâurirea filosofiei germane asupra operei, istoria scrierilor, de limba literară, stilistica şi versificaţia poeziei, ocupându-se în special de poezia patriotică, populară şi erotică ori genul literar al satirei.
Cunoştiinţele filosofice dobândite la Viena şi Berlin şi-au pus amprenta în opera eminesciană, atât în poezie, cât şi în proză, scocotită de specialişti, ,,filosofică”. Temele preferate în poezie sunt soarta omului, destinul acestuia, soarta Universului, probleme de metafizică. În poetică se regăsesc idei din Platon, Kant, Schopenhauer şi Budha precum şi conflictul dintre cultura orientală şi occidentală. Pesimismul lui Eminescu este rezultatul mai multor cauze, nota Elie Cristea, starea psihologică, boala, societatea, lipsa mijloacelor materiale şi educaţia primită, în primul rând concepţia schopenhauriană despre lume şi viaţă. După Schopenhauer, lumea, răul cel mai mare devine sub pana eminesciană ,,amărăciune” (Împărat şi proletar), ,,lumea suferinţelor şi durerilor” (Rugăciunea unui dac). Mai tulburător este aşa-zisul pesimism al lui Schopenhauer, profesat de poet teoretic în forme zgomotoase, dar mai ales când e tânăr şi plin de entuziasm naţional, detractorii poetului au denunţat ca o primejdie pentru această viziune neagră. Speriat de egoismul indivizilor şi de lipsa lor de scrupule, Schopenhauer ocolea baricadele şi construia cu un sarcasm un sistem platonician, admiţând nu numai ideile eterne de speţe, dar şi caracterul individual metafizic, care se revela în lumea fenomenală palingenetic. Existenţa omului fiind voinţa oarbă de a trăi, producătoare de durere, totul era de a atenua, prin abstragerea de la luptă, anahoretism, somn şi contemplarea ideilor eterne[28]. Criticul George Călinescu identifică ,,filosofia” lui Eminescu cu un comentariu pe marginea filosofiei lui Schopenhauer, miezul gândirii eminesciene stă în primatul naturii şi al corelatului ei uman, instinctual[29].
Şcoala la care s-a format Eminescu a fost poezia populară. Aceasta exprimă ceea ce simte, şi atunci când simte este întotdeauna simplă, sinceră, naturală şi plină de învăţăminte. Ca exemplu al poeziei populare, Cristea dă câteva versuri din poezia Revedere: ,,Codrule, codruţule,/ Ce mai faci, drăguţule?/ Că de când nu ne-am văzut,/ Multă vreme a trecut,/ Şi de când ne-am depărtat/ Multă vreme am umblat!/.../”.
Este scoasă în relief poezia patriotică, Cristea vorbeşte de ,,naţionalismul” poetului. Autorul tezei reţine câteva poezii în ilustrarea acestei laturi a universului poetic: La mormântul lui Aron Pumnul, Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, exprimarea dorului după plaiurile natale: Din străinătate, La Bucovina. La definitivarea tezei de doctorat, Elie Cristea, doctorand într-o universitate maghiară, nu putea dezvolta latura naţională, chiar dacă în paginile lucrării sale aminteşte şi poeziile patriotice. Într-un adaos la teză scrie următoarele: „În adâncimea inimei românului le-a descoperit Eminescu, de acolo le-a scos; şi – dându-le veşmintele vorbirii, dulci ca un fagure de miere – le-a îmbrăcat în cel mai românesc şi naţional port[30].”
Un gen literar promovat de Eminescu este satira, lucru scos în privelişte de teologul sibian. Ca exemplu, Elie Cristea dă poezia Junii corupţi în care critică pe tinerii care refuză să lupte pentru prosperitatea ţării. Eminescu trece de la satira individuală la cea populară, a întregii omeniri. Aşa de pildă, în Srisoarea I, mulţimea popoarelor, în comparaţie cu Universul, nu e nimic altceva decât nişte muşuroaie. Folosind metoda lui Goethe, cea a comparaţiei, Eminescu face comparaţie între trecutul eroic reprezentat de voievozii români cu tinerii de astăzi... corupţi lipsiţi de vreun crez personal. Opoziţia prezent-trecut devine, de altfel, pârghia ideologică a marilor antiteze romantice din poemele Epigonii, Scrisoarea III sau Scrisoarea IV, marcând, prin prisma acestei perspective duale, nu atât exaltarea idilică a trecutului, cât, mai ales, veștejirea prezentului nedemn de acel trecut, corupt şi calp, fără perspectivă[31].
Un lucru interesant descoperit de Elie Cristea este paralelismul, plecarea lui Călin aminteşte de cavalerii regelui Arthur, care, pentru a nu pierde tonusul războinic, cutreieră lumea şi se întorc cu tolba plină de aventuri[32]. În cazul aceluiaşi poem, Călin, file din poveste, îl identificăm pe Elie Cristea cu un profesor care îşi dezvoltă comentariul la această poezie în faţa elevilor săi. Sub forma unei poveşti se prezintă o întâmplare neobişnuită, iubirea şi apoi nunta lui Călin cu fata din castel. Acţiunea poemului e gradată: monologurile, reflexiunile şi descrierile sunt puţin cam lungi, dar frumuseţea versurilor compensează lungimea. Tot acestui gen îi aparţine şi Luceafărul, perla literaturii române[33].
