Ultimul număr apărut

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Evoluții specifice ale comunei Variaș, de la începutul veacului al XVIII-lea până la mijlocul veacului al XIX-lea

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Dr. Florin ZAMFIR
E-mail: 
ion.traia7@gmail.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive,owners, peasants, feudal obligations, colonists, colonisation
 
Abstract: From the beginning of the Modern period and up to middle of the 19th century, Variaș was inhabited continuously and went under economic and social transformations. The Ottoman rule was replaced with the Austrian domination that allowed Serbian and German colonists to settle in the village, which was moved to the area it occupies today. In 1792, the Court of Vienna sold the village to the bishop of Zagreb. The 1848-1849 Revolution also took its toll on the village.

 
De la prima atestare documentară, din anul 1333, comuna Variaș cunoaște o continuitate de locuire, indiferent de stăpânirile vremelnice care s-au succedat pe teritoriul bănățean. În timpul stăpânirii otomane a Banatului, în veacul al XVII-lea, Variașul avea lideri locali și parohie ortodoxă. Aflăm acestea din Catastiful Patriarhiei de Peć, dintre anii 1660-1666, care cuprinde, printre donatorii ortodocși către instituția bisericească, pe cnejii (primarii) Necșa și Vuc, precum și pe preoții Ivan și Pană, din Variaș[1].
După cucerirea cetăţii Timişoara de către Imperiul Habsburgic, la 12 octombrie 1716, Banatul Timişean devine proprietatea camerală a împăratului austriac. În această perioadă, în anul 1717, Variaşul se pare că era comuna cea mai mare din partea de nord-vest a Banatului, având 40 de case, pe când Sânnicolau-Mare avea 30 de case, iar Periamul doar 20[2].    
Stăpânirea otomană a Banatului a fost înlocuită cu cea habsburgică, fiind introdus un regim administrativ-militar foarte sever, care a mărit de îndată birurile impuse locuitorilor. La acestea se mai adăugau diferite obligaţii militare: încartiruirea şi întreţinerea armatei austriece, rechiziţii, munci forţate la cetăţi şi la drumuri, precum şi recrutările silnice în armata imperială. Prin urmare, situaţia ţărănimii iobage – formată atunci în majoritate din români – s-a înrăutăţit considerabil şi nu puţine au fost cazurile când bănăţenii, pentru a scăpa de exploatarea austriacă, se refugiau în Ţara Românească.
În această situaţie, Florimund de Mercy, primul guvernator al provinciei, elaborează un „Plan de refacere paşnică a Banatului”, care avea ca obiectiv principal colonizarea acestuia şi ridicarea lui economică. Se urmărea, în fond, transformarea Banatului într-o provincie menită să asigure împăratului venituri maxime în bani şi efectiv uman, necesare războaielor pe care le plănuise. Fireşte că împăratul prefera colonişti germani (catolici), care puteau să-l ajute, printre altele, la deznaţionalizarea, îndeosebi a românilor, elementul autohton, fapt dovedit de un memoriu din anul 1720, în care se recomanda: „….infiltrarea coloniştilor germani în rândurile plebei.”
În acest scop, Curtea imperială de la Viena trimite în părţile de sud şi sud-vest ale Germaniei (Suabia, Franconia, Palatinat, Alsacia, Lotharingia şi Luxemburg), ofiţeri de recrutare, care zugrăveau ţăranilor în culorile cele mai frumoase, viaţa şi perspectivele pe care le-ar avea în îndepărtatul Banat, îndemnându-i să-şi încerce norocul în această nouă provincie, cu promisiunea că vor primi pământ, casă, scutiri de impozite.
