Ultimul număr apărut

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Evoluția manualelor din școlile românești bănățene, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Dr. Florin ZAMFIR
E-mail: 
florin662000@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive,teachers, handbooks, national education, magyarisation policy
 
Abstract: In the 19th century, the Romanian schools in Banat used valuable handbooks that contributed to the national education of the students. Given the increasingly intense magyarisation policy in schools, in the second half of the 19th century the Budapest Ministry of Education initiated a campaign that banned Romanian handbooks and replaced them with translations of Hungarian ones. Nevertheless, the teachers were able to preserve the national function of the school, teaching the students the Romanian cultural values.

 
În condițiile restrângerii autonomiei școlilor confesionale românești de pe cuprinsul Ungariei și a amplificării politicii de maghiarizare prin intermediul școlii, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Regulamentul pentru organizarea provisorie a învăţământului în Mitropolia ortodoxă română din Ungaria și Transilvania încerca să-i conserve învăţământului primar românesc funcţia naţională. Conform Regulamentului, limba maternă era considerată ”centrul întregului învăţământ poporal”[1]. Ca o contra-pondere la legislaţia şcolară oficială, care încerca să transforme şcolile naţionalităţilor în instrumente ale puterii de stat, autorităţile şcolare confesionale au emis acte normative care menţineau funcţia naţională a şcolii româneşti, rolul ei în integrarea tineretului în modul de a gândi şi simţi al naţiunii române.
Intenţiile exprimate în reglementările şcolare confesionale nu au corespuns întru totul cu evoluţia în conţinut a manualelor şcolare. După anul 1870, pe motiv că se primejduieşte ideea de stat maghiar, Ministerul Instrucţiunii de la Budapesta a impus, treptat, în școlile românești, manuale traduse și adaptate după cele ungurești.  Astfel, în 1870, Toma Roșiescu a publicat o „Instrucţiune la propunerea exerciţiilor verbali şi memoriali pentru clasa I şi II a şcoalelor poporali”, prelucrată după Vasiliu Nagy, inspector şcolar. În 1872, P. Roşiescu a publicat un „Manualu de conducere în instrucţiunea limbei materne” pentru clasa I şi a II-a a şcolilor poporale scrisă din însărcinarea ministrului cultelor, după Ladislau Nagy, şi un „Manualu de exerciţie gramaticali” pentru clasa a II-a a şcolilor poporale, după Vasiliu Nagy. În 1875 s-a publicat în limba română o carte a lui Pavel Gönczy: Îndrumaţiune spre a învăţa şi propune sistemul măsurilor metrice”. În 1877 a apărut o voluminoasă (452 pagini) „Carte conducătoare la propunerea geografiei”, tradusă după dr. Victor Emericzy şi Andrei Karpati[2].
Scrise într-o limbă română aproximativă, aceste cărţi apăreau într-o epocă de înflorire fără precedent a literaturii didactice naţionale. Cărţile ardelenilor Zaharia Boiu, Ioan Popescu, Vasile Petri, I. M. Moldovan se întrebuinţau pe scară largă în Banat, dar chiar şi în România, datorită calităţilor lor. Bănăţenii din părţile timişene îşi aveau şi ei autori valoroşi de manuale: Pavel Vasici, Ioan Tuducescu, Meletie Drăghici, Emeric Andreescu[3]. Manualele şcolare româneşti, ca una din principalele surse de cunoştinţe pentru elevi, contribuiau, prin valorile gândirii umane şi naţionale pe care le conţineau, la formarea conştiinţei naţionale. Prin intermediul acestora, generaţiile de elevi au primit informaţii despre unitatea de origine, limbă, cultură şi aspiraţii a românilor.