Un capitol important îl alocă Elie Cristea limbii poeziilor lui Eminescu, acest lucru îl face prin simpla constatare în cazul primelor poezii unde autorul observă că legile versificării şi limba sunt greoaie[34]. Limba lui Eminescu nu este una exclusiv populară, ci inspirată şi din cuvintele bătrâne. Totuşi izvorul lui cel autentic a fost vorbirea poporului. Lingviştii români de mai târziu acceptă teza lui Cristea, în viziunea celor din urmă, Eminescu este creatorul unui alt limbaj poetic, mult superior celui folosit de predecesorii săi. Materialul lingvistic care i-a stat la dispoziţie a fost identic cu al acestora: limba lui maternă. Eminescu a dovedit un curaj extraordinar, în sensul că a făcut apel, fără nicio rezervă, la limba veche, la graiurile regionale, la aspectul cult, bogat în neologisme, al limbii din vremea lui, la vorbirea familiară şi la cea populară. Pe toate le cunoştea aş zice ştiinţific, adică temeinic, aproape ca un specialist. Pentru el, limba românească alcătuia o unitate desăvărşită, un instrument unic de lucru, ale cărui părţi componente (variantele amintite mai sus) sunt deopotrivă de îndreptăţite a fi utilizate când nevoia vorbitorului cere, indiferent dacă unele aparţin trecutului, altele unei singure regiuni sau unui grup social[35].
Niciun poet n-a folosit atâtea regionalisme ca Eminescu, începând cu expresii moldoveneşti până la cele bănăţene: eu mi-s, noi ni-s. Ca exemplificare, Elie Cristea dă o listă: ariniş, păienjeniş, zimţ, rugă, pală, bănat, rarişte, numa, bălaie, ivăr, licăr, câlţi, iezetură, laiţă, cârd, tăpşan, prăvalnic, huceag, alinta, gâd, cordea, greş, prisacă, hâtru, afânat, molcom, hăţaş, ţarină, merinde, păs, deri[36]. Predomină, cu mult, regionalismele moldoveneşti, lucru iarăşi cunoscut, şi după mine, firesc, nu în primul rând pentru că autorul Luceafărului era moldovean, ci ca urmare logică a concepţiei lui lingvistice, la care se adaugă rezonanţa mai ,,poetică” (simţită de numeroşi cititori din toate regiunile ţării) a formelor (sau a celor mai multe forme) moldoveneşti[37].
Asupra cărţii s-au lansat câteva oprinii critice, prima este cea a Elenei Stan care vede în carte una din din cele mai bune sinteze critice apărute în Transilvania în acei ani, cel mai întins studiu monografic din veacul al XIX-lea care cuprinde o biografie destul de amănunţită, pe baza izvoarelor vremii, în continuare analiza celor mai importante trăsături ale operei eminesciene, îmbinând părerile criticilor români cu observaţii personale, un examen al limbii, stilului şi versificaţiei (ceea ce nu s-a făcut până atunci în mod competent de către critica transilvăneană), pentru a încheia prin câteva consideraţii asupra curentului eminescian[38]. Un alt glas critic constată că Elie Cristea dă dovadă de pasiune literară, erudiţie de istoric al culturilor şi capacitate critică remarcabilă[39]. Cartea despre Eminescu a fost mai mult decât o teză de doctorat; a fost un act de anticipaţie a exegezei ce urma să i se consacre în cultura românească, iar pentru un transilvănean a fost un act patriotic[40].
III. 3. Istoric literar. Elie Cristea este primul care face profesorului Alexandru Roman (1826-1897) de la Universitatea din Budapesta o schiţă biobliografică. Potrivit acesteia, Alexandru Roman a fost fiu de preot din Ardeal. Profesorul s-a născut în Aueşeu, jud. Bihor la 26 noiembrie 1826. Tânărul Alexandru a urmat studii la Beiuş şi Oradea, apoi teologia la Viena între 1846-1848. La revenirea în Ardeal, din pricina revoluţiei, a fost numit profesor pentru clasa a III-a gimnazială din Beiuş[41], apoi la liceul premonstratens din Oradea unde a fost primul profesor de limba română, din 1851 la Academia de Drept şi conducătorul ,,Societăţii de Lectură”[42]. Pentru a fi titular al catedrei, Roman urmează la Viena cursul prescris pentru profesorii de gimnaziu şi a-şi câştiga astfel o calificaţie completă. Acolo petrecu 3 ani, absolvă cursul profesoral, pregătindu-se de examene; dar înainte de a depune examenele a recurs pentru obţinerea postului de translator român la consiliul Locotenenţei regeşti din Buda[43]. Din 1862, Roman înfiinţează Catedra de Limba Română, fiind şi primul profesor român al Catedrei. Ca profesor s-a străduit, de-a lungul anilor, să-şi ţină cursurile la nivelul cuceririlor ştiinţei vremii sale, îmbogăţiindu-le mereu. El citeşte, se documentează neobosit. Acumulează o bibliotecă bogată şi numeroase date literare. Corespondează cu George Sion, Alex. Urechia, cerând date biografice despre Eliade Rădulescu (pentru cursul său) şi despre mulţi alţi poeţi şi prozatori mai vechi, ori din epoca sa. Aduce de la Bucureşti lăzi întregi de cărţi, pentru a ţine pasul cu ultimele rezultate ale ştiinţei filologice şi ale literaturii vremii sale[44]. Între studenţii care au fost formaţi de Roman s-au numărat: Ioan Slavici, Iosif Vulcan, Enea Hodoş, Vasile Goldiş, Elie Cristea, Valeriu Branişte, Aurel Lazăr şi Ilarie Chendi. Tot la Budapesta, Alexandru Roman crează două publicaţii politico-culturale româneşti: ,,Concordia”, împreună cu Sigismund Pop, foaia a apărut între 1861-1863, apoi ,,Federaţiunea” (1868-1876). Alexandru Roman publică o traducere cu caracter filologic şi fragmente din cartea lui Bruce Whyte, Histoire des langues romanes et des leurs littératures depuis leur origine jusqu’au XVIe siècle (Paris, 1841, trei volume) în ,,Familia”. Iosif Vulcan redactorul ,,Familiei” îl numeşte pe dascălul român întâiul între cei mai luminaţi filologi români[45].