Ca să înţelegem în mod just cauzele adevărate care i-au determinat pe ţăranii germani – în marea lor majoritate iobagi – să-şi părăsească în masă patria lor şi să emigreze în Banat, trebuie să cunoaştem condiţiile concrete, economico-sociale şi politice ale Germaniei, din prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Neîntreruptele războaie, atât cele interne, între feudalii germani, dar şi cele purtate cu Franţa, aduceau ţăranilor doar pustiire şi jaf, nesiguranţă şi mizerie, împingându-i spre ruinarea economică. Despotismul faimos al nobililor germani şi crunta exploatare feudală împingeau pe ţărani la marginea răbdării. Dacă mai adăugăm la acestea dezbinarea politică specifică Germaniei acelor vremi, cu toate urmările ei nefaste, vom înţelege de ce ţăranii germani au privit colonizarea în Banat drept o „mântuire” şi o ultimă speranţă pentru un trai mai omenesc. Cauzele enumerate mai sus i-au determinat pe germanii săraci să-şi părăsească în mod „voluntar” patria, pornind pe Dunăre, în jos, în îndepărtatul Banat şi nicidecum suprapopularea ţinuturilor germane, teză folosită de nazişti[3], în sprijinul teoriei lor despre poporul german fără spaţiu vital („Volk ohne Raum”). La fel de greşită este teoria unor istorici ai epocii moderne, care considerau coloniştii nişte aventurieri, care migrau din plăcerea de a pribegi.
Pentru  colonizare au fost folosite şi alte metode: deportări forţate, „transplantaţii” silnice a unor ţărani răzvrătiţi, care refuzau dijma, robota sau serviciul militar (ca de exemplu, acţiunea cunoscută ca „Wiener Wasserschub” sub Carol al VI-lea, sau cazul locuitorilor mănăstirii Sf. Blasien, în timpul împărătesei Maria Tereza).
Când însă principii germani, speriaţi că vor rămâne fără braţe de muncă, au început să se opună acţiunii de colonizare, Curtea imperială a începută să aducă şi colonişti de altă naţionalitate: bulgari catolici (din anul 1738, dintre care, unii, au fost colonizaţi în actuala comună Lovrin[4]) şi începând din anul 1743, câteva mii de familii de sârbi, care compuneau acea „miliţie rurală”, înfiinţată cu scopul de a apăra graniţa şi pentru a asigura „liniştea publică”, adică a se opune răzvrătiţilor şi fugarilor.
Se pare că o parte dintre aceşti sârbi au fost aşezaţi şi în comuna Variaş. Credem aceasta, pentru că la numai câţiva ani de la această colonizare, din anul 1747, încep matricolele bisericii sârbe din localitate. Comuna avea în acest an deja un protopop, în persoana lui Pavle Peici, ajutat de preotul Maxa Milutinovici, care la moartea primului, deveni el însuşi protopop. Existenţa a doi oameni ai bisericii ne face să credem că numărul locuitorilor comunei în acei ani, era, probabil, destul de mare. De interes este o notiţă din anul 1754, despre averea protopopului Maxim Milutinovici, conform căreia, acesta, împreună cu preotul Luca, aveau nu mai puţin de 60 de „zile de arătură”, pământ, 14 cai, 70 de vaci, 20 de viţei, 308 oi, 32 de porci, 223 de stupi[5].
În anul 1758, într-un inventar al bisericilor din eparhia Timișoarei sunt menționați, la Variaș, preoții: Maxim Milutinovici, protopop, născut în localitate, 43 de ani; Toma Viatovici, din Satchinez, 24 de ani, a învățat la Timișoara, cu dascălul Ioan[6]
Într-o matricolă bisericească se menţionează că în anul 1783, Variaşul ar fi avut deja 3.346 de locuitori, cifră, credem, exagerată. Însă într-un tabel[7] din acele timpuri, apare comuna cu un număr de 261 de case – informaţie mai veridică – dintre care 190 erau gospodării întregi, a 30 de iugăre, 36 erau jumătăţi, 20 pătrimi, iar 15 gospodării nu aveau deloc pământ.
