Ultimul număr apărut

Morisena nr. 4 (20)/2020

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Coriolan Brediceanu, „Leul” comitatului Caraș-Severin: Propunerea pentru revocarea ordinului de dizolvare a Partidului Național Român și a Comitetului Național Român

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Prof. dr. Constantin-Tufan Stan
E-mail: 
c.tufan.stan@gmail.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive
Coriolan Brediceanu, petition, the Memorandum trial, the Romanian National Party, county assembly, magyarisation
 
Abstract: After the electoral failure of 1884, the “passivist” Coriolan Brediceanu – the Lion of Banat, as his contemporaries called him – filed a petition to the spring Assembly of the Caraș-Severin County in May 1900. The petition was addressed to Vice-Ispán (Count) Carol Fialka and it requested that is should be approved and submitted to the High Government, for the revocation of the “Hieronymi orders” that had decreed the dissolution of the Romanian National Party. Debated by the Assembly, the petition was dismissed as unfounded according to the Nationalities Law of 1868. Despite this failure, Coriolan Brediceanu’s efforts revealed his political repositioning that would gradually convince him to give up passivism and become directly involved in the greater national projects that would culminate with the Great Union of 1918-1919.

 
În 9 mai 1900, la Lugoj, în congregația de primăvară a comitatului Caraș-Severin, a fost prezentată și dezbătută petiția adresată de Coriolan Brediceanu (cu câteva zile în urmă, la 5 mai) lui Carol Fialka, vicecomitele (viceșpanul) comitatului Caraș-Severin, în care se solicita aprobarea și înaintarea sa Înaltului Guvern, pentru „revocarea ordinațiunilor” instituite, în 1894-1895, după Procesul Memorandului. În conștiința „intelighenției” lugojene (Lugojul, prin numărul avocaților români, al deputaților dietali și al instituțiilor naționale – reuniuni de muzică, societăți de lectură, fundații și asociații culturale –, reprezenta o adevărată citadelă culturală a românilor bănățeni)[1] erau încă vii resentimentele induse de intens mediatizatul episod al Procesului Memorandului, chiar dacă, la un an de la pronunțarea sentinței, prin implicarea nemijlocită a regelui Carol I – la presiunea opiniei publice –, cei 25 de inculpați fuseseră achitați și eliberați (Aurel C. Popovici, verișor cu Coriolan Brediceanu, condamnat la o detenție de patru ani și plata unei amenzi, se sustrăsese organelor de urmărire penală, reușind să se refugieze în România)[2]. Ca o dramatică consecință, care obstrucționa legitimele demersuri politice ale intelectualilor bănățeni și transilvăneni, la aproximativ o lună de la pronunțarea sentinței de condamnare a memorandiștilor, autoritățile, prin ordonanțele ministrului de Interne, vor interzice activitatea Partidului Național Român și a Comitetului Național Român[3].
În același timp, devenise preocupantă și chiar îngrijorătoare așa-numita „politică agrară și culturală” (legiferată în 1894), o interfață a unei agresive politici de colonizare, prin implantarea unor enclave, pe terenurile aflate încă în proprietatea statului, în zone în care românii erau majoritari. Era doar o parte a unui amplu și perfid proces de maghiarizare a minorităților conlocuitoare din Ungaria, în paralel cu agresiunile ce vizau, cu obstinație, sistemul educațional confesional românesc, care vor culmina, în anul 1907, prin promulgarea Legii „Apponyi”. „S-ar putea oare ca ocârmuirea ungurească să ia vreo măsură, fie chiar agrară ori economică, fără a ține seama de politica nenorocită de contopire națională ce-o urmăresc sistematic pe toată linia?”, se întreba, retoric, autorul unui articol publicat în „Gazeta Transilvaniei” (LVII, 8, 1894, 1). Astfel, în spiritul legii din 1894, au fost inițiate colonizări, prin înființarea unor așezări rurale în comitatele Caraș-Severin, Timiș și Torontal, iar terenurile aflate în proprietatea statului au fost distribuite preferențial, oferindu-se privilegii financiare (dobânzi mici și cote de amortizare rezonabile) coloniștilor maghiari, cu intenția mai mult decât străvezie de a încuraja dezvoltarea, în timp, a unor grupări etnice cu potențial dominator într-o perspectivă temporală apropiată.
