Ultimul număr apărut

Morisena nr. 1 (21)/2021

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Despre Vasile Maniu la aniversarea a 195 de ani de la nașterea lui

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Dr. Tiberiu CIOBANU
E-mail: 
tiberiuciobanu_vt@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive,Banat, Evul Mediu, Lugoj, istoriografie, etnogeneza românească, Revoluția de la 1848, națiunea română
 
Abstract: He was born at Lugoj on 18 December 1824. He started school in his native town and then he continued with the secondary classes probably at the new-founded seminary in Lugoj in 1836.  Some of his biographers claimed that he later studied at Arad and Timişoara (Ioan B. Mureşianu, Vasile Maniu, in ’Luceafărul’, Timişoara, March 1940). But his name has not been recorded in any of the registers of the sole Piarist School of Timişoara (Eusebiu Narai, Academicianul bănăţean Vasile Maniu, in Oameni de seamă ai Banatului – the papers of the Symposium of Uzdin, 21 April 2001, Augusta Publishing, Timişoara, 2002). It is certain that he attended classes at the Pedagogic School in Caransebeş (Traian Topliceanu, Vasile Maniu, in ’Vestul’, Timişoara, issue 52, 3 July 1930). He graduated from the Law and Philosophy School in Budapest. In 1847 he settled in Bucharest. In 1848, he joined Nicolae Bălcescu, C.A Rosetti and other militants for liberty and social progress in accordance with the revolutionary European spirit of the epoch.

A special moment of his biography was the year 1849 when he acted as an intermediary between Eftimie Murgu and Nicolae Bălcescu.  Because of his involvement with the revolutionary movement in the Banat, he had to leave Wallachia and moved to Sibiu, in Transylvania. After the Revolution he returned to the Banat where he was appointed commissioner in Caraş and, in 1855, notary in the district of Herendeşti. In this period his historical research resulted in his ample work Disertatie Disertaţie istorico-critică şi literară tractându despre Originea Romanilor din Dacia Traiană (Timişoara, 1857, 645 p.).  Here is a selective presentation of the works published after his returning to Bucharest (1858): Unitatea latină sau cauza romană în procesul naţionalităţilor din punctul de vedere istoric, juridic  şi politic, Bucharest, 1867, 72 p.; La mission de l’Occident latin dans l’Orient de l’Europe, Paris, 1869, 100 p.; Studii asupra scrierii profesorului dr. Jung intitulată Romanii şi Românii din ţările dunărene. Studii istorico-etnografice, Bucharest 1878, 108 p.; Mişcarea literaturii istorice în România şi în străinătate în anul 1879, in ’Analele Academiei Române’, Second series, tome II, section I, pp. 258-273; Românii în literatura străină. Studii istorico-critice şi etnologice cu un memoriu asupra mişcărei literaturi istorice în străinătate şi la noi urmată în decursul anilor 1880 şi 1881, Ibid., Second series, tome IV, section II and extracted 166 p.  Vasile Maniu had remarkable merits in the theoretical approach of the national matter, especially in defining the concept of Romanian nation. In 1867 he published a 72-page study on the matter entitled Unitatea latină sau cauza română în procesul naţionalităţilor din punctul de vedere juridic şi politic. This work, together with his study from 1869, Misiunea Occidentului latin în Orientele Europei, brought him European recognition. In 1876 he was elected member of  the Academic Romanian Society. He died in 1901. 

