Ultimul număr apărut

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Educaţie practică şi cultură în şcolile româneşti bănăţene din secolul al XIX-lea

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Dr. Florin Zamfir
E-mail: 
florin662000@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive, fruit growing schools, silkworm breeding, beekeeping, school libraries, mutual aid societies
 
Abstract: The Romanian confessional schools in Banat represented educational and cultural centres of the Romanian population in the 18th century. Their students developed their practical abilities through activities like growing fruit trees, beekeeping and silkworm breeding. At the same time, the mutual aid societies cultivated the students’ spirit of mutual support.

 
Instituţia şcolară românească din Banat a avut în perioada regimului austro-ungar (1867-1918) un caracter confesional şi în temeiul acestuia se bucura de o oarecare autonomie, materializată în regulamentele proprii de organizare şi funcţionare, autorităţi şcolare proprii, susţinere materială şi financiară din partea comunităţii. Pe de altă parte, însă, şcoala românească se afla sub autoritatea supremă a statului, fiind nevoită să respecte legislaţia şcolară maghiară şi să accepte controlul organelor administrative. Şcolile româneşti bănăţene au fost susţinute cu precădere din darea cultuală, achitată de comunităţile în cadrul cărora fiinţau. Prin eforturile colectivităţilor româneşti, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a înregistrat un relativ progres în ce priveşte ridicarea unor construcţii şcolare trainice şi al dotării acestora cu mobilierul şi mijloacele de învăţământ necesare.       
Pentru educaţia practică a elevilor, dar şi pentru constituirea unei noi surse de venit pentru instituţiile de învăţământ, organele şcolare au constrâns primăriile să pună la dispoziţia şcolii un loc potrivit pentru „grădina de pomi[1]. În instrucţiunile elaborate în 1873 de Senatul şcolar din Arad, pentru directorii şcolari se fixează şi modalităţile de funcţionare a „şcolilor de pomi”. Ele erau considerate surse de venituri pentru instituţiile de învăţământ primar, deoarece ¼ din sumele realizate din vânzarea pomilor altoiţi se depunea la fondul şcolar, 2/4 din venituri îi reveneau învăţătorului, iar ¼ se alocau pentru îngrijirea grădinii[2].
Într-o circulară din 30 iunie 1883, episcopul Aradului, Ioan Meţianu, atenţiona protopopii şi in-spectorii de şcoli ca la concursurile pentru ocuparea  posturilor învăţătoreşti, pe lângă calificarea pedagogică, să se mai solicite candidaţilor şi cunoştinţe din domeniul pomăritului şi grădinăritului, fiind preferaţi candidaţii care posedau astfel de deprinderi. Episcopul îndemna preoţii şi învăţătorii să înfiinţeze grădini de pomi în localităţile în care ele nu existau, oferind şi câteva soluţii pentru amenajarea lor: prin obţinerea unui loc din intravilanul comunal, prin cumpărarea unei grădini private, prin delimitarea unei suprafeţe din curtea bisericii, a şcolii, ori chiar din terenul aparţinând cimitirului. Era de dorit ca grădinile să fie situate în asemenea poziţii încât locuitorii satelor să le poată vedea, ele servindu-le drept model şi îndemn pentru ca aceştia să practice cu plăcere horticultura[3].
Preocupările legate de grădinărit au devenit obiect de dezbatere şi în adunările învăţătoreşti. Unii membri ai corpului didactic timişean, pasionaţi de horticultură, şi-au consolidat şi completat cunoştinţele practice despre grădinărit cu informaţii cuprinse în tratatele ştiinţifice care se refereau la această problemă. În anul 1883, la adunarea generală a Reuniunii învăţătoreşti din Protopopiatul Timişoara, învăţătorul Ioachim Boncea din Ghiroda a citit un referat intitulat „Pomăritul în şcoala poporală”, în care se făcea o pledoarie pentru această îndeletnicire, care constituia – potrivit studiului – nu numai o ocupaţie recreativă şi generatoare de sănătate, ci şi un izvor de câştig, aşa cum se întâmpla deja la alte popoare[4].