În anul 1865 a fost ales deputat dietal pentru centrul Ceica, comitatul Biharei, timp de 7 perioade, sau 21 de ani (1866-1887). A reprezentat centrul acesta românesc în dieta Ungariei. Odată cu apriţia Societăţii Literare (1866), viitoarea Academie Română, Alexandru Roman a fost invitat să participe la activităţile acestui for din partea Maramureşului. La intrarea în Academie, Al. Roman face o laudă limbii care singură ne uneşte chiar dacă au trecut multe secole de când numai ea singură era unica legătură între noi; a sosit timpul ca să ne unească şi cugetele şi simţămintele[46].
Elie Cristea s-a implicat activ cu prilejul jubileului profesorului Alexandru Roman. La 30 ianuarie 1893, studentul ardelean era preşedintele comitetului pentru aranjarea banchetului cu prilejul serbării a 30 de ani de profesorat (1862-1892). Elie Cristea a avut cinstea discursului omagial în faţa asistenţei formată de profesori, studenţi, reprezentanţi ai guvernului României, de faţă fiind N. Cantacuzino, vice-consulul român la Budapesta. Cuvântul este deschis cu versurile lui G. Sion: ,,Mult e dulce şi frumoasă/ Limba, ce o vorbim/.../ Românaşul o iubeşte/ Ca sufletul său”. Astăzi nu numai vatra ţărănească este altarul limbii, ci avem şi alte altare mult mai înalte, la care preoţii sfinţiţi de naţiune servesc graiului român sau ca să mă exprim mai direct, avem catedre de limbă şi literatură română nu numai la institute de cultură române, ci şi la institute străine şi chiar şi-n ţări străine, cum e bunăoară la universitatea din capitala Germaniei, la Paris, Praga, Petersburg, Lipsca. Aceste catedre nu numai că păzesc graiul român, ci propagă şi dezvoltarea şi perfecţionarea lui. O astfel de catedră este şi aceea, pe care o ocupă meritatul nostru jubilant[47].
II. 4. Folclorist, etnograf şi muzeograf. Aflat la conducerea Astrei sibiene, Elie Cristea reuşeşte să strângă şi apoi să publice o seamă de proverbe din Ardeal şi Banat. A rămas în manuscris şi un caiet intitulat Cartea proverbilor şi a zicerilor culese de pe masa ,,poganilor” din ,,Concordia” Lugojului, 1898, 38 p. Cu excepţia celor licenţioase celelalte au fost publicate în volumul Proverbe, maxime, asemănări, idiotisme, colectate din graiul românilor din Transilvania şi Ungaria, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1901. Cele tipărite de Cristea au fost preluate de Iuliu Zanne în volumele de proverbe, autorul îi cere insistent să publice toate proverbele  spre a le putea folosi, colecţia de proverbe să poată să reflecte gândirea întregii suflări româneşti[48].
Culegătorii acestor proverbe au fost preoţii şi învăţătorii confesionali, unii sunt menţionaţi: Ioachim Muntean din Gura Râului, Ioachim Părău din Agnita, Gavril Bugnariu din Bochia, George Rusu din Ida-Mare, Vasile Popovici, Pavel Cotoţ, Ioan Şuţ, Teodor Orlea, Iosif Comănescu, diaconul Demetriu Câmpean, Constantin Dimian, din Sibiu, învăţătorii: Romul Cristolovan din Râşnov, Ioan Petruţoniu din Tisa, Ioan Bota din Cetea, George Micşa din Sinersig, Ilarie Chendi din Dârlos. Acestora se adăuga şi Elvira Cristea din Topliţa Română care a consemnat proverbe auzite din gura mamei, Domniţa, în casa părintească din Urseni. De asemenea Elie Cristea a beneficiat de colecţia Casinei Române din Lugoj, în care membrii aceleia au inclus, sentinţe, maxime şi proverbe valoroase, multe necunoscute în părţile ardelene[49]. Ultimele proverbe au fost publicate de mitroplitul Antonie Plămădeală care a reeditat volumul de proverbe din 1901.
Tot în latura folclorică a operei patriarhului Miron stă şi consemnarea unei Datini de nuntă din Topliţa în care sunt menţionate două etape premaritale: peţirea şi ursirea. Este interesant ritualul năşitului: Mirele îşi pune nănaşi, pe cei care l-au botezat dacă trăiesc, dacă nu, atunci pun un neam de-al celor morţi sau un om mai de frunte[50].
Încă elev în clasa a VIII-a gimnazială, în 1887, Elie Cristea este autorul unei interesante lucrări Naşterea şi dezvoltarea jocurilor în genere, precum şi lăţirea jocurilor naţionale româneşti. Lucrarea a fost prezentată în faţa elevilor gimnazişti sub forma unei conferinţe. Dacă în prima parte autorul face o incursiune în istoria jocului în genere la lumea arabă, semită şi europeană, apoi trece la români unde dansurile se împart în două: cele jucate în doi şi grup şi cele jucate numai de bărbaţi. Dintr-un alt manuscris se păstrează descrierea altor jocuri: Jocul de doi, în Vaiuru şi Torontal, Hora în Torontal şi în părţile Branului, Axionul, Sârba, Brâul şi, foarte larg Cadrilul[51]. Pe vremea studenţiei de la Budapesta, Cristea a întocmit şi un chestionar  pentru cunoaşterea jocurilor românilor:
1. Cum se numeşte jocul respectiv?
2. În ce ţinut se joacă?
3. Cine-l joacă: băieţi, femei, ori ambii laolaltă?
4. Dacă nu precis cum, cam cum se joacă?[52].
O ultimă preocupare culturală a lui Elie Cristea la care ne-am oprit o reprezintă fondarea unui muzeu istoric-etnografic la Sibiu. Pentru acest lucru a alcătuit o metodologie ştiinţifică intitulată Puncte de orientare privitoare la aceste probleme[53] fapt care îl certifică pe autorul ei ca bun cunoscător al istoriei şi etnografiei. Ne vom opri doar asupra secţiei etnografice:
 