 
 
Personalitate marcantă a vieţii sociale și culturale româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Vasile Maniu a văzut lumina zilei în 18 decembrie 1824, la Lugoj, localitate de care va fi legat sufleteşte în întreaga lui viaţă. A urmat şcoala românească din oraşul natal, apoi tot aici şcoala germană, iar studiile secundare le-a efectuat, probabil, la noul gimnaziu, înfiinţat în Lugoj, în anul 1836. Unii biografi susţin că şi-ar fi continuat şcoala la Arad şi la Timişoara (Ioan B. Mureşianu, Vasile Maniu, în „Luceafărul”, Timişoara, martie 1940). Dar în matricolele unicului gimnaziu (cel piarist) din Timişoara nu figurează numele lui Vasile Maniu (Eusebiu Narai, Academicianul bănăţean Vasile Maniu, în volumul Oameni de seamă ai Banatului – Lucrările Simpozionului din Uzdin, 21 aprilie 2001, Editura Augusta, Timişoara, 2002). Este sigur că a urmat cursurile Şcolii Normale din Caransebeş (Traian Topliceanu, Vasile Maniu, în „Vestul”, nr. 52, Timişoara, 3 iulie 1930). Studiile universitare şi le-a făcut la Universitatea din Pesta[1], unde a studiat dreptul şi filosofia; şi-a luat diploma de absolvire în anul 1846. A început să scrie literatură în anii studenţiei, având o deosebită vocaţie pentru dramaturgie, care îl pasionase de pe când era elev, atunci jucând teatru de amatori pe scena improvizată a şcolii din Lugoj. Pe parcursul vieţii a publicat o seamă de piese de teatru, remarcându-se în epoca lui, îndeosebi cu creaţii dramatice de inspiraţie istorică. Acestea îi asigură un loc merituos în istoria teatrului românesc. După terminarea studiilor s-a întors la Lugoj. Aici s-a ataşat grupului de tineri progresişti, influenţaţi de ideile revoluţionare ale lui Eftimie Murgu[2]. În toamna anului 1847, Vasile Maniu s-a stabilit la Bucureşti, unde a intrat în trupa de teatru a lui Costache Caragiale[3], satisfăcându-şi, astfel, romantica înclinație teatrală. Fiind o fire comunicativă şi având o inteligenţă sclipitoare, nutrită de o bogată cultură, în capitală a cunoscut, în scurt timp, cele mai importante personalităţi ale culturii româneşti de aici. Era agreat de acestea, primindu-l bine în cercurile intelectuale de orientare progresistă, unde s-a bucurat de preţuire, ca actor, dar mai ales ca dramaturg. În piesele sale de teatru au fost sesizate ideile înaintate ale vremii, de emancipare socială şi naţională. În anul 1848 s-a alăturat lui Nicolae Bălcescu[4], C. A. Rosetti[5] şi celorlalţi militanţi pentru libertate şi progres social, potrivit suflului revoluţionar european al acelei epoci. Un moment special al biografiei sale este legat de faptul că, în anul 1849, el a făcut legătura între Eftimie Murgu şi Nicolae Bălcescu. Fiindcă fusese implicat în mişcarea revoluţionară din Banat, lui Vasile Maniu i s-a impus să părăsească Ţara Românească şi să treacă în Transilvania. Aici a lucrat pe lângă Comitetul de apărare naţională de la Sibiu, care sprijinea acţiunea militară a lui Avram