Autorităţile şcolare confesionale au încurajat, în urma  recomandărilor Ministerului de Culte şi Învăţământ, introducerea mătăsăritului şi albinăritului în şcolile poporale aflate sub jurisdicţia lor. Printr-o circulară din 9 aprilie 1880, episcopul de la Caransebeş impulsionează introducerea creşterii viermilor de mătase în şcolile din zonele favorabile plantării duzilor. El cere ca şcolarii să fie instruiţi practic în această ocupaţie, iar protopopii şi comitetele parohiale să acorde tot sprijinul, pentru răspândirea acestei îndeletniciri în rândul românilor[5]. În raportul său din data de 10 aprilie 1892, Senatul şcolar arădean informa Sinodul eparhial, că pentru răspândirea albinăritului s-a emis o circulară către învăţători, iar direcţiunii Preparandiei i s-a încredinţat procurarea de coşniţe şi alte ustensile, cu scopul ca viitorii învăţători să-şi câştige cunoştinţele necesare acestei îndeletniciri atât în teorie, cât şi în practică[6].
Un important mijloc material, dar în acelaşi timp cu valoare culturală, care făcea parte din structura şcolii poporale, era biblioteca. Normele de organizare a bibliotecilor şcolare au fost elaborate de Senatul şcolar din Arad în 1873, fiind cuprinse într-un document cu caracter normativ: „Instrucţiune pentru directorii locali ai şcolilor româneşti confesionale în districtul Consistoriului Arad”[7].
Printr-o circulară din 30 decembrie 1877, epis-copul Caransebeşului, Ioan Popasu, a dispus ca în fiecare comună să se înfiinţeze pe lângă şcoală câte o bibliotecă, „ştiindu-se din experienţă că mijlocul cel mai bun şi mai sigur pentru lăţirea şi înaintarea culturei între poporeni este înfiinţarea de biblioteci populare, respectiv şcolare, bine întocmite…”[8]. În acest scop, fiecare elev din şcoala primară plătea anual o taxă de 20 cr., iar cei din şcolile poporale superioare, de 40 cr. Aceşti bani constituiau  fondul bibliotecii[9]. La 30 ianuarie 1879, Consistoriul din Caransebeş revine în această problemă, dispunând ca „din banii incurşi pentru absentarea pruncilor de la şcoală, jumătate să se întrebuinţeze pentru înfiinţarea şi înzestrarea bibliotecilor şcolare populare cu cărţi folositoare pentru popor, iar cealaltă poate să se întrebuinţeze pentru rechizite de şcoală”[10]. Datorită condiţiei materiale precare a locuitorilor, pedepsele pentru absenţe se încasau cu dificultate, neconstituind o sursă importantă de finanţare a bibliotecilor. La 18 martie 1880, protopopul Jebelului raporta că doar în comuna Şipet a acestui cerc şcolar s-au încasat bani ca pedepse pentru absenţe. Din aceştia s-au cumpărat cărţi de gramatică ungurească şi românească cu 2 florini, cărţi de citire pentru copiii orfani, cu 4 florini şi de 51 cr. s-a cumpărat „Geografia comitatului Timiş”[11].
Biblioteca şcolară era o instituţie deschisă elevilor şi tinerilor satului, cărora le împrumuta cărţi cu un conţinut accesibil şi prin a căror lectură ei îşi lărgeau orizontul cultural. Funcţionarea bibliotecii şcolare a fost reglementată de unele comisii şcolare prin acte normative, care făceau din aceasta o instituţie formală a şcolii. Faptul că bibliotecile şcolare aveau bunuri, inventar, local, regulament de funcţionare, constituia motivaţia suficientă pentru definirea lor ca elemente  instituţionale ale şcolii[12].
Rapoartele inspectorilor şcolari din ultimele de-cenii ale secolului al XIX-lea conţin informaţii despre numărul şi situaţia bibliotecilor şcolare, a grădinilor de pomi, despre practicarea mătăsăritului şi albinăritului, în şcolile româneşti situate pe cuprinsul comitatului Timiş. Inspectorul Ioan Munteanu raporta în anul 1884, Sinodului din Timişoara, că în fiecare comună a cercului pe care îl conduce (Vinga) exista câte o bibliotecă şcolară[13]. În raportul său de activitate din 1887, denumeşte şi localităţile în care au funcţionat biblioteci în anul şcolar precedent: Seceani, Secusigiu, Călacea, Mănăştur, Bodrogul Nou, Corneşti, Hodoni[14].
Raportul comisiei şcolare pe anul 1890, prezentat Sinodului protopopesc din Timişoara, ne oferă date lapidare despre grădinile de pomi, albinărit, mătăsărit. Despre şcolile de pomi se aminteşte în raportul inspectoratului Vinga, susţinându-se că se află în stare bună, iar date despre albinărit ne oferă rapoartele inspectoratelor Timişoara şi Seceani, care informează că această îndeletnicire a fost introdusă în localităţile: Utvin, Bazoş şi Ghiroda. Raportul inspectoratului Timişoara se referă şi la mătăsărit, făcând doar precizarea că  „este binişor introdus în şcolile noastre”[15].
 