Manualele elaborate de Ioan Tuducescu din Lipova, în special cele de istorie şi limba română, au contribuit la menţinerea nestinsă a făcliei dragostei de neam în rândurile elevilor de pe meleagurile bănățene şi nu numai. Manualul de „Istoria românilor”, tipărit la Arad în anul 1876, şi-a câştigat notorietatea prin conţinutul generos în resurse pentru educaţia în spirit naţional a elevilor. Adresându-se învăţăceilor, Ioan Tuducescu preciza în prefaţă: „Fiilor! Am scris pentru voi această carte ca să învăţaţi şi să cunoaşteţi viţa cea mare şi strălucită din care se trag românii!”. Prima lecţie începea cu o expresie semnificativă pentru educaţia naţională a elevilor: „Noi suntem români!”. În continuare se menţiona: „Astăzi Dacia e desfăcută în mai multe provincii anume: România şi Moldova, Basarabia, Bucovina şi Transilvania, Maramureş, Crişana şi Temişania”[4]. Continuitatea românilor, pe teritoriul în care s-au format ca popor, este prezentată cu accente lirice: „Venit-au peste ei hunii şi nu s-au făcut huni, venit-au peste ei avarii şi nu  s-au făcut avari, nici goţi, nici vandali, nici slovaci, nici nemţi, nici maghiari, ci au rămas români, curaţi ca aurul lămurit prin foc”[5]. Momentele cele mai importante ale istoriei românilor sunt prezentate într-un limbaj accesibil şi cu acelaşi sentiment de mândrie faţă de trecutul nostru istoric. Lupta antiotomană este ilustrată prin prezentarea figurilor măreţe ale lui Ioan Corvin, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul. I. Tuducescu prezintă evenimentele istorice dintr-o perspectivă optimistă: după răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, în viaţa românilor a început o epocă de trezire a conştiinţei naţionale. În ultimele lecţii, autorul oferă o perspectivă unitară asupra întregii naţiuni române, prezentând numărul populaţiei româneşti din fiecare provincie istorică. Conţinutul ştiinţific al manualului este îmbrăcat într-un limbaj care se adresează deopotrivă minţii şi sufletului, iar poeziile de la sfârşitul lui: „Patria română”, „Răsunet”, „Deşteaptă-te române”, „Hora unirii”, „Limba românească” încununează prin accentele lirice, eforturile autorului de a exalta sentimentele de mândrie naţională ale elevilor. Aceste poezii se recitau la serbările şcolare, înflăcărând inimile părinţilor şi întărindu-i în credinţa realizării unităţii naţionale[6].
Pe cât a fost de valoros pentru educaţia naţională a elevilor români, pe atât a fost de periculos pentru „ideea de stat maghiar” manualul de istorie a lui Tuducescu. El nu a scăpat vigilenţei autorităţilor, dăinuind mai puţin de un an de la apariţia sa, după care a fost definitiv interzis.
În prefaţa primei ediţii a manualului de limba română[7], editat în anul 1878, Ioan Tuducescu sensibiliza elevii asupra importanţei studierii limbii materne: „Fiilor! Limba este visteria cea mai scumpă a omului. Această visterie trebuie preţuită, trebuie cultivată. Cunoscând eu adevărurile zise, v-am scris cartea aceasta, care dacă o veţi învăţa cu diligenţă, veţi fi în stare a vorbi şi a scrie bine româneşte, limba ce aţi supt-o din pieptul mamei voastre iubitoare”[8]. În manual se întâlneşte conceptul de literatură naţională. Partea cea mai valoroasă a ediţiei a III-a, din 1886, o constituie adaosul final în care se prezintă regulile ortografice stabilite de Academia Română în anii 1880 şi 1881, fapt care atestă preocuparea autorului de a respecta hotărârile celui mai înalt for ştiinţific al românilor[9]
După adoptarea Legii XVIII din 1879, care stabilea obligativitatea predării limbii maghiare în toate școlile confesionale, urmarea cea mai firească a ei, a fost amplificarea în şcolile româneşti a literaturii didactice maghiare. Apar cărţi de limba maghiară la Sibiu (de N. Putnoky), la Caransebeş (de I. Nemoian), dar adevăratul centru de tipărire a unor astfel de cărţi se afla la Budapesta, unde autorul preferat era inspectorul şcolar Vilhelm Groo. În ce priveşte cărţile româneşti, ministrul instrucţiei, ori de câte ori considera că vreun manual şcolar periclitează ordinea de stat, îl interzicea, trecând peste dreptul, garantat de lege, pe care-l aveau susţinătorii de şcoli, de a-şi stabili singuri manualele. Consecinţa a fost decăderea literaturii didactice româneşti, atât de bine reprezentată în perioada 1860-1880. Cărţile de istorie scrise în spirit românesc, ale lui Z. Boiu, dr. G. Popa, I. M. Moldovan, I. Tuducescu, au fost pe rând interzise. În locul lor a apărut în 1885, la Buda, „Istoria Ungariei” de A. Kiss, tradusă în româneşte de Artemie Feneşan, şi tot atunci o „Manuducere pentru instrucţiunea istoriei” de A. Kiss şi M. Mayer, tradusă tot de Feneşan. În ambele cărţi era tratată exclusiv istoria maghiarilor, fără nicio referire la poporul român. Istoria era denaturată în beneficiul poporului maghiar, iar manualele care aminteau totuşi de români susţineau ideea imigraţiei acestora în spaţiul locuit deja de unguri[10].