Secţia etnografică:
I.
a). Casa ţărănească. Desemnuri, fotografii sau miniaturi despre planul general al caselor ţărăneşti din diferite locuri după sistemul vechiu şi original, cu indicarea edificiilor economice, îngrăditurilor, etc. apoi împărţirea odăilor şi a despărţămintelor economice, obiectele principale din ele, aşezarea lor obişnuit. Porţi, portiţe, uşciori, etc. Descrierea lor cu numirea originală a tuturor părţilor.
b). Întocmirea internă. Mobile: pat, masă, scaune, laviţă, poliţă, ladă, almariu, cuiere, sfeşnice, icoane etc. Apoi vase, blide, cofe, doniţe, sălăriţe şi tot felul de obiecte din casă. [...1
 
II.
Industria de casă. Aceasta trebuie să formeze unul din apartamentele cele mai însemnate ale muzeului, dat fiind, că atât românul cât şi românca sunt meşteri pricepuţi în confecţionarea de multe lucrări artistice. Aci aparţin tot felul de produse ale industriei de casă, uneltele pentru confecţionarea lor şi materia din care se fac, în toate stadiile ei de prelucrare. Unelte de tors, ţesut, împletit, etc.
O colecţie de mare valoare formează pentru această parte a muzeului neîntrecutele modele de cusături şi ţesături româneşti, colectate de ,,Reuniunea de agricultură din comitatul Sibiului”, şi câte un exemplar din albumurile pregătite de ea. Reuniunile noastre de femei asemenea dispun de colecţii interesante de asemenea natură.
 