Printr-un articol publicat în „Tribuna” arădeană (IV, 9, 1900, 2: Teama de români), preluat din „Egyetértés”, semnat de Ferencz Kossuth, fiul cel mic al lui Lajos Kossuth, se demonstra zădărnicia proiectului administrației ungare: „Unitatea de stat maghiar numai un singur neam o primejduieşte serios: neamul românesc! Românii aceştia sunt primejdioși prin însuşirile lor. Ei ţin, adică, la limba lor cu o putere de neînvins, iar ungurul este îndată gata a vorbi o limbă străină, aşa că, în comunele amestecate, ungurimea vorbeşte și ea româneşte. Pe întreaga câmpie (ardeleană) până la Cluj aproape, cei în căsătorie mixtă vorbesc limba românească. E fapt că, în Ardeal, cele trei neamuri (ungurii, secuii şi saşii) vorbesc între dânsele româneşte. Poporul românesc nu numai prin aceea atrage la sine pe alţii, că ţine la limba sa şi nu vroieşte să vorbească altă limbă, dar şi prin alte însuşiri. Cei cari îi cunosc bine pe români vorbesc cu multă laudă despre obiceiurile drăguţe ale acestui popor: se mulţumesc cu puţin, totdeauna sunt veseli, așa că neamurile străine ce locuiesc aproape de români se apropie bucuros de ei. Românii au reuşit ca din şcolile lor şi din autonomia lor largă bisericească să facă un puternic cuib naţional. Pentru ei, legea gr.-orientală a devenit lege naţională. Pentru liturghia lor românească, secuii gr.-cat. din Kebel, Şovard, Sovata etc. au fost siliţi să înveţe româneşte şi s-au şi romanizat pe jumătate”. În final, redactorul gazetei concluziona: „Şi totuşi, chiar acum, fruntaşii maghiari îşi frământă capul cum să ne facă unguri cu ajutorul colonizărilor. Le-am spus-o însă şi le-o mai repetăm: trudă zadarnică!”[4]
Ca preludiu al aplicării viitoarei Legi „Apponyi”, contele Albin Csaky, ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice, elaborase, în 1894, un proiect de lege care viza pensionarea învățătorilor de la școlile medii, susținute de confesiuni, municipii, comune, societăți sau fonduri[5]. Totodată, în ajunul desfășurării procesului intentat semnatarilor Memorandului, autoritățile dispuseseră sistarea unor publicații românești („Tribuna” și „Foaia poporului”), invocându-se o patentă din 1852[6].
Coriolan Brediceanu (1850-1909), prin intransigența, fermitatea și consistența demersurilor sale social-politice, devenise un avocat-simbol în lupta de emancipare socială și politică a românilor bănățeni și ardeleni. Animat de cele mai înalte idealuri, în spiritul toleranței interetnice și interconfesionale (o superbă viziune avant la lettre a ceea ce înseamnă actuala construcție europeană!), tribunul lugojean n-a precupețit nicio diligență pentru apărarea pro bono a unor cetățeni de etnie romă din satul învecinat Măguri, episoade  devenite proverbiale în istoria locală: „De neuitat rămâne, printre nesfârșitele lui glume, și felul cum a știut să devină un personagiu luminat de aureola superstiției în fața celor mai săraci și a celor mai disprețuiți «clienți» ai săi, care erau țiganii din împrejurimi. Prezentându-i o cauză unul dintre bronzații locuitori din Măguri, Coriolan Brediceanu îi spune: «Bine, te voi apăra, dar, ca să reușesc, trebuie să te uiți, tot timpul cât va dura dezbaterea, la cartea ce o voi avea subțioară». Și Coriolan Brediceanu se prezintă la proces, cum avea obiceiul, cu câte o carte în mână, având de data aceasta o colecție de poezii. Țiganul nu-și lua ochii de pe carte, iar advocatul Coriolan Brediceanu câștigă procesul. Urmă, apoi, droaia de procese ale țigănimii din Măguri, și, întotdeauna când pleca la dezbateri, clienții din Măguri nu uitau să întrebe îngrijorați: «Domnule, nu hați uitat cartea sfântă?»”7.