Ultimul număr apărut

Morisena nr. 2 (18)/2020

Morisena este indexată în:

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Dimitrie Şiclovan, voluntar în armata română din „prinsoarea“ italiană

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Muzeograf Ion TRAIA
E-mail: 
ion.traia7@gmail.com
 
Abstract: The issues of the First World War were topics of great interest for those who took part in it and left many memories and memoirs behind. Recollection gives the reported events a touch of authenticity, replaces fiction with concrete facts and colours the precise but dry information recorded by historians. Memorialists are not chroniclers, but painters of reality in the making. They do no recount, but reconstitute unique, complex phenomena. A book of memoirs can be nothing but subjective. Şiclovan, a volunteer in the Romanian army, cannot be accused of subjectivity, because he does not add too many personal observations to the facts he describes. His memories about the war or his volunteer period are accurate, written with talent and rich in information.

Keywords: First World War, volunteer, Italian front, Dimitrie Șiclovan
 
Referindu-se la Marea Unire din 1918, marele savant Nicolae Iorga spunea: „Unitatea naţională nu este un succes diplomatic, o izbândă militară,o cucerire a forţei, isprava unei cugetări individuale ori a unei acţiuni de grup, ci rezultatul firesc al unei stări de spirit permanente“.
Vrednic de remarcat este faptul că miraculosul eveniment petrecut la Alba-Iulia la 1 decembrie aparţine întregii noastre istorii, înfăptuirea sa a înmănunchiat con-tribuţia românilor din mai multe generaţii.
Una din formele de luptă pentru înfăptuirea visului unităţii statale a fost şi voluntariatul. Voluntarii români din primul război mondial, fie proveniţi din prizonierat rusesc sau italian, fie din cei ce au fugit din provinciile subjugate şi s-au oferit ca voluntari în armata română, au fost nişte oameni admirabili decişi să îşi sacrifice bunul lor cel mai de preţ, viaţa, pentru înfăptuirea idealului comun.
Unul dintre aceşti generoşi voluntari a fost şi Dimitrie Şiclovan, ale cărui însemnări-amintiri legate de situaţia de pe frontul italian le-am găsit printre multele documente şi mărturii culese de vrednicul preot dr. Gh. Cotoşman. Îndeplinesc un act de respect faţă de uriaşa sa muncă şi de pietate faţă de memoria sa, amintind că preotul Cotoşman a fost un mare istoric al Banatului natal, fecundele sale cercetări le-a închegat într-o viziune istorică şi le-a încredinţat tiparului în diferite lucrări.
Problematica primului război mondial a fost subiect de interes pentru mulţi participanţi efectiv la marele măcel, ce au lăsat în urma lor numeroase amintiri sau memorii. De bună seamă că studiile pertinente axate pe problematica războiului nu se reduc doar la memorii şi amintiri, dar nu greşesc afirmând că şi memorialistica își are rolul ei în întregirea imaginii războiului. Pentru că rememorarea conferă celor relatate un plus de autenticitate, înlocuieşte ficţiunea scriitorilor cu înfăţişarea pregnantă şi concretă a faptelor şi colorează emoţional faptele precise dar seci ale istoricilor. Memorialistul nu este un cronicar, ci un pictor al unei realităţi în devenire. El nu povesteşte, ci reconstituie fenomene de viaţă unice, complexe, al căror sens îi scapă în momentul viu al trăirii, dar este descoperit ulterior prin valorificarea experienţei câştigate.
Trebuie de asemenea să semnalăm că totul, într-un asemenea caiet de memorii, nu poate fi decât subiectiv. Îmi permit să afirm că există o diferenţă între subiectivism şi subiectivitate. A fi subiectiv înseamnă a nu-ţi altera niciodată - de dragul unor conjuncturi - punctul de vedere-şi de a-l expune sincer şi precis. A fi subiectivist înseamnă altceva, înseamnă a te abate de la datoria asumată de a reda întodeauna faptele ca atare, şi de a le potrivi în aşa fel, încât modul de prezentare să conducă pe nesimţite la o concluzie dinainte stabilită. Din acest punct de vedere,  voluntarul Şiclovan nu pot fi învinuit de subiectivism, în tot ce ne transmite descrie faptele concret fără aprecieri personale prea numeroase. Textul are fireşte şi aprecieri cu care putem fi de acord sau nu, unele dintre ele sunt formulate cu brutalitate (de exemplu aprecierile la adresa unor politiceni după crearea României Mari), dar amintirile legate de viaţa de război sau perioada de voluntar sunt precise, scrise cu talent şi abundă în informaţii.