III.
Porturi. Un despărţământ valoros al acestei secţiuni trebuie să formeze variatul şi frumosul nostru port naţional de prin toate ţinuturile. Modele în mărime naturală se recer pentru a prezenta după toată cuviinţa acest port. Aici este locul şi pentru ,,păpuşile” dăruite din diferite părţi ,,Reuniunii de agricultură din comitatul Sibiului”.
Din dăruiri de la diferiţi particulari cu inimă, uşor s-ar putea şi în câte un singur sat un model de port bărbătesc, altul de fată, de nevastă, copii etc., cari sunt mai caracteristice. Bijuterii ţărăneşti: cercei, mărgele, salbe, inele, ţinte, aşa-numitele evanghelii (cruci de aramă) etc. [...]
 
IV.
Obiecte care privesc pregătirea mâncărilor, etc. Vatră, ceaon, cârpător, etc. Descrierea mâncărilor naţionale şi a băuturilor obişnuite. Timpul de mâncare.
 
V.
Obiecte ce se folosesc la felurite ocaziuni: naştere, botez, cununie, înmormântări, etc., sărbători, seceriş, etc. Stea, Crai, Ţurcă, jocuri. O colecţie de ouă impistrite (încondeiate), etc. Doftorii, boscoane şi alte asemenea rânduieli cu descrierea diferitelor datini, credinţe, superstiţii şi descântece, etc.
 