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și prima decadă a veacului următor, stindardul luptei pentru emanciparea socială, culturală şi politică a românilor bănăţeni a fost purtat de Coriolan Brediceanu, coborâtor, pe linie paternă, din comuna gorjeană Brădiceni, cu antecesori însă proveniți din plaiul mioritic transilvan. Lider de facto al Mesei Poganilor (for sui generis al intelectualilor și reprezentanților micii burghezii lugojene, unde se dezbăteau subiecte de actualitate, de natură culturală, socială şi politică), Coriolan Brediceanu a fost o personalitate complexă, cu multiple deschideri culturale: actor, declamator, preşedinte şi corist al Reuniunii Române de Cântări şi Muzică, regizor de teatru, scriitor (schiţe, nuvele, discursuri, comedii şi foiletoane), traducător, publicist, dar şi un proeminent avocat, cu pledoarii marcate de o neobișnuită elocință oratorică, logică și persuasiune juridică, rostite în Dieta din Budapesta într-o impecabilă și expresivă limbă maghiară, prin care-și cucerea adesea adversarii politici (vezi Procesul Memorandului, procesele intentate lui Vasile Lucaciu și Valeriu Braniște şi procesul Cărţii de aur a lui Teodor V. Păcăţian)[7]8. La inițiativa lui Coriolan Brediceanu, a fost edificat Hotelul „Concordia” (1885-1888), unde erau organizate, ritmic, serate literare (numite în epocă „carnavaluri” sau „serate de cântări şi dans”), sub egida vechii Reuniuni Române de Cântări și Muzică, ce ofereau publicului concerte corale și instrumentale, lecturi și reprezentații teatrale. În incinta „Concordiei” își avea sediul Societatea de Lectură (Casina Română), iar pentru dezbaterile pe teme sociale și politice, o sală era rezervată Mesei Poganilor. O plastică descriere a acestui inedit for civic îi aparține lui Iosif Vulcan, oaspete, în 1903, cu prilejul participării la manifestările dedicate jubileului de 50 de ani al Episcopiei Greco-Catolice de Lugoj: „În stânga, o masă lungă, la care şedeau fruntaşii vieţii publice româneşti din Lugoj şi prietenii lor veniţi la serbare. Masa aceasta, mi s-a spus, se numeşte «masa poganilor», adică a celor mai tari. Aici se întruneşte inteliginţa română din Lugoj, la bere, în toate zilele de la şase şi până la opt seara. Fiecare are locul său ba şi pocalul propriu. Poftiţi cu amabilitate, am luat şi eu loc la «masa poganilor», unde petrecurăm «pogan» până târziu” [8].
În acest context, trebuie subliniat profilul ideologic și politic al lui Coriolan Brediceanu – caracterizat prin moderație –, adept, într-o primă etapă, al pasivismului. Astfel, avocatul lugojean nu a achiesat niciodată, în pofida tumultuoaselor sale efuziuni oratorice, la ideologia iredentismului românesc, promovat, în Regatul Român, de Gh. Secăşanu (fondatorul Societăţii „Carpaţi”) şi Gh. Ocăşanu, în anul 1885, ca reacţie la politica de maghiarizare promovată de administraţia ungară, respingând, în congregaţia comitatului Caraş-Severin, Proclamaţia (semnată la Bucureşti în 18 august 1885) care dezavua aşa-numita „rezistenţă pasivă” a intelectualilor ardeleni şi bănăţeni, afirmând loialismul populaţiei româneşti faţă de statul ungar (evident, cu privirile îndreptate, pline de speranță și așteptări, spre Kaiserul de la Viena). Proclamaţia fusese condamnată şi de Iosif Vulcan, cu prilejul adunării generale a Societăţii pentru Fond de Teatru Român, ţinută la Bocşa, când toastase pentru dinastie şi patrie[9].
În sprijinul petiției înaintate viceșpanului Fialka și congregației comitatense, au susținut pledoarii membri de frunte ai corpului avocațial bănățean, unii dintre ei pledanți în Procesul Memorandului (Coriolan Brediceanu, George Dobrin, Ștefan Petrovici, Virgil Thomici și Isidor Pop), într-o tensionată dispută politică cu inspectorul școlar Francisc Suttag, reprezentantul partidului de guvernământ în Congregație, care, invocând articolul 1 din „Legea pentru egala îndreptățire a naționalităților”, a tranșat disputa, decretând respingerea petiției: „Legea de naționalitate art. 44 din 1868 stabilește că, conform principiilor fundamentale ale constituțiunii, toți cetățenii Ungariei formează, în privința politică, națiunea ungară unitară. Această stabilire legală eschide [exclude] ca în Ungaria cetățenii unei rase sau naționalități să se grupeze separat într-o comuniune pe această bază de rasă sau naționalitate. Din propunerea dlui Brediceanu reiese însă învederat [clar, evident] tendința ca, în detrimentul hegemoniei naționale ungare, prevăzute în art. 44 din 1868, să fie știrbită unitatea statului ungar. Comitatul Caraș-Severinului și-a ținut totdeauna de a se datora să scutească interesele tuturor cetățenilor de pe teritoriul său fără deosebire de confesiune și naționalitate. De aceea, în conștiința acestei datorii și din respect către lege, propunem a se trece, la ordinea zilei, peste propunerea făcută de dl Brediceanu”[10].
 