Conţinuturile manualelor româneşti a trebuit an de an să fie modificate, în aşa fel încât să nu mai răspundă principiilor unei educaţii naţionale. De pildă, „Abecedarul” lui Zaharia Boiu, din 1862, conţinea în textele de citire şi cuvintele: „Roma” şi „romanii eroi”. Pentru că aceste expresii, care făceau aluzie la originea românilor, deranjau, după 1879 au trebuit înlocuite cu altele: în locul Romei, a fost introdus „râma” şi în locul romanilor eroi, „râmă mereu”. În geografia sa, editată în anul 1869, Boiu avea capitole speciale, frumos scrise, despre Viena, Bucureşti, Iaşi, Roma, Paris, Londra, iar pe lângă textul geografic în proză dădea şi poezii menite să dezvolte ataşamentul elevilor faţă de frumuseţile pământului românesc: „Limba românească”, „La Basarabia”, „Adio Moldovei”, „Dulce Bucovină” şi „Macedoneanul”. Această carte a fost interzisă şi nu a mai apărut în alte ediţii. Au fost interzise şi istoria lui Boiu, apoi a lui A. Marienescu sau cea a lui I. Tuducescu, deja amintită. În locul lor a fost introdusă o istorie a lui M. Drăghici, tradusă din ungureşte şi apărută la Timişoara în anul 1875, precum şi cea a lui A. Kiss, deja menţionată[11].
Prin astfel de manuale se încerca introducerea în școlile confesionale a unui spirit opus aspiraţiilor comunităţilor româneşti. Manualele au fost sărăcite, treptat, de valorile culturii naţionale, introducându-se terminologia maghiară la mai multe discipline: istorie, geografie, constituţie. Obiectul cel mai vitregit a fost istoria naţională. Din istoria românilor au început să pătrundă elemente din ce în ce mai puţine în manualele şcolare şi, din această cauză, autorii au integrat fenomenele istorice româneşti în contextul istoriei universale, așa cum a făcut Georgiu Popa în manualul „Istoria universală alesu istoria naţiunii româneşti şi a regatului Ungariei”, tipărit la Arad în anul 1879. Deşi autorul a elaborat un manual de istoria universală, în cuprinsul lui a introdus şi evenimente din trecutul naţiunii române. În paginile periodicului „Luminătoriul”, ediţiei a doua a manualului i se face o bună prezentare: „În puţine pagini, descrie întreaga istorie universală, într-un limbaj şi stil într-adevăr poporal. Punctul de vedere religios e observat şi susţinut. Tot cu atâta scumpete e conservată şi ideea ori spiritul naţional român, precum şi cel adevărat patriotic, fără a se ciocni cu şovinismul patriotismului modern. Opul în chestiune e demn de poporul nostru, merită a fi studiat şi lăţit, iar autorul e demn de toată lauda”[12]. Integrarea istoriei românilor într-un manual de istorie universală se pare că n-a fost agreată de autorităţi, din moment ce, în anul 1886, manualul lui G. Popa se afla pe o listă de cărţi interzise[13].
Campania de interzicere a manualelor şcolare româneşti a generat insuficienţa cărţilor necesare acoperirii tuturor obiectelor de învăţământ. Pentru a nu-i pune pe învăţători în situaţia de a preda după un manual interzis, episcopul Aradului,  Ioan Meţianu, a publicat, prin circulara din 6 august 1877, toate cărţile interzise şi i-a îndrumat pe învăţători să suplinească lipsa manualelor prin cunoştinţele câştigate de aceştia în preparandie[14]. Cu timpul au apărut manuale noi, dar conţinuturile acestora nu mai răspundeau necesităţilor unui învăţământ naţional.
La 21 noiembrie 1889, ministerul de resort constata că, în şcolile româneşti, în locul cărţilor şi a hărţilor aprobate de autorităţi, învăţătorii dictează şcolarilor notiţe şi folosesc în şcoală hărţi geografice desenate de ei înşişi. Pentru a-i proteja de consecinţele negative ale acestui fapt, Consistoriul din Caransebeş le cerea învăţătorilor să respecte listele difuzate cu manualele admise în şcolile confesionale, să nu întrebuinţeze alte cărţi sau mijloace de învăţământ ori manuscrise şi hărţi desenate de ei înşişi[15].
Dincolo de cortegiul măsurilor restrictive care caracterizau politica şcolară statală, în intimitatea actului educaţional, al clasei de elevi, funcţia naţi-nală a şcolii a dăinuit datorită muncii de apostolat a învăţătorilor confesionali care, în ciuda tuturor vicisitudinilor, au reușit să-i formeze pe elevi în spiritul valorilor perene românești. 
 