Date despre şcolile de pomi, biblioteci şi albinărit, în inspectoratele timişene ale Diecezei Aradului ( 1895-1896 )[16]
Inspectoratul
Şcoli
Şcoli de pomi
Biblioteci
Albinărit
Belinţ
25
20
6
4
Lipova
27
22
6
8
Timişoara
50
21
20
4
 
 
„Conspectul” despre examenele în şcolile poporale la sfârşitul semestrului al II-lea, din anul şcolar 1895-1896, ne oferă o imagine mai clară asupra modului cum şcolile de pomi, bibliotecile şi albinăritul, erau repartizate numeric pe inspectoratele şcolare.
Dacă raportăm datele la numărul şcolilor, inspectoratele Lipova şi Belinţ au o situaţie mai bună în ce priveşte numărul grădinilor şcolare, în timp ce inspectoratul Timişoara se remarcă prin cel mai mare număr de biblioteci. Dacă privim datele în valoare absolută, grădinile de pomi erau repartizate proporţional pe cele trei inspectorate şcolare, în timp ce în cazul bibliotecilor existau disproporţii numerice, iar albinăritul era încă slab reprezentat în şcolile timişene ale Diecezei Aradului. 
Din rapoartele comisarilor şcolari ai Diecezei Caransebeşului, se desprind aceleaşi preocupări ale şcolilor timişene pentru educaţia practică a elevilor prin intermediul pomăritului şi mătăsăritului, dar şi pentru lărgirea orizontului lor cultural, prin intermediul bibliotecilor şcolare. Ei informează şi despre dificultăţile pe care le întâmpina la nivel local, evoluţia acestor forme de învăţământ practic. Martin Ţapu, comisar şcolar în Protopopiatul Vârşeţ, raportează că în anul şcolar 1879-1880, în acest cerc şcolar se aflau grădini de pomi la 10 şcoli şi numai 4 erau cultivate[17]. La sfârşitul anului şcolar           1879-1880, din 8 comune timişene ale cercului şcolar Ciacova şi 26 ale cercului şcolar  Jebel, 7 şi respectiv 20, aveau grădini de pomi, dar situaţia lor nu era prea bună. Comisarul şcolar Aurel Drăgan, în raportul său despre şcolile din cercul Ciacova, dă şi detalii lămuritoare în această privinţă: în unele comune ca Denta, Gaiul-Mic, Omor, existau terenuri pentru grădini, dar nu semănau a fi şcoli de pomărit. În majoritatea localităţilor, grădinile erau revendicate de comunele politice, iar comisarul şcolar propunea ca printr-un ordin consistorial, acestea să fie introduse în cartea funduală ca proprietăţi ale şcolilor confesionale. În comuna Omor, grădina de pomi în loc să fie utilizată în scopul unui învăţământ practic era folosită de notarul comunal, pentru a cultiva legume[18].
Raportul comisarului Ioan Marcu pe anul şcolar 1889-1890 semnalează introducerea pe scară largă a creşterii viermilor de mătase în şcolile din Protopopiatul Jebel[19]. În acelaşi an şcolar, repartiţia grădinilor pe cercuri şcolare era următoarea: 25 în cercul şcolar Jebel, 10 în cercul Ciacova şi 15 în cercul Vârşeţ, toate cultivate[20], constatându-se evoluţia într-un sens ascendent a acestora. În cercul şcolar al Ciacovei, dimensiunile grădinilor nu erau prea mari: 70 m² la Voiteg, 140 m² la Lighed, 400 m² la Denta şi Obad. Dimensiuni mai importante aveau şcolile de pomi din Petroman, cu 842 m², şi Ghilad, cu 1.246 m². Cea din Ghilad era apreciată ca fiind în stare foarte bună, iar situaţia celorlalte a fost evaluată ca bună.
În grădinile şcolare erau plantate mai multe categorii de pomi fructiferi, altoiţi şi nealtoiţi: cireşi, vişini, pruni, caişi, peri, meri, duzi etc. De pildă, grădina şcolii din Ghilad cuprindea în anul 1890, următorii pomi fructiferi: a) nealtoiţi: 105 cireşi, 16 vişini, 124 de pruni, 7 caişi, 2 piersici, 95 de peri, 320 de meri, 9 nuci, 1.100 de duzi, 96 de butuci viţă de vie, 60 de migdali; b) altoiţi: 20 de cireşi, 16 vişini, 50 de pruni, 10 caişi, 50 de peri, 4 duzi. Numărul pomilor era impresionant la Ghilad şi probabil că aceştia vor fi constituit un util şi suficient material pentru pregătirea practică a elevilor, dar şi o sursă de venit pentru şcoală şi învăţător. La polul opus se afla grădina şcolii din Obad, care avea doar pomi nealtoiţi, într-un număr care nu poate fi justificat nici de dimensiunile mai reduse ale acesteia: 38 de  cireşi, 7 vişini, un păr, un dud[21].