Din cuprinsul caietului de însemnări-amintiri ce poartă titlul „Contribuţia popoarelor subjugate din monarhia Austo-Ungară la destrămarea vulturului bicefal - Ţiganiada de după unirea din 1918” nu răzbat decât puţine elemente autobiografice. Aflăm că făcea parte din regimentul 61 infanterie Timişoara, avea în 1918 doar 19 ani, fiind luat pe front de pe băncile liceului, era născut în Caransebeş unde trăiau părinţii săi, iar ca o constantă sufletească, este conştient că luptă pentru o cauză străină, dar luptă şi modul cum se naşte în cugetul lui ideea dezertării pe care o şi înfăptuieşte la un moment dat. Cercetări suplimentare m-au condus la magistrala sinteză „Voluntarii Marii Uniri” a lui Vasile Dudaş, unde la o notă am descoperit titlul lucrării ce coincidea cu cel găsit de mine şi astfel am aflat şi numele autorului.
Lucrarea lui D. Şiclovan este constituită din mai multe părţi, partea a doua cuprinde 3 capitole:
Cap. 1 de la pag. 84-115 intitulat „Episoade de pe frontul italian, care oglindesc starea de spirit a naţionalităţilor asuprite”;
Cap. 2  de la pag. 115- 122 intitulat „Voluntarii din Italia”;
Cap. 3 de la pag. 122-134 intitulat „Primul regiment al Legiunii române din Italia”.
În cele ce urmează mă voi concentra asupra ultimelor două capitole, care fac obiectul lucrării şi care aduc preţioase informaţii trăite personal de autor în ceea ce priveşte constituirea unităţilor de voluntari din Italia.
Şirul evenimentelor legate de voluntariat începe cu ziua de 21 mai 1918, când în urma unui atac violent a unei unităţi de asalt italiene, făimoşii „arditii”, D. Şiclovan scăpat viu din încleştare se predă şi este luat prizonier de italieni. Umează fuga în tranşeele italiene, urmărit de bombardamentele arteleriei austro-ungare, interogatoriul amănunţit luat de ofiţerul de informaţii italian şi apoi concentrarea prizonerilor la Castelfranca, ce servea ca lagăr de carantină pentru deparazitare şi izolare. Aflat, încă la Castelfranca, la 22 iunie 1918, asistă la venirea primelor valuri de prizoneri îngroziţi de eşecul celei de a XII-a ofensive a armatei austro-ungare. Pentru a face loc noilor prizoneri, cei de la Castelfranco sunt expediaţi în lagărele din interiorul Italiei, D. Şiclovan ajunge în lagărul de la Avezzano, oraş aflat la poalele munţilor Abruzzi. În acel moment oraşul era numai ruine de pe urma unui cutremur devastator întâmplat în anul 1915. Aici, atât populaţia care a supraveţuit cataclismului, cât şi prizonerii locuiau în barăci. Asupra lagărului de la Avezzano îşi îndreaptă privirea Comitetul naţional român din Roma şi astfel decide trimiterea unor delegaţi pentru a face propagandă printre prizonerii români de a se înscrie ca voluntari şi a se constitui în unităţi de luptă.
„În luna iulie, scrie D. Şiclovan, a venit la Avezzano, un delegat al Comitetului naţional român din Roma d-l Trif, avocat din Cluj, fost căpitan de rezervă, prizoner din armata austro-ungară, care avea misiunea să se informeze asupra poziţiei lagărului, care era unul dintre cele mai mari din Italia, cu o capacitate de 60.000 de prizoneri“. Aici urmează a fi concentraţi toţi românii prizoneri de război pentru a fi recrutaţi în legiunea română, care va lupta pe frontul italian, alături de armata italiană. În acest scop a luat contact cu comandamentul lagărului de prizonieri ca să evacueze un apartament de 30 de barăci a 100 de oameni până la evacuarea totală a prizonerilor de alte naţionalităţi. Acest apartament a fost declarat teritoriu român şi a pus  la intrare un steag tricolor român. „Eu am fost declarat liber şi însărcinat cu primirea, organizarea şi cazarea prizonierilor români, îndrumaţi în acest lagăr. Am început activitatea de recrutare de voluntari, dar a mers foarte anevoios, deoarece oamenii şovăiau, spunând că nu ştiu care va fi rezultatul final al războiului. I-am convins că nu poate fi vorba de neîncredere în victoria aliaţilor noştri, având în vedere dezastrul de pe fronturi şi situaţia economică falimentară din Ausro-Ungaria şi Germania. Le-am cerut să dea jos de pe şapcă nasturele cu efigia împăratului Franţ Iosif, atunci l-au dat jos, dar a doua zi probabil influenţaţi de unii gradaţi iar l-au pus la loc”.