Evoluția manualelor din școlile românești bănățene, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea
(Rezumat)
 
În condițiile amplificării politicii de maghiarizare prin intermediul școlii, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Ministerul Instrucţiunii de la Budapesta a impus, treptat, în școlile românești, manuale traduse și adaptate după cele ungurești.  Scrise într-o limbă română aproximativă, aceste cărţi apăreau într-o epocă de înflorire fără precedent a literaturii didactice naţionale. Bănăţenii din părţile timişene îşi aveau atunci autori valoroşi de manuale școlare: Pavel Vasici, Ioan Tuducescu, Meletie Drăghici, Emeric Andreescu. Prin valorile gândirii umane şi naţionale pe care le conţineau, manualele autorilor bănățeni contribuiau la formarea conştiinţei naţionale.
După adoptarea Legii XVIII din 1879, care stabilea obligativitatea predării limbii maghiare în toate școlile confesionale, urmarea cea mai firească a ei, a fost amplificarea în şcolile româneşti a literaturii didactice maghiare. Conţinuturile manualelor româ-neşti a trebuit an de an să fie modificate, în aşa fel încât să nu mai răspundă principiilor unei educaţii naţionale. Obiectul cel mai vitregit a fost istoria naţională. Campania de interzicere a manualelor şcolare româneşti a generat insuficienţa cărţilor necesare acoperirii tuturor obiectelor de învăţământ. În aceste condiții, învăţătorii dictau elevilor notiţe şi foloseau în şcoală hărţi geografice desenate de ei înşişi. Astfel că, în intimitatea actului educaţional, al clasei de elevi, funcţia naţională a şcolii a dăinuit datorită muncii de apostolat a învăţătorilor confesionali.
 
Cuvinte cheie: manuale școlare, literatura didactică națională, educație națională, conștiință națională, politica de maghiarizare, interzicerea manualelor școlare.
 

[1]  Regulamentul pentru organizarea provisorie a învăţământului în Mitropolia ortodoxă română din Ungaria și Transilvania, Editura Mitropoliei, Sibiu, 1879; Dreptatea, Timişoara, II, 1895, nr. 16, din 19/31 ianuarie, p. 6.
[2]  F. Zamfir, Școala și societatea românească din comitatul Timiș, între anii 1867-1900, Editura Marineasa, Timișoara, 2009, p. 443-444.
[3]  G. Sima, Şcoala românească din Transilvania şi Ungaria. Dezvoltarea ei istorică şi situaţia ei actuală, Bucureşti, 1915, p. 21-22.
[4]  I. Tuducescu, Istoria românilor, manual didactic pentru şcoalele poporale române, Arad, 1876, p. 8.
[5]  Ibidem, p. 11.
[6]  V. Popeangă, Şcoala românească din Transilvania în perioada 1867-1918 şi lupta sa pentru unire, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p. 81; N. Roşuţ, Ioan Tuducescu (1841-1923) în „Anuarul Liceului Pedagogic Arad pe anul şcolar 1972-1973”, Arad, 1973, p. 156.
[7]  I. Tuducescu, Limba românească. Manual pentru şcoalele  primare, Arad, 1878.
[8]  Apud V. Popeangă, Şcoala românească din părţile Aradului în perioada 1867-1918, Arad, 1976, p. 78.
[9]  Ibidem.
[10]  G. Sima, op. cit., p. 24-25.
[11]  Ibidem, p. 54-55.
[12]  Luminătoriul, Timişoara, II, 1881, nr. 3, din 10/22 ianuarie, p. 3.
[13]  N. Bocşan, V. Leu, Şcoală şi comunitate în secolul al XIX-lea. Circulare şcolare bănăţene, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2002, p. 415-416.
[14]  Direcția Județeană Arad a Arhivelor Naționale, Fond Episcopia Ortodoxă Română a Aradului, IV, act 106/1877, nepag.
[15]  N. Bocşan, V. Leu, op. cit., p. 433-434.
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020