La sfârşitul anului şcolar 1899-1900, existau biblio-teci în nouă şcoli din cercul Ciacova, în cinci şcoli din cercul Buziaş (fost Jebel) şi patru din cercul Vârşeţ[22]. În fondurile de cărţi ale bibliotecilor, se aflau volume apărute în edituri din toate provinciile româneşti. Prin intermediul micilor biblioteci şcolare, elevii îşi puteau forma o imagine unitară asupra culturii române. Dacă şcolile de pomi, în pofida sincopelor, au cunoscut un progres numeric şi calitativ, nu acelaşi lucru se poate afirma despre bibliotecile şcolilor timişene care aparţineau Diecezei Caransebeşului.
Casele şcolare de păstrare au constituit o modalitate de a dezvolta la elevi spiritul de economisire. Încă din toamna anului 1866, D. Laurent, profesor de drept civil la Universitatea din Gand, a întrunit pe câţiva directori şcolari ai oraşului, expunându-le ideea înfiinţării caselor de economii şcolare, prin formarea deprinderii de a economisi în rândul elevilor. Pentru a fi mai sugestiv, Laurent exemplifică: dacă un copil de şapte ani şi-ar forma obiceiul de a economisi doi franci pe săptămână, din banii primiţi duminica de la părinţi pentru dulciuri, la majorat el ar beneficia de o sumă care s-ar apropia de 100 de franci. El conchide că economisirea e un exerciţiu moral, care fortifică voinţa, care conduce la bogăţie pe cei săraci şi conservă averea celor bogaţi[23].
 Ideea profesorului belgian a fost difuzată în anul 1884, când Senatul şcolar arădean a tipărit într-o broşură cuvântarea acestuia, adresată elevilor şcolii pedagogice din Gand. Ideea a prins în şcoli, înfiinţându-se societăţi cu caracter mixt, cultural-economic sau pur  economic. Între primele case de păstrare din comitatul Timiş se numără cele din Lipova şi Secusigiu. În raportul său din anul 1887, inspectorul cercului Vinga, Ioan Munteanu, nota că la şcolile din: Bărăteaz, Călacea, Corneşti, Bodrogul Nou, existau case de păstrare. Funcţionarea acestora a fost reglementată în anul 1890. În regulament se prevedea înfiinţarea caselor de păstrare, mai ales la şcolile în care funcţionau doi sau mai mulţi învăţători. Dacă raportul Senatului şcolar arădean, pe anul 1890, înregistra 28 de case de păstrare la nivelul diecezei[24], raportul pe anul 1891 menţiona sporirea numărului acestora la 41[25].
Pentru a sprijini copiii cu posibilităţi materiale reduse, care frecventau cursurile, în unele şcoli au luat fiinţă societăţi de întrajutorare, în care s-au implicat deopotrivă elevi, învăţători şi membri ai comunităţii. În anul 1883, în cadrul şcolii din Lipova a fost înfiinţată societatea „Maica bună”. Scopul societăţii era ajutorarea şcolarilor săraci care frecventau clasa mare de băieţi din comuna Lipova, iar membrii contribuabili erau chiar elevii acestei clase. Din veniturile obţinute în urma participării elevilor la înmormântări, parastase, cununii, fiecare trebuia să contribuie cu câte un crucer în fondul societăţii. Când suma adunată atingea un florin, era depusă spre fructificare la casa de păstrare din Lipova. Membrii contribuabili se obligau să colecteze fier vechi, hârtie, zdrenţe, banii obţinuţi din vânzarea acestora adăugându-se fondului societăţii. Învăţătorul conducător al societăţii avea îndatorirea de a oferi pentru mărirea fondului acesteia 4-5 până la 10 altoi anual. El trebuia să organizeze serbări în folosul societăţii, să facă colecte de bani, rechizite, veşminte şi alte daruri. La împărţirea ajutoarelor, învăţătorul făcea propunerile, iar membrii contribuabili votau. La voturi egale decidea votul învăţătorului. Iniţiatorul societăţii „Maica bună” a fost inimosul învăţător Ion Tuducescu. Statutele acesteia au fost aprobate de Consistoriul arădean, la 20 mai 1883[26]
Resursele materiale şi umane de care au beneficiat şcolile româneşti au constituit suportul activităţii di-dactice care avea ca ţel modelarea spiritului, formarea unui mod de a gândi şi de a fi naţional. De cele mai multe ori, mijloacele nu s-au ridicat la înălţimea scopurilor, dar au fost excelent suplinite de imbolduri sufleteşti. Golurile făcute de neajunsurile materiale au fost estompate de spiritul de sacrificiu al oamenilor şcolii, care rămâne, dincolo de timp şi dincolo de uitare, secretul atât de simplu şi atât de înălţător al supravieţuirii românilor ca neam în Banatul istoric.                  
 