Iancu[6]. Comitetul respectiv l-a însărcinat cu diverse misiuni, între care, una administrativ-juridică, anume aceea de notar districtual al Făgăraşului (Traian Topliceanu, op. cit.). După înfrângerea Revoluţiei de la 1848-1849, Vasile Maniu a revenit în Banat, unde autorităţile de stat austriece l-au numit comisar cercual în Caraş, iar în anul 1855 a avut funcţia de notar în cercul Herendeşti. În anul 1859 s-a stabilit definitiv la Bucureşti. În perioada petrecută în Banat, după Revoluţia din 1848-1849, Vasile Maniu a elaborat şi a publicat opera fundamentală a vieţii sale, prin care aduce o contribuţie importantă la dezvoltarea istoriografiei româneşti. Aceasta este intitulată Disertaţiune[7] istorico-critică şi literară tractândŭ despre originea românilor din Dacia Traiană şi a apărut la Timişoara în anul 1857. Disertaţiune istorico-critică…, studiu amplu, de 645 pagini, „înseamnă un progres istoriografic prin concepte şi metodologie de lucru” – precizează istoricul timişorean Victor Neumann, monografistul lui Vasile Maniu, care este de părere că studiul respectiv ar trebui să fie repus în circuitul ştiinţific (Victor Neumann, Vasile Maniu. Monografie istorică, Editura Facla, Timişoara, 1984). La vremea apariţiei sale, lucrarea Disertaţiune istorico-critică şi literară tractândŭ despre originea românilor din Dacia Traiană a stârnit, pe bună dreptate, un entuziast interes din partea specialiştilor şi a publicului cititor, pentru că autorul aducea contribuţii însemnate în privinţa originii poporului român, într-o sinteză modernă, susţinută de o bună armătură ştiinţifică, bazată pe o temeinică teorie a istoriei. Vasile Maniu are merite remarcabile şi în abordarea teoretică a problemei naţionale, îndeosebi în definirea – notabilă pentru acea vreme – a conceptului de naţiune română. Acestui aspect i-a consacrat un studiu de 72 de pagini, pe care l-a publicat în anul 1867. Se numeşte Unitatea latină sau cauza română în procesul naţionalităţilor din punctul de vedere juridic şi politic. Lucrarea aceasta împreună cu studiul Misiunea Occidentului latin în Orientele Europei, publicat în anul 1869, i-au adus o faimă de om de ştiinţă şi pe plan european. La această afirmare ştiinţifică a contribuit şi faptul că Misiunea ... a apărut şi într-o limbă de circulaţie universală, anume în cea franceză. Ambele lucrări au produs, la vremea lor, multă vâlvă. Unitatea latină sau cauza română ... a fost interzisă în Monarhia Austro-Ungară, dar a pătruns, totuşi, clandestin, şi acolo, putând fi cunoscută şi preţuită astfel de intelectualitatea românească din Imperiu. În anul 1876, Vasile Maniu a fost ales membru titular al Societăţii Academice Române. El a decedat la 10 martie 1901. Opera (selectiv): Disertaţiune istorico-critică şi literară tractândŭ despre originea românilor din Dacia Traiană, Timişoara, 1857, 645 p.; Unitatea latină sau cauza română în procesul naţionalităţilor din punctul de vedere juridic şi politic, Bucureşti, 