Pe lângă coloniştii sârbi – care se aşează, aşa cum am menţionat, spre sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea, spre sfârşitul celei de-a doua jumătăţi a aceluiaşi secol, în timpul domniei împăratului Iosif al II-lea (1765-1790), care continuă şi mai activ politica de colonizare a mamei sale, Maria Tereza (1740-1780), se stabileşte în comuna Variaş populaţia germană. Astfel, în anul 1786 sosesc aici 50 de familii de colonişti, însă nu direct din Germania, ci din alte sate deja existente în Banat şi anume, din Periam, Iecea Mare, Gottlob etc. Aceşti primi colonişti erau copiii unor familii numeroase, care au sperat să-şi găsească un rost în Variaş. La sosirea în localitate, fiecare familie a primit în folosinţă câte o „sesiune”[8] de pământ, care se compunea din 24 de iugăre pământ arabil, 6 iugăre păşune, un iugăr grădină şi loc de casă. Din matricolele bisericii catolice (care încep cu data de 18.08.1888) reies numele de familie ale primilor colonişti germani, dintre care unele s-au păstrat până în epoca contemporană, ca de exemplu: Giel, Beitz, Neumann, Ochsenfeld, Rottinger.
Această primă serie de colonişti germani a închiriat case de la sârbi și români, conviețuind, deci, alături de locuitorii mai vechi. Au trecut câţiva ani până ei şi-au cumpărat case şi s-au izolat de populaţia „naţională” (sârbii și românii).
În anul 1792 mai vin din Periam 26 de familii germane şi, mai târziu, încă 42, ajungându-se, astfel, la 118 familii germane în Variaş. De data aceasta, însă, cei veniţi au primit imediat locuri de casă din partea proprietarului feudal, care între timp devenise episcopul Verhovácz din Zagreb (Agram). Aceste familii de colonişti se înmulţesc atât de mult, încât în anul 1821 numărul lor era deja de 1.180 de suflete[9]
În această perioadă se conturează profilul localității, ca o comună colonizată spre sfârşitul primei jumătăţi a secolului al XVIII-lea cu populaţie sârbă, care, într-o primă etapă a conviețuit cu o populație românească, pe care, treptat, a asimilat-o, depășind-o numeric și fiind favorizată de privilegiile ilirice, drepturi acordate populației sârbe de împăratul de la Viena. Din aceste vremuri se întâlnesc în Variaş nume ca: Braşovan, Oltean, Muntean, Crișan, Ardelean (prin maghiarizare, numele a devenit Erdelean), Stamoran, Solmoşan etc., care dovedesc existenţa populaţiei româneşti în localitate. Spre sfârşitul secolului are loc și colonizarea germană, iar o dată cu aceasta, profilul localității este conturat.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, comuna Variaş era o aşezare însemnată, mai mică totuşi decât comunele „naţionale” din apropiere (Secusigiu, Satchinez, Saravale), dar mai mare decât satele din zonă ale coloniştilor germani, care s-au întemeiat tot în acea perioadă, adică între 1763-1767 (Biled, Bulgăruş, Tomnatic).
Locuitorii comunei se ocupau cu agricultura, creşterea vitelor şi stupăritul[10]. Coloniştii sârbi şi germani erau favorizaţi de regimul habsburgic, având impozite mai mici în comparaţie cu populaţia românească şi posedând suprafeţe de pământ mai uniforme ca suprafaţă şi calitate a solului. De aceea, sârbii şi germanii erau mai înstăriţi. În satele „naţionale” (româneşti) contradicţiile între ţăranii bogaţi şi săraci erau mai mari[11]. Locuitorii români ai Banatului erau supuşi unei exploatări duble, atât din partea împăratului, cât şi din partea bisericii, fiind obligaţi să lucreze în condiţii foarte grele (epidemii, repetatele invazii turceşti). Cu toate acestea, s-au stors în mod solidar de la ţărănimea bănăţeană bogăţii imense, aşa cum mărturiseşte un funcţionar imperial în 1759, că „….Banatul livrează anual suma de un milion de galbeni (ducaţi), deşi încă o mare parte este acoperită cu mlaştini”.