[1] V. Ţîrcovnicu, op. cit., Contribuţii la istoria învă-ţământului românesc din Banat (1780-1918), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970. p. 179.
 
[2] V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p. 53.
 
[3] Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului (mai departe AEORA), Circulara nr. 1637, Presidială; Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 6, din 19/31 ianuarie, p. 4.
 
[4] Luminătoriul, Timişoara, IV, 1883, nr. 74, din 17/29 septembrie, p. 3.
 
[5] Arhiva Episcopiei Ortodoxe Române a Caransebeşului. (mai departe AEORC), Fond şcolar, IV, act 152/1880, nepag.
 
[6] A.E.O.R.A., Doc . 1711/1892.
 
[7] V. Popeangă, op. cit., p. 51-52.
 
[8] N. Bocşan, V. Leu, Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circulare şcolare bănăţene, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 354.
 
[9] Ibidem, p. 354-355; I. D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, vol. I-II, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980, p. 933-934.
 
[10]  N. Bocşan, V. Leu, op. cit., p. 361-362; I. D. Suciu, R. Constantinescu, op. cit., p. 941.
 
[11] A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 141/1880, nepag.
 
[12] V. Popeangă, op. cit., p. 51-52.
 
[13] Luminătoriul, Timişoara, V, 1884, nr. 13, din 15/27 februarie, p. 3. 
 
[14] V. Popeangă, op. cit., p. 52.
 
[15] Luminătoriul, Timişoara, XIII, 1892, nr. 25, din 28 martie/9 aprilie, p. 2-3.
 
[16] D.J.A.A.N., Fond Episcopia  Ortodoxă  Română  a Aradului, IV, act 44/1896, nepag.
 
[17] A.E.O.R.C., Fond şcolar, IV, act 563/1880, nepag.
 
[18] Ibidem, act 401/1880, nepag.
 
[19] Ibidem, act 37/1890, nepag.
 
[20] Ibidem, act 36/1891, nepag.
 
[21] Ibidem, act 67/1891, nepag.
 
[22] Ibidem, act 69/1900, nepag.; act 49/1901, nepag.
 
[23] Biserica şi şcoala, Arad, II, 1878, nr. 12, din 19/31 martie, p. 93.
 
[24] V. Popeangă, op. cit., p. 55.
 
[25] A.E.O.R.A., Doc. 1711/1892.
 
[26] Biserica şi şcoala, Arad, VII, 1883, nr. 30, din 24 iulie/6 august, p. 268-269.
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020