1867, 72 p.; Misiunea Occidentului latin în Orientele Europei, Tipografia C. A. Rosetti, Bucureşti, 1869, 84 p.; Zur Geschichtsforschung über die Romänen. Historischkritische und etnologische Studien, Reschitza, 1884, 185 p.; Studii asupra scrierii profesorului Dr. I. Jung, intitulată: Romanii şi românii în ţările dunărene. Studii istorico-etnografice, Bucureşti 1878, 89 p.; Mişcarea literaturii istorice în România şi în străinătate în anul 1879, în „Analele Academiei Române”, seria II, tom. II, sect. I, Bucureşti, 1880, p. 258-273; Românii în literatura străină. Studii istorico-critice şi etnologice cu un memoriu asupra mişcării literaturii istorice în străinătate şi la noi, urmată în decursul anilor 1880 şi 1881, în „Analele Academiei Române”, seria II, tom. IV, sect. II şi extras, Bucureşti, 1881, 166 p. Referinţe: Iosif Vulcan, Vasile Maniu, în „Familia”, nr. 1, 1872, p. 1; Vasile Gr. Pop, Conspect asupra literaturii române şi scriitorilor ei de la început şi până astăzi în ordine cronologică, Bucureşti, 1876, p. 170-171; C. Diacono-vich, Enciclopedia Română, tom. III, Sibiu, 1904, p. 1188; Traian Topliceanu, Vasile Maniu, în „Vestul”, nr. 56, Timişoara, 3 iulie 1930; Ioan B. Mureşianu, Vasile Maniu, în „Luceafărul”, nr. 3, Timişoara, martie 1940; Aurel Cosma, Prin Timişoara de altădată, Editura Facla, Timişoara, 1978, p. 55-57; Victor Neumann, Vasile Maniu. Monografie istorică (Prefaţă de Paul Cornea), Editura Facla, Timişoara, 1984; Eusebiu Narai, Academicianul bănăţean Vasile Maniu, în volumul Oameni de seamă ai Banatului, Editura Augusta, Timişoara, 2002, p. 115-119; Tiberiu Ciobanu, Vasile Maniu (1824-1901). Contribuţia academicianului Vasile Maniu la dezvoltarea istoriografiei române, în volumul Viaţa academică din Banat (1866-2006), Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2006, p. 251-254; Idem, Vasile Maniu, în Istoriografia românească de la începutul secolului al XIX-lea până la Marea Unire privitoare la Evul Mediu bănăţean, Editura Eurostampa, Timişoara, 2008, p. 73-90, 284-288; Idem, Aniversare 185. Vasile Maniu (1824-1901), în „Columna 2000”, serie nouă, Anul X, nr. 39-40 (iulie-decembrie), Editura Eurostampa, Timişoara, 2009, p. 92-93; Idem, Vasile Maniu (1824-1901), în Cărturari români cu preocupări referitoare la istoria medievală a Banatului. Cuprinderi biobibliografice, Editura Eurostampa, Timișoara, 2010, p. 46-51, 159-161; Idem, Vasile Maniu, în Istoriografia românească din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, vol. I-II, Editura Eurostampa, Timișoara, 2010, p. 109-122 (vol. I), p. 217-221 (vol. II); Idem, Comemo-rare 110. Vasile Maniu (1824-1901), în „Columna 2000”, Serie nouă, Anul XII, nr. 45-46 (ianuarie-iunie), Editura Eurostampa, Timișoara, 2011, p. 86-87; Adina Laura Nasta, Aniversare 190. Vasile Maniu (1824-1901), în „Columna 2000”, Serie nouă, Anul XV, nr. 59-60 (iulie-decembrie), Editura Eurostampa, Timișoara, 2014, p. 71-73.
 