Venind a doua oară la Avezzano d-l Trif, i-am expus greutăţile pe care le întâmpin, că oamenii şovăiesc, însă dânsul mi-a spus să caut oricum să-i determin să se înscrie cei prezenţi, căci o să vină grupuri mari şi atunci va fi mai greu să-i recrutăm, iar cei ce urmează să vină să găsească aici o subunitate formată de voluntari”. Brutal de sincere sunt cuvintele autorului, greutăţile recrutării le-a expus la modul cel mai realist, fără înfrumuseţări inutile, șovăiala soldatului român din cadrul monarhiei are cauze adânc înrădăcinate în sufletul său, o anumită neîncredere în promisiunile celor mai mari, dorinţa de supravieţuire, de a se întoarcă în mijlocul familiei, la casa natală, peste care se suprapune şi abrutizarea războiului. Această neîncredere de la început va fi spulberată atunci când D. Şiclovan reuşeşte să se apropie sufleteşte de ei. „Am început să pregătesc atmosfera sufletească între oameni ca să fie un succes. Într-o seară, i-am invitat pe toţi la cantină, împreună cu o delegaţie de voluntari sârbi, acolo le-am expus scopul întrunirii şi le-am documentat certitudinea viitorului românesc a Ardealului, Banatului şi Bucovinei într-un stat unitar românesc. Am petrecut o seară de un mare entuziasm românesc, când cu toţii s-au înflăcărat în cântări naţionale. Am prins atunci momentul şi le-am ordonat să scoată de pe şapcă efigia lui Franţ Iosif şi să o calce în picioare, astfel eram sigur că a doua zi nu o vor mai pune la loc pe şapcă. Tot atunci i-am pus să semneze declaraţia de înscriere în legiunea românească. Aşa s-a constituit primul nucleu de voluntari a Regimentului 1 «Horia» a legiunii române din Italia. După armistiţiu s-a constituit şi Regimentul 2 «Cloşca» în care a fost încadrată şi unitatea de alpini întorşi de pe front. Apoi Regimentul 3 «Crişan» cât şi alte 30 batalioane de români, dar aceştia au fost organizaţi pentru a fi repatriaţi şi a-i încadra în armata română din ţară.”
La 15 octombrie 1918, Regimentul 1 Horea a legiunii române a fost complet organizat, echipat cu armament modern, încadrat cu ofiţeri italieni, comandantul era colonelul Siliprandi. După depunerea jurământului de credinţă şi semnarea lui pe un formular în limba italiană, regimentul a fost trimis la Roma, spre a face loc constituirii altor regimente. La Roma regimentul a fost încazarmat în Cetate - Forte Pietralata aflată la periferie, aici executau serviciu de garnizoană cu patrulări în oraş. Începerea ofensivei italiene la 24 octombrie 1918 a contramandat trimiterea regimentului pe front, iar în urma lichidării frontului austro-ungar până la 1 noiembrie, s-a hotărât trimiterea lui în Franţa unde luptele continuau, dar la 9 noiembrie s-a încheiat războiul şi regimentul a rămas la Roma.
Cu ocazia înapoierii regelui Victor Emanuel al III-lea împreună cu regina de la Triest, regimentul a făcut cordon de la staţia Termini la Piaţa Veneţia, asigurând ordinea pe parcursul la palatul regal.
După prăbuşirea frontului austo-ungar din Italia, mulţimea prizonerilor a făcut necesară înfiinţarea de noi lagăre, unul a fost constituit şi la Forte Pietralata, iar paza a fost încredinţată regimentul 1 Horea.
După scurt timp regimentul a fost dislocat în localităţile din jurul Romei, ca Rocca di Papa Marino şi Frascati. Batalionul 1 al regimentului din care făcea parte voluntarul Şiclovan a fost repartizat la Rocca di Papa, unde au făcut instrucţie şi marşuri prin localităţile unde avea regimentul garnizoane.