Acesta era reversul planului de refacere paşnică a Banatului, al contelui Florimund de Mercy şi preamărit de istoriografia modernă.
Donaţia Banatului, în anul 1778, de către împărăteasa Maria Tereza, feudalilor unguri, „ca recunoştinţă” pentru serviciile aduse împărăţiei, însemna pentru Curtea de la Viena un nou prilej de îmbogăţire, în schimb, pentru populaţia Banatului a însemnat o înrăutăţire simţitoare a nivelului de trai. „Administraţia camerală timişeană” a pregătit vânzarea provinciei unor proprietari feudali, începând cu anul 1781. Acest lucru se făcea uitându-se promisiunile solemne, scrise, date de împărat, ca de exemplu: „Patentul comisarului imperial Falckh”, în care se preciza că „….niciodată nu se vor arenda şi nicidecum vinde satele colonizate”[12].
Printr-o astfel de vânzare (sau câteodată şi prin donaţia către un favorit, aşa cum a fost cazul localităţii Lovrin), satul devenea, cu tot ce aparţinea de el, proprietate feudală, iar locuitorii, iobagi. Această soartă a avut-o şi comuna Variaş.
În anul 1792, episcopul de Zagreb (Croaţia), Maximilian Verhovácz, era despăgubit pentru pământurile din Croaţia, donate de stat coloniştilor din „graniţa militară”, cu 6.001 de iugăre din teritoriile imperiale ale comitatului Torontal, cuprinzând satele: Biled, Cărpiniş, Iecea Mare, Periam și pusta Pakacz (azi comuna Şandra). Din comitatul Timiş doar comuna Variaş devenea proprietate bisericească, situaţie în care va rămâne până în anul 1911.
Dacă până acum ţăranul era obiect de exploatare fiscală doar pentru împăratul de la Viena, de acum înainte el este îndatorat să efectueze şi claca cu cai, 52 de zile pe an, cu mâna, până la 104 de zile pe an, fiind, totodată, obligat să dea şi zeciuiala[13]. La acestea se adăugau jurisdicţia feudalo-bisericească, despotismul, bătaia etc., aşa că situaţia socială a ţăranului nostru se va înrăutăţi considerabil sub stăpânirea episcopală.
Totuşi, noul stăpân s-a grăbit să-şi arate „interesul” pentru credincioşii săi supuşi. În 1793 s-a numit pentru populaţia germană din Variaş un diacon[14] (capelan), iar în comună se înfiinţa o capelă. Lăudabil şi de folos pentru locuitori, a fost faptul că în acelaşi an (1793) s-a înfiinţat o şcoală germană catolică, cu o clasă. În localitate exista şi o şcoală confesională ortodoxă sârbă, tot cu o clasă[15]. Fostul învăţător şi director, Johann Heim, menţionează numele primilor dascăli germani: I. Greberhardt, între anii 1793-1796, urmat de Christof Nimsgern, în perioada 1796-1806. Tot Heim afirmă că nu mult mai târziu, în perioada când funcţiona învăţătorul Michael Huber (1806-1836), probabil începând cu anul 1810, şcoala germană s-a lărgit la două clase. Fireşte că aceste şcoli se aflau atunci pe o treaptă inferioară, fiind suprapopulate şi mult prea neîncăpătoare pentru numărul destul de mare de copii. Lăudabil pentru acea perioadă din zorii epocii moderne este faptul că existau şcoli în comună. Se spune chiar, că în prima jumătate a secolului al XIX-lea şcoala germană a fost în repetate rânduri evidenţiată, iar învăţătorul superior Michael Huber a fost decorat cu „Crucea de argint cu coroană”.