*
    
„Magnificenței Sale Domnului Carol de Fialka,
vicecomite al Comitatului Caraș-Severin în Lugoj
 
Propunerea lui Coriolan Brediceanu, avocat în Lugoj, membru al Congregațiunii, membru al Partidului Național Român, pentru înaintarea unei adrese la Înaltul Guvern[11], cu scopul revocării ordinațiunilor referitoare la dizolvarea partidului și a Comitetului Național Român.
 
 
Magnifice d-le vicecomite!
 
Constituțiunea de stat lipsită de dreptul libertății de întrunire nu e constituțiune. Dreptul libertății de întrunire [a] cetățenilor e recunoscut și în legile fundamentale ale patriei noastre[12].
Cu toate acestea, guvernul din anul 1894, nesocotind acest postulat elementar al constituționalismului, pe calea ordinațiunii a sugrumat libertatea de întrunire și, în special, a lipsit poporul român și unica partidă politică a aceluia de dreptul de a se întruni și a funcționa pe baza organismului său propriu. Căci, prin amintitele ordinațiuni, Partidul Național Român și comitetul aceluia s-au desființat, iar convocarea alegătorilor sau a delegaților de Partidul Național Român s-a decretat de transgresiune oprită, sub pedeapsa normată în acele ordinațiuni.
Deoarece dreptul libertății de întrunire e nedespărțit de libertatea cugetării, gândirii, formarea părerii, formarea principiilor și a convingerilor, iar fără de aceste libertăți constituțiunea unei țări e trup fără suflet sau vorbă goală; mai departe, casarea acestor libertăți numai pentru poporul român e egală cu zdrobirea egalității cetățenilor și naționalităților, drept aceea susținerea numitelor ordinațiuni nu e compatibilă nici cu dreptul, nici cu dreptatea, nici cu legea.
Guvernul de la anul 1894 s-a dus, ducă-se după el și călcarea dreptății, dreptului și a legii.
Guvernul actual, cu mare emfază, a proclamat domnia dreptului, dreptății și a legii. Mă ține deci îndreptățit de a reclama revocarea numitelor ordinațiuni. Drept aceea, din adevărată iubire de libertate și constituțiune, propun ca Înaltul Guvern, prin o adresă, să fie rugat a revoca amintitele ordinațiuni, restabilind prin aceasta respectarea principiilor din legile fundamentale ale constituțiunii noastre, reînviind egalitatea cetățenilor și naționalităților în patrie, redându-le libertatea dreptului de întrunire, și, prin aceasta, libertatea cugetării, libertatea principiilor și a convingerii.
Lugoj, 5 mai 1900
Cu deosebită stimă,
Coriolan Brediceanu, avocat, membru al Congre-gațiunii și membru al Partidului Național Român”
 
*
 
În pofida eșecului, diligențele lui Coriolan Brediceanu anunțau repoziționarea sa politică, unul dintre pașii care vor duce, gradual, la renunțarea la pasivism și implicarea sa nemijlocită în marile proiecte naționale, ce vor culmina, în 1918-1919, cu împlinirea dezideratului Marii Uniri.
 

[1]  Lugoj, „cel mai românesc oraş, cel mai puternic centru al fraţilor bănăţeni, cel mai ilustru loc şi prin lupte naţionale, şi prin fapte culturale; în acel Lugoj care singur a ştiut a validita întreg dreptul limbii româneşti şi a păstra neştirbit acest drept până în zilele noastre” (Dr. Elie Dăianu, ASTRA la Lugoj, în „Transilvania”, Brașov, XXVII, VII-VIII, 1896, 196-197). În prima decadă a secolului al XIX-lea, cei mai mulți avocați români activi din Ungaria erau concentrați la Lugoj. În Calendarul Poporului Român (VIII, 1910, 74-78: Catalogul advocaților români din Ungaria) este consemnat numele lor: Aurel Ciupe, Caius Brediceanu, George Dobrin, Demetriu Galiciu, Nicolae Ioanovici, Cornel Jurca, Grigorie Mănărădean, Mihai Brădicean, Constantin Manea, Petru Maior, George Martinescu, Nicolae Petrovici, Ștefan Petrovici, Isidor Pop, Nicolae Proștean, Ioan Stoian și Aurel Vălean. Spre comparație, mari burguri, precum Cluj sau Timișoara (unde românii erau minoritari), beneficiau de serviciile a opt, respectiv nouă avocați români.
 
[2]  v. Memorandul și mișcarea memorandistă, în Academia Română, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la Independență la Marea Unire (1878-1918), coordonator: acad. Gheorghe Platon, Editura Enciclopedică, București, 2003, p. 328.
 