VI.
Muzică. Dansuri. Toate instrumentele de muzică în uz de la frunză, trişcă, flueră, fluer, tulnic, cimpoi, drimbe, ceteră, până la cele mai perfecte.
   Cântece, strigături. Reproduceri fonografice. Descrierea dansurilor naţionale. Fotografii. Reproduceri cinematografice, etc.
 
VII.
Obiecte din toate ocupaţiunile poporului român:
a). Lucruri din viaţa păstorilor de la stână, târlă. Întocmirea acestora în miniatură. Uneltele şi vasele lor. Semnele pentru înfierarea vitelor. Răvaşuri, numiri de vite, câni.
Descrierea traiului lor.
b). Unelte de pescuit. Luntre, crâsnic, leşnic, halău, mreajă, năvod, vârşe, sac, undiţă, făcii cu osie. Peşti din apele noastre, numirea lor.
c). Instrumente de vânat. Puşti, pistoale, ţiitoare  de praf, etc. Unelte de prins păsări. Mâţa de prins şoareci, etc.
d). Unelte de băieş, de spălat aurul, etc. Steampuri în miniatură. Din vieaţa plutaşilor.
e). Tot felul de unelte agronomice în uz. [...]
 
VIII.
Tipuri caracteristice de români, cu feţe expresive; munteni, ţărani, moţi, ţopi, etc. Pictură, fotografii, etc. Structura corpului, pielea, ochii, păr etc. Defecte corporale mai obişnuite. Guşaţi. Statistica sporirei. Măsurări antropologice, făcute de experţi.
 
IX.
Producte literare. Poveşti, basme, strigături, bocete, colinde, descântece, cimilituri, gâcituri, proverbe. Datini la diferite zile calendaristice şi ocaziuni. Credinţe, superstiţii, boscoane, etc.
 
X.
Fotografii, desemnuri de comune însemnate, ţinuturi romantice, edificii monumentale, biserici, şcoale, etc. Monografii, Morminte[54].
II. 5. Concluzii. Personalitatea primului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a fost revelată prin intermediul activităţii culturale, a demersului filologic, literar, folcloric al activităţii ierarhului. Viaţa vlădicii Elie Miron a fost refăcută pas cu pas prin acţiuni culturale: conferinţe, articole, monografii. În interiorul activităţii culturale ne-am oprit la două studii, unul închinat poetului naţional, celălalt mai redus ca dimensiuni şi valoare, profesorului Alexandru Roman. S-a subliniat faptul că prin teza de doctorat, scrisă într-o altă limbă alta decât româna s-a făcut cunoscută personalitatea şi opera lui Eminescu, fiind prima radiografie a vieţii şi operei lui Eminescu din veacul al XIX. Ultima parte a lucrării dezvăluie latura folclorică, etnografică şi muzeală a lui Miron Cristea.
 
 

[1] Locul naşterii a devenit şi pseudonim literar, tânărul Elie semnează cu apelativul Elie Dinurseni.
 
[2] Ilie Şandru, Patriarhul Miron Cristea, Editura ,,Grai Românesc” a Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei, Miercurea Ciuc, 2008, p. 34. (Se va prescurta în continuare Patriarhul Miron...).
 
[3] Ilie Şandru, Patriarhul Miron..., p. 29.
 
[4] Tatăl arhiereului Emilian Antal Târgovişteanul (1894-1971), nepotul patriarhului Miron.
 
[5] Ilie Şandru, op. cit., p. 32-33.
 
[6] Op. cit., p. 47.
 
[7] Miron Cristea, Pastorale, predici şi cuvântări, vol. IV, Tipografia Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1938, p. 204.
 
[8] Ion Rusu Abrudeanu, Dr. Miron Cristea, Ediţie nouă, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2009, p. 46.
 
[9] Ion Rusu Abrudeanu, op. cit., p. 46.
 
[10] Maria Berényi, Cultură românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, f. ed., Giula, 2000, p. 61. (Se va prescurta în continuare Cultură românească la Budapesta...).
 