La scurt timp după a doua colonizare germană, survine şi mutarea localităţii din poziţia iniţială, care se afla dincolo de actuala cale ferată, în direcţia nord-vest, la circa 300 de metri de la marginea de nord a aşezării actuale. Prin dispoziţia nr. 5388, din 21 mai 1794, dată de forul regal al administraţiei, a fost ordonată mutarea comunei în poziţia actuală, pe un loc mai înalt, din motive sanitare, dar poate şi din necesitatea de a fi situată la şoseaua care lega Seghedinul de Timişoara (prin Sânnicolau-Mare – Saravale – Variaş – Satchinez – Sânandrei). Descoperirea vestigiilor unor case situate în vechea poziţie a comunei certifică faptul că satul avea, şi înainte de mutare, dimensiuni considerabile pentru acea vreme.
Strămutarea localităţii s-a realizat la trei ani de la dispoziţia menţionată mai sus, deci în anul 1797, sub conducerea inginerului imperial Josef Nep. Zwing. De la el avem o mapă din care rezultă mărimea şi aşezarea satului. Variaşul avea forma unui patrulater prelungit, compus din şase străzi orientate în direcţia est-vest, tăiate de o stradă principală, şi alte două laterale, toate străzile, între ele, fiind paralele. Cu alte cuvinte, comuna a primit forma pe care, în linii mari, o are şi astăzi. Lăţimea satului era următoarea: de la strada principală spre est erau 12 curţi (gospodării), fiecare a câte 20 de stânjeni lăţime[16]; de la strada principală spre vest, cele două străzi dinspre nord aveau 18 curţi (în partea ilirică), iar cele două străzi sudice, doar 15 curţi (în partea germană). Tot pe baza ordinului sus-citat, trebuiau despărţiţi coloniştii germani de „populaţia naţională” (sârbii şi românii). Astfel că germanii au ocupat cele două străzi spre sud (compuse din 112 case, pe baza registrului de impunere), iar cele patru străzi nordice (de la nr. 110 până la nr. 368, deci 258 de case), formau „satul iliric” (sârbo-român)[17], devenit mai târziu „satul sârbesc”.
Biserica ortodoxă era aşezată la mijlocul străzii a doua, iar peste drum se afla şcoala trivială ilirică (şcoala confesională ortodoxă, pentru copiii sârbi şi români). Capela catolică era situată în colţul de nord-vest al străzii numite „bătrâne”[18] (azi strada a VI-a), şcoala fiind în colţul de nord-est al aceleiaşi străzi.
Mai amintim că din anul 1794 datează cel mai vechi document scris (în limba germană), existent încă în comună şi anume o obligaţie (ein „Verbindnis”) a locuitorilor catolici, de a respecta cu stricteţe patru zile pe an ca sărbători religioase. Se prevedea că acela care va lucra în aceste zile va avea de suferit o pedeapsă dublă: din partea comunei şi a bisericii. Reiese de aici cu câtă seriozitate a ştiut stăpânul episcopal să le impună supuşilor lui respectarea normelor rituale. S-a preocupat totodată să ridice şi edificiile religioase în Variaş: în 1817 casa parohială şi apoi, în anul 1821, actuala biserica catolică. Actuala biserică ortodoxă sârbă s-a ridicat în anul 1828.  
Un capitol important din istoria comunei îl constituie evenimentul întemeierii şi colonizării aşa-numitei „Strada Nouă”. Istoria legată de această stradă este ilustrativă pentru lăcomia, exploatarea şi despotismul cercurilor bisericeşti de la acea vreme. După ce căzuseră, prin „graţia lui Dumnezeu şi generozitatea imperială”, cele 2.210 iugăre de pământ ale comunei Variaş în posesia episcopului Verhovácz, acesta le dădu pentru 2 florini de iugăr – bineînţeles şi în schimbul zeciuielii – varieşenilor în arendă. În anul 1815, episcopul a mărit renta de arendare la 5 florini şi 2 pfunzi de unt (circa un kilogram) de fiecare iugăr. După o rezistenţă hotărâtă din partea ţăranilor, s-a ajuns la un acord: renta de arendare să fie de 4 florini pentru pământul arabil şi 4 florini şi 2 pfunzi de unt pentru păşune. În anul 1830 însă, episcopul a revenit asupra cererii sale de 5 florini, ferm hotărât să nu cedeze de la această pretenţie.