[3]  Așa-numitele ordonanțe „Hieronymi”, promulgate de Károly Hieronymi, ministru de interne în guvernul ungar între 1892 și 1895.
 
[4]  Privitor la politica de colonizare, cf. „Tribuna poporului” (V, 46, 1900, 2: Colonizările în Banat), în care este citat un comunicat al lui Kálmán Darányi, ministrul agriculturii, publicat în „Pesti Napló”: „Ministrul agriculturii a înființat, în toate coloniile, gospodării de model, școli de repetiție și însoțiri de credit. Unele din aceste colonii sunt atât de dezvoltate, ca, de pildă, Vadász, încât coloniștii, pe cale socială, și-au înființat acolo un internat, care este subvenționat acum și din partea ministrului agriculturii. În acest internat sătesc, românii și germanii din împrejurime își trimit copiii la școala de stat”. Redactorul „Tribunei”, vigilent, avertiza: „Românii de prin acele părți să fie însă cu ochii în patru și să se păzească de mreaja ce li se întinde”.
 
[5]  Vezi „Gazeta Transilvaniei”, Brașov, LVII, 11, 1894, 1-2: Cronica politică. Legea colonizărilor.
 
[6]  „Gazeta Transilvaniei”, Brașov, LVII, 18, 1894, 2: Orgiile absolutismului unguresc; cf. „Biserica și Școala” (Arad, XVIII, 4, 1894, 26: La situațiunea de astăzi a școalelor noastre), în care se relatează despre pensionarea a 68 de învățători de la școlile confesionale greco-orientale din comitatul Timiș, invocându-se motivul că „n-ar poseda în deplină măsură limba maghiară”.
 
[7]  v. Ioachim Miloia, La 25 de ani de la moartea lui Coriolan Brediceanu. In memoriam, în „Revista Institutului Social Banat-Crișana”, Timișoara, 6-9, 1934, 91-92.
 
[8]  Din creaţia literară a lui Coriolan Brediceanu, amintim: nuvela Peatra credinţei. Istorioară din viaţa poporului, Tipografia Sudungară, Timişoara, 1894 (tradusă şi în limba maghiară), naraţiunea romantică Fira (citită în 1886 şi 1887 la seratele Reuniunii Române de Lectură şi publicată, într-un prim fragment, în „Luminătoriul”, Timișoara, VII, 52, 1886, 2); Lecuit. Comedie într-un act, Tiparul Tipografiei „Hereş”, Lugoj, 1902; monologul Niţă Panjen, intercalat cu cuplete puse pe muzică de Liviu Tempea (prezentat, în primă audiție, în 1894 în „saletul” Hotelului „Concordia”; Date și reminiscințe pentru Istoria Reuniunei Române de Cântări și Musică din Lugoj, culese și scrise de Coriolan Brediceanu, fost membru activ al Reuniunei, Tipografia Ioan Florea, Lugoj, 1900.
 
[9]  Impresiuni de la Lugoj, în „Familia”, Oradea Mare, XXXIX, 23, 1903, 272-273.
 
[10] v. Alexandru Lapedatu, Manifestul revoluționar de la 1885. Conferința rostită în fața Maiestății Sale regelui Carol II. și a Măriei Sale Marelui Voievod Mihai, Moștenitorul Tronului, în ședința festivă a secțiunilor științifice-literare ale „Asociațiunii”, din prilejul adunării generale publice ținute la Blaj în zilele de 20-21 septembrie 1936, în „Transilvania”, buletin de tehnică a culturii, 68, 1, ianuarie-februarie, Sibiu, 1937, p. 7-42.
 
[11] „Gazeta Transilvaniei”, Brașov, LXIII, 97, 1900, 1. Pentru stenograma completă a dezbaterilor comitatense, care au cuprins pe ordinea de zi și alte subiecte, vezi „Gazeta Transilvaniei”, Brașov, LXIII, 98, 1900, 1-2, și LXIII, 99, 1900, 2; cf. Aurel E. Peteanu, Din galeria marilor dispăruți ai Banatului (Figuri reprezentative), vol. II, Coriolan Brediceanu. 1850-1909, Editura autorului, Tipografia Corvin, Lugoj, 1935, p. XIX-XXII.
 
[12] Prim-ministrul în funcție al guvernului Țărilor Coroanei Sfântului Ștefan (Transleithania) – denumirea oficială a ținuturilor administrate de Ungaria după instituirea dualismului în 1867 – era Kálmán Széll, care și-a exercitat mandatul în perioada 1899-1903.
 
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020