În cursul lunii decembrie s-a hotărât repatrierea regimentului 1 Horea „într-o ţară nouă atât visată” spune cu bucurie autorul. „Din portul Taranto au fost îmbarcaţi pe vasul Merano fost austriac, batalionul 1 şi aprovizionarea, celelalte batalioane urmând să vină cu alte vase. După o călătorie de 4 zile printre insulele greceşti s-a ajuns în portul Istanbul, tixit de vase de război aliate, care făceau exerciţii de tragere cu artileria. În aceiaşi zi s-a plecat spre Constanţa, parcurgând acest drum într-o zi şi o noapte pe o mare agitată, totuşi reuşind să ancoreze în port pe un ger năprasnic de ianuarie. Odată ajunşi la Constanţa, începe coşmarul debarcării, Dobrogea fiind ocupată de trupele coloniale franceze, a fost declarată teritoriu neutru, iar regimentul Horia considerat ca unitate a armatei române nu avea voie să debarce.
„Am fost blocaţi pe vapor timp de 10 zile, în care timp s-au dus tratative între guvernul român şi comandamentul francez, care în urmă a binevoit să ne facă o concesie, permiţând debarcarea treptată, cu condiţia ca în fiecare zi numai o campanie să poată traversa acest teritoriu pe jos şi pe un ger cumplit, cu hrană rece. Am pornit prima campanie din bat. 1 cu oprire de înoptare la Murfatlar, Medgidia, Cernavodă, apoi Feteşti, fiind cantonaţi în casele oamenilor lipsiţi de hrană şi lemne de foc, deoarece armata turco-bulgară i-a secătuit complet pe români. La Feteşti am aşteptat sosirea celorlalte companii din batalion, ca tot pe jos să pornim mai departe la Bucureşti. S-au scandalizat de acest procedeu barbar şi ofiţerii italieni.”
În gara Feteşti trupele de voluntari români ocupă cu forţa un tren destinat transportării unui batalion francez şi cu complicitatea mecanicului de tren pleacă la Bucureşti, unde sunt încazarmaţi la cazarma Malmeson. Aici, după câteva zile, a ajuns întregul regiment, contramandându-se ordinul stupid de a parcurge pe jos o asemenea distanţă şi punându-le la dispoziţie trenuri.
În cele ce urmează voi reda versiunea personală a autorului legată de momentul solemn al trecerii în revistă a regimentului de către suveran şi guvern.
„La ora şase dimineaţa eram adunaţi în curtea cazărmii întregul regiment. Era un ger sec, au început să sosească în inspecţie generalii, în ordine ierarhică. La lumina zăpezii, au admirat ţinuta, echipamentul şi armamentul. La ora 8 dimineaţa am plecat la şosea, unde am aşteptat trecerea în revistă. Cel îmbuibat nu crede celui sărac, aşa s-a întâmplat cu noi şi mai marii noştri, care priveau termometrul din camera caldă şi nu cunoşteau gerul de afară. Aşa că a trecut ora nouă, zece, dar nu veneau, în care timp cei trei mii  de oameni care stăteau pe loc în formaţie de adunare le urau cele mai josnice epitete, căci nu mai puteam suporta gerul, mai mult, că nu eram obişnuiţi cu asemenea tratament de indiferenţă, faţă de omul ostaş, nici din armata austro-ungară unde disciplina se baza pe punctualitate şi cu atât mai puţin din armata italiană care era o armată democrată. În fine, pe la orele 11, îşi face apariţia Regele şi întreaga familie regală, Guvernul şi Statul major al armatei, dar uralele au îngheţat pe buzele ostaşilor. După trecerea în revistă a urmat defilarea în pas alergător, care a durat până la ora 3 după masă, fără mâncare, dar sătui de ger.
În tot cazul şi-a format fiecare părerea faţă de cele văzute şi auzite din viaţă de moravurile orientale ce ne aşteaptă în mult dorita ţară întregită fără condiţiuni” încheie cu amărăciune autorul.
De la Bucureşti regimentul a fost pus la dispoziţia Consiliului Dirigent de la Sibiu, ofiţerii italieni încheindu-şi misiunea au plecat şi în locul lor au fost încadraţi ofiţeri români şi saşi proveniţi din armata austro-ungară. Cu aceste informaţii îşi încheie autorul lungul şir de evenimente trăite ca voluntar şi redate într-o manieră personală.
Această mărturie costituie  un mic fragment în cunoaşterea complexului fenomen legat de voluntarii români din provincile subjugate, ce şi-au oferit cu generozitate şi conştient viaţa pentru înfăptuirea unităţii statale în acel miraculos an 1918.

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020