Ţăranii nu au vrut să accepte această exigenţă a episcopului şi au renunţat în întregime la arendarea pământurilor episcopale. Aceasta a fost cauza pentru care în anul 1831 au fost aduse din alte sate bănăţene, 78 de familii germane şi 24 de familii sârbeşti (în total 102 familii), care au fost colonizate în Variaş şi astfel, s-a întemeiat Strada Nouă”. Fiecare familie colonizată a primit în folosinţă câte 30 de iugăre de pământ, pe timp de 30 de ani, perioadă după care, conform art. 2 din Contractulîncheiat între seniorul bisericesc şi aşa-zişii contractualişti”, pământul urma să treacă definitiv în proprietatea familiilor respective. Bineînţeles că pe durata contractului, ţăranii aveau de suportat obligaţii foarte mari: câte un florin de iugăr arendă, a zecea parte din toată recolta, care trebuia transportată la Timişoara sau la Becse[19] (pe Tisa). În plus, fiecare contractualist trebuia să muncească, cu forţa proprie, 2 iugăre din pământul seniorului. Existau şi alte obligaţii, în aşa fel, încât, condiţiile fiind insuportabile, majoritatea contractualiştilor a ales fuga ca singură scăpare din acest jug. Conform unui înscris din parohia locală, până în 1836 n-au rămas nici jumătate din numărul iniţial al contractualiştilor. În ciuda tuturor greutăţilor, unii au rezistat cu cerbicie până la expirarea contractului, când, conform convenţiei, se puteau considera stăpâni pe lotul lor, refuzând să mai plătească arenda. Atunci, episcopul şi-a încălcat în mod flagrant cuvântul şi a denunţat contractul. Contractualiştii au pierdut procesul intentat episcopului (28.06.1866) şi prin urmare, au fost deposedaţi de pământ, aceasta fiind o dovadă elocventă a inechităţii „dreptului feudal”. Doar locul de casă şi grădina le puteau răscumpăra ţăranii, după ce, timp de 30 de ani au trudit în speranţa că vor deveni proprietari pe pământul lucrat. Este evident că majoritatea contractualiştilor au fost complet ruinaţi.
Acest eveniment din istoria comunei Variaș, demonstrează că ţărănimea de aici a avut acelaşi destin tragic şi a apelat, în linii mari, la aceleaşi forme de protest  ca oamenii obidiţi din alte zone ale ţării. Exemplul menţionat mai sus, de exploatare cruntă a ţăranilor şi de încălcare a unui act legal, contrazice imaginea idilică despre Banat, pe care unii istorici au încercat să o impună, afirmând că în acest ţinut ar fi fost numai „timpuri de aur”.
E foarte probabil ca strămoşii varieşenilor să se fi opus exploatării feudale şi în forme mai radicale. Anul 1848, an revoluţionar în întreaga Europă, a însemnat şi pentru locuitorii Variaşului trezirea şi manifestarea unui spirit înnoitor. Dintr-o „scrisoare de plângere”, aflăm că îndeosebi în rândurile populaţiei sârbe[20] domnea un adevărat spirit revoluţionar în 1848. Şi printre germani, împărţiţi în două opinii divergente[21], se manifesta o efervescenţă transformatoare. În vârtejul evenimentelor, magazinele evreilor[22] din Variaş au fost luate cu asalt şi jefuite. La 13 mai 1849, 12 sârbi, consideraţi „căpetenii de răzvrătiţi”, au fost acuzaţi de „înaltă trădare” de către revoluţionarii maghiari şi împuşcaţi pe locul unde astăzi se află o cruce comemorativă, la numai circa 300 de metri de la marginea comunei, lângă şoseaua spre Periam. Printre cei omorâţi se afla şi învăţătorul sârb Toşa Miladinovici. Doi dintre ei, Arsa Naumov şi Damian Marinco, n-au fost răniţi mortal şi au scăpat cu viaţă, murind mai târziu de moarte naturală[23]
Din zorii Epocii Moderne și până la mijlocul secolului al XIX-lea, comuna Variaș, cunoaște o con-tinuitate de locuire și importante prefaceri: schimbarea stăpânirii otomane cu cea austriacă, colonizările sârbilor și germanilor, mutarea așezării în poziția actuală, trecerea localității din proprietatea Curții de la Viena, în cea a episcopului de Zagreb. Evenimentele revoluționare din anii 1848-1849 nu au ocolit comuna Variaș și au lăsat în urma lor o jertfă de sânge, rămasă în memoria colectivă a localității până în zilele noastre.