[11] Această conferinţă a fost publicată în foiţa ,,Telegrafului român” (numerele 9, 10, şi 11) din 1896.
 
[12] Ilie Şandru, Patriarhul Miron..., p. 56-57.
 
[13] În literatura de specialitate, teza de doctorat este mult disputată. Unii cercetători înclină să o încadreze filologiei: Ion Rusu Abrudeanu, Antonie Plămădeală (în primele scrieri), Ilie Şandru. Mircea Păcurariu în manualul de I.B.O.R, dar care este rezervat în cealaltă lucrare, Dicţionarul teologilor români (1996), unde menţionează reuşita lui Cristea sub numele tezei, neîncadrând-o specialităţii. Ceilalţi cercetători înclină teza spre filosofie: Romulus Cândea, Gheorghe Cotoşman şi Gheorghe Şora. Elie Cristea nota: ,,În Budapesta m-am apucat serios de studii; am cercetat prelegerile, am adunat material pentru tema de Dr., pe care am conceput-o în luna Decemvrie 1894. După primirea tezei am cerut termen, şi ca să nu mă amâne cu verbalul până la finea lui Iunie, am cerut pe 3/15 Maiu, când avea decanul câteva ore disponibile. Suportând cu succes examenul, am fost imediat promovat la gradul de Dr. philosophae, adecă în Sâmbăta proximă. Universitari români au fost mulţi de faţă. [...]” (Gh. Cotoşman, Contribuţii la Istoria vieţii româneşti din Transilvania la finea veacului al XIX-lea. Însemnări inedite ale Prea Fericitului Patriarh Miron, în ,,Anuarul Academiei Teologice Ortodoxe Române din Caransebeş” (1939-1940), Tipografia Diecezană, Caransebeş, 1940, p. 14. Cercetând teza putem opinia că lucrarea se încadrează prin conţinut filologiei, autorul abordând istoria literară, lingvistica şi stilistica, noţiunile filozofice prezente sunt teoretice, introductive. Este o lucrare filologică susţinută la Facultatea de Filozofie care i-a conferit titlul academic. Lucrarea din păcate a rămas netradusă până în 1984, când mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, o publică în româneşte în volumul Pagini dintr-o arhivă inedită. Documente literare, Editura Minerva, Bucureşti, 1984. Traducerea mitropolitului Antonie este redată şi în volumul Doi ardeleni despre Mihai Eminescu: Vasile Goldiş şi Elie Miron Cristea, Editura Viaţa arădeană, Arad, 1999, scris de Gheorghe Şora şi Iulian Puică. O a doua traducere a textului ierarhului Cristea este realizată de Maria Roşca (1997), Dr. Elie Cristea, Luceafărul poeziei româneşti Mihai Eminescu, Editura Ginta Latină, Bucureşti).
 
[14] Ilie Şandru, Patriarhul Miron..., p. 108-109.
 
[15] Antonie Plămădeală, Contribuţii istorice privind perioada 1918-1939. Elie Miron Cristea, documente, însemnări şi corespondenţe, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1987, p. 324. (Se va prescurta în continuare Contribuţii istorice...).
 
[16] Antonie Plămădeală, Contribuţii istorice…, p. 80.
 
[17] Antonie Plămădeală, op. cit., p. 376.
 
[18] Op. cit., p. 21.
 
[19] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 429.
 
[20] Elie Cristea, Eminescu. Viaţa şi opera. Studiu asupra unor creaţii mai noi din literatura română în vol. Gheorghe Şora, Iulian Puică, Doi ardeleni despre Mihai Eminescu: Vasile Goldiş şi Elie Miron Cristea, Editura Viaţa arădeană, Arad, 1999, p. 84. (Se va prescurta în continuare Eminescu...).
 
[21] Elie Cristea, Eminescu..., p. 84.
 
[22] Ibidem.
 
[23] Ibid., p. 86.
 
[24] Elie Cristea, Eminescu..., p. 88.
 
[25] Elie Cristea, Eminescu. Viaţa şi opera, în vol. Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă inedită. Documente literare, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, p. 257. (Se va prescurta în continuare Pagini dintr-o arhivă...).
 
[26] Elie Cristea, Eminescu..., p. 110.
 