[1] Pesta era, la acea epocă, un important centru urban din Ungaria, situat pe malul estic al Dunării, în partea opusă orașului Buda (ce era un centru urban maghiar de sine stătător, situat pe malul vestic al Dunării, și care fusese, timp de două secole [între 1361-1541], capitala Regatului Ungariei). Datând încă din Antichitate (inițial fiind o așezare celtică [adică întemeiată de celți, care au fost un foarte numeros grup de triburi războinice indo-europene așezate în mileniul I î.Hr. pe teritoriile de astăzi ale Franței, Belgiei, Elveției, Marii Britanii și Irlandei, în nordul Spaniei și Italiei, în regiunea cursului superior și mijlociu al Dunării și, pentru o anumită perioadă de timp, chiar și pe teritoriul țării noastre], după cucerirea romană aici a fost ridicată o puternică fortăreață [un castru], pe teritoriul și împotriva barba-rilor, numit Contra-Aquincum [amplasat vis-à-vis de colonia romană Aquincum, oraș antic situat pe granița nord-estică a provinciei romane Pannonia, mai exact în Pannonia Inferior – en.wikipedia.org/wiki/Aquincum; ro.wikipedia.org/wiki/Pannonia_Inferior], așezare pe al cărei teritoriu s-a format și dezvoltat, începând din Evul Mediu, orașul Buda). În 1873, Pesta s-a unit cu Buda, ocazie cu care a luat ființă orașul Budapesta, noua capitală a Ungariei. În secolul XIX, Pesta și Buda au fost menționate și sub denumirea de „Pest-Buda” (ro.wikipedia.org/wiki/Buda; ro.wikipedia.org/wiki/Pesta[oraș]).
[2] Jurist, profesor de filozofie, om politic și revoluționar pașoptist român bănățean ce a trăit între 1805-1870 și a fost deputat (fiind ales ca atare în circumscripțiile electorale Lugoj, Oravița șFăget) în Parlamentul revoluționar maghiar din timpul Revoluției de la 1848 (intrat în istorie sub numele de „Dieta de la Debrețin”), iar apoi (după ce, ca urmare a înăbușirii revoluției de către trupele imperiale austriece, va fi arestat în septembrie 1849 de către autoritățile habsburgice și închis până în octombrie 1853) avocat în Budapesta, unde se va și stinge din viață și va fi înmormântat în cimitirul Kerepesy. În anul 1932, osemintele sale au fost aduse în țară și reînhumate în capela cimitirului din Lugoj (ro.wikipedia.org/wiki/Eftimie_Murgu).
[3] Actor, dramaturg și profesor de artă dramatică român ce a trăit între 1815-1877. El și și-a pus întreaga artă în slujba idealurilor progresiste, democratice ale Revoluției din 1848. Ion Luca Caragiale (dramaturgnuvelistpamfle-tarpoetscriitor, director de teatru, comentator politic, ziarist și academician post-mortem român ce a trăit între 1852-1912 și pe care George Călinescu [critic, istoric literar, scriitor, publicist și academician român ce a trăit între 1899-1965 și este considerat drept o personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române – ro.wikipedia.org/wi-ki/George_Călinescu] îl considera a fi cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români (ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Luca_Caragiale) i-a fost nepot de frate (ro.wikipedia.org/wiki/Costache_Caragiale). Costache Caragiale și frații săi, Luca Ștefan Caragiale (tatăl lui Ion Luca Caragiale ce a trăit între 1812-1870 și, deși inițial a îmbrățișat și el arta dramatică, a fost avocat și magistrat) și Iorgu Caragiale (actor și dramaturg român ce a trăit între 1826-1894), erau de origine greacă sau  aromână și s-au născut la Constantinopol (Istanbul), în Imperiul Otoman (ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Luca_Caragiale).
[4] Om politic, istoric, economist, scriitor și gânditor democrat-revoluționar român ce a trăit între 1819-1852 și a fost unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească. Mare scriitor politic, el a lăsat posteritățăii o seamă de lucrări valoroase, precum Românii subt Mihai-Voievod Viteazul, Puterea armată și arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum, Mersul revoluției în istoria românilor etc. (Dicţionar enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică, București, 1993, p. 191-192).
[5] Constantin Alexandru Rosetti a fost un om politic și publicist român ce a trăit între 1816-1885. El s-a numărat printre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru Unirea Principatelor Române (ro.wiki-pedia.org/wiki/Constantin_A._Rosetti).
[6] Avocat și revoluționar român ardelean ce a trăit între 1824-1872 și a jucat un rol important în Revoluția de la 1848 din Transilvania. A fost conducătorul de fapt al Țării Moților în anul 1849, comandând armata românilor transilvăneni, în alianță cu armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth (ce a trăit între 1802-1894 și a fost un revoluționar maghiar, conducător „de facto” al Ungariei în timpul Revoluției de la 1848 [ro.wikipedia.org/wiki/Lajos_Kossuth]). S-a născut în Munții Apuseni într-o familie de țărani moți înstăriți. Cel dintâi strămoș cunoscut al lui Avram Iancu este Gheorghe Iancu, preot ortodox în satul Vidra de Sus, participant la Marea răscoală țărănească din Transilvania (1784-1785), condusă de Horea (1731-1785), Cloșca (1747-1785) și Crișan (1733-1785), fiind rudă cu cel dintâi (ro.wikipedia.org/wiki/Avram_Iancu).
[7] Disertație, adică expunere (scrisă sau orală) în care se tratează o problemă dintr-un domeniu oarecare în mod științific și amănunțit. Expunere asupra unei chestiuni, asupra unei opere etc. în care se dezvoltă o idee filozofică sau morală (dexonline.ro/definiție/disertațiune; dexonline.ro/definiție/diser-tație).
 
 
 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020