 

[1] I.D. Suciu, R. Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timișoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1980, p. 148.
[2] J. Tittenhofer, Schiță monografică a comunei Variaș (Lucrare de diplomă dactilografiată), 1963, p. 16; Ludwig Baroti, Geschichte von Perjamos (Istoria Periamului), Pirkmayer, 1889.
[3] Membri ai Partidului Nazist, condus de Adolf Hitler.
[4] În 1742, 200 de familii de bulgari pleacă din Lovrin şi se aşează în Beşenova (Dudeştii-Vechi), iar după colonizarea germanilor în Lovrin, între anii 1791-1792, ceilalţi bulgari părăsesc localitatea, aşezându-se în Vinga.
[5] J. Tittenhofer, op. cit., p.16-18;  Leo Hoffmann, Kurze Geschichte der Banater Deutschen (Scurtă istorie a germanilor din Banat), Timişoara, 1925.
[6] I.D. Suciu, R. Constantinescu, op.cit., p. 282.
[7] Leo Hoffmann, op. cit.,  p. 82.
[8] Sesie.
[9] Leo Hoffmann, op. cit., p. 91.
[10] J.M. Koralinsky, Geografisch – Historisches und Produkten – Lexicon von Ungarn (Lexiconul geografic-istoric al Ungariei), Pressburg, 1786.
[11] Leo Hoffmann, op. cit., tabelul de la p. 82.
[12] Johann Wolf, Cu privire la istoria colonizării Banatului cu ţărani germani în secolul al XVIII-lea, în „Neuer Weg”, Bucureşti (7 articole apărute între 10.12.1954-24.01.1955).  
[13] Dare anuală reprezentând a zecea parte din recolta de cereale, de vite etc.
[14] Slujitor al cultului aflat pe prima treaptă a ierarhiei preoţeşti.
[15] Prima menţiune documentară a şcolii sârbe a fost în anul 1776.
[16] Un stânjen austriac = 1,89 metri.
[17] Curtea imperială de la Viena i-a inclus pe români şi sârbi într-o singură naţiune, artificial creată pe criterii confesionale, naţiunea ilirică (n.r.).
[18] Pentru că pe strada a IV-a actuală locuiau multe familii româneşti, germanii au numit-o „Wallasch – Gass” (n.r.).
[19] Astăzi Bečej, în Serbia (Banatul sârbesc).
[20] Având privilegiile ilirice acordate de Viena şi nea-jungând la nicio înţelegere cu Budapesta, sârbii au fost de partea Imperiului Austriac în această revoluţie. Drept răsplată pentru atitudinea sârbilor, împăratul Franz Iosif a unit Banatul cu Voivodina Sârbească într-o singură provincie (între 1849-1860), subordonată direct Vienei şi având sediul la Timişoara.
[21] O importantă parte a germanilor erau de partea revoluţiei maghiare, din motive sociale, deoarece Kossuth a decretat desfiinţarea iobăgiei.
[22] Evreii au simpatizat cu Kossuth, în speranţa că vor depăşi statutul de toleraţi şi vor deveni cetăţeni cu drepturi depline. După înfrângerea revoluţiei au avut de suferit pentru atitudinea lor.
[23] J. Tittenhofer, op.cit., p. 20-25.
 
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020