[27] Ibidem, p. 97.
 
[28] George Călinescu, Eminescu, în vol. Studii eminesciene. 75 de ani de la moartea poetului, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965, p. 28. (Se va prescurta în continuare Studii eminesciene...).
 
[29] George Călinescu, Izvoarele filozofiei teoretice a lui Mihai Eminescu, în ,,Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”, V, 1956, nr. 3-4, p. 400.
 
[30] Elie Dinurseni, Naţionalismul lui Eminescu, în ,,Dreptatea”, Timişoara, 1894,  ,,Adaos beletristic al ziarului...”, nr. 281, p. 15.
 
[31] George Ivaşcu, Patriotismul lui Eminescu, în vol. Studii eminesciene..., p. 67.
 
[32] Elena Stan, Poezia lui Eminescu în Transilvania, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, p. 111. (Se va prescurta în continuare Poezia lui Eminescu...).
 
[33] Elie Cristea, Eminescu..., p. 112.
 
[34] Elie Cristea, op. cit., p. 97.
 
[35] Iorgu Iordan, Observaţii cu privire la limba poeziilor lui Eminescu, în vol. Studii eminesciene..., p. 521. (Se va prescurta în continuare Observaţii cu privire...); G. I. Tohăneanu, Expresia artistică eminesciană, Editura Facla, Timişoara, 1975, p. 36.
 
[36] Elie Cristea, Eminescu..., p. 126-127.
 
[37] Iorgu Iordan, Observaţii cu privire..., p. 525.
 
[38] Elena Stan, Poezia lui Eminescu..., p. 104.
 
[39] Gheorghe Bulgăr, O carte uitată despre Eminescu, studiul teologului Ilie Cristea din 1895 în ,,Telegraful român”, Sibiu, 1981, nr. 25-26, p. 4; Acelaşi, Pagini uitate despre Eminescu, Editura Lucman, Bucureşti, 2004, p. 54-60.
 
[40] Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă..., p. VII.
 
[41] Liceul ,,Samuil Vulcan” din Beiuş. Cf. Maria Teodorovici, Alexandru Roman în Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei, Bucureşti, 1979, p. 738.
 
[42] Gelu Neamţu, Alexandru Roman şi Academia Română (1866-1897) în ,,Anuarul Institutului de Istorie ,,G. Bariţiu”, Cluj-Napoca, tom. XLVI, 2007, p. 77. (Se va prescurta Alexandru Roman şi...).
 
[43] Ilie Dinurseni, Alexandru Roman (1826-1897). Material pentru viaţa şi activitatea lui, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1897, p. 7.
 
[44] Maria Berényi, Cultura românească la Budapesta..., p. 61.
 
[45] ,,Familia”, II, nr. 11 din 15/27 aprilie 1866, p. 131.
 
[46] Gelu Neamţu, Alexandru Roman şi…, p. 78.
 
[47] Miron Cristea, Cuvântări şi predici ale unui tânăr teolog, mai târziu cleric român în ţară sub stăpânire străină (1889-1909), Tipografia Cărţilor bisericeşti, Bucureşti, 1928, p. 37. (Se va prescurta în continuare Cuvântări şi predici...).
 
[48] Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă..., p. XII.
 
[49] Elie Cristea, Proverbe, maxime, asemănări, idiotisme, colectate din graiul românilor din Transilvania şi Ungaria în vol. Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă..., p. 298.
 
[50] Antonie Plămădeală, Pagini dintr-o arhivă..., p. 407.
 
[51] Antonie Plămădeală, Românii din Transilvania sub teroarea regimului dualist austro-ungar (1867-1918). După documente, acte şi corespondenţe de la Elie Miron Cristea, Tiparul Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1986, p. 8.
 
[52] Antonie Plămădeală, op. cit., p. 8.
 
[53] Alexandru Moraru, Contribuţii ale patriarhului Miron Cristea la susţinerea culturii şi a şcolii româneşti, în ,,Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia Orthodoxa”, XLV, 2000, nr. 1-2, p. 22.
 
[54] Miron Cristea, Cuvântări şi predici..., p. 196-199.
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020