Ultimul număr apărut

Morisena nr. 1 (21)/2021

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Evul Mediu bănățean oglindit în Monografia oraşului Caransebeş

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Dr. Tiberiu CIOBANU
E-mail: 
tiberiuciobanu_vt@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive,Banat, Middle Ages, monography, historiography, The Church
 
Abstract. Andrei Ghidiu was born on 15 January 1849, at Deda, Mureş county. After graduating from the Seminary of  Caransebeş, Andrei Ghidiu continued his studies at Vienna and Leipzig. Between 1880 – 1881 he worked as a teacher of Theology at Caransebeş, and in 1883 he was appointed as rector of Oraviţa. There he lived until 1888, when he was transferred on a similar post at Caransebeş. Elected as the president of Despărţământul Astrei of Caransebeş, Andrei Ghidiu manifested as a staunch supporter of the cultural and artistic activities as well as of the cultural institutions of the town. He gave a particular support to the Romanian Society of Singing and Music of Caransebeş and to the women’s and teachers’ reunions. In order to preserve the cultural Romanian patrimony in the area, he collected the majority of the old books of value  (particularly the ones from the churches belonging to his district), which he later sent to the library of the Romanian Academy in Bucharest.A good and very active patriot, Andrei Ghidiu took part in the preparations for the Great Union. On  7 November 1918, he presided at the Assembly of Caransebeş, where the founding of the local National Romanian Council and the founding of the National Romanian Guard was decided. On 1 December 1918, he took part in the Great National Assembly at Alba Iulia, as the delegate of the Orthodox bishopric of Caransebeş, being elected as a member of the Great National Romanian Council. Andrei Ghidiu had a successful collaboration with the church magazine ’Foaia diecesană’ of Caransebeş. In 1909, together with professor Iosif Bălan, he made a well-informed monograph of the town of  Caransebeş. He died in 1937. Works: Monografia oraşului Caransebeş, dimpreună cu monografiile caselor dumnezeieşti, a episcopiei, a institutului teologic şi pedagogic şi cu biografiile bărbaţilor care au lucrat la una sau alta instituţiune (in collaboration with Iosif Bălan), Caransebeş, 1909. References: Ioan I. Şerban, Dorin Giurgiu, Ionela Mircea, Nicolae Josan – Dicţionarul personalităţilor Unirii: trimişii românilor transilvăneni la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, published by Altis, Alba Iulia, 2003, p. 152.
 
Deși nici nu este amintită în lucrarea lui Carmen Albert, dedicată monografismului bănățean[1] (în care sunt însă menţionate monografiile săteşti Măidan, Alibunari, Petrovoselo şi Pătaş), autoarea subliniind că „monografismul românesc din Banat, până la Marea Unire, stă sub semnul istoriei[2], monografia ce constituie tema studiului de față are fără îndoială o importanță deosebită pentru cunoașterea trecutului istoric al Banatului, în general, și al milenarei așezări urbane de la confluența râurilor Timiș și Sebeș, în special. De fapt, amintitele monografii ale unor localităţi rurale stau „numai «teoretic» sub semnul istoriei”[3], pentru că, practic, acestea se situează sub semnul etnografiei, în paginile lor având o prezenţă covârşitoare cultura populară. „Sub semnul istoriei” stă mai mult decât acestea Monografia oraşului Caransebeş, prima lucrare de acest gen pentru o localitate românească bănăţeană urbană. Autorii acestei lucrări erau două binecunoscute personalităţi caransebeşene, deoarece Andrei Ghidiu[4] era la acea vreme protopopul Caransebeşului, iar partenerul său în munca de redactare a lucrării respective, Iosif Bălan[5], fusese (până 1909, când s-a pensionat) profesor de economie rurală (a mai predat şi ştiinţele naturale, chimie şi limba germană) la Institutul Pedagogic Diecesan din localitate[6].
Cei doi autori scriu în Prefaţă la lucrarea monografică întocmită împreună că: „A fost de mult dorinţa noastră să scriem monografia oraşului nostru, mai vârtos cu scopul ca să arătăm calea pe care şi alţii ar putea să scrie monografia comunelor lor. Ne-am folosit de autorii indicaţi în lucrare[7] şi de însemnările aflate pe cărţile bisericeşti[8] şi prin matricule. Îndeosebi am voit să arătăm importanţa ce o au aceste însemnări în lipsa de alte izvoare”[9]. În capitolul Date istorice, Ghidiu şi Bălan greşesc când localizează Căranul „dincolo de Timiş, la gura Sebeşului, până în veacul al 17-lea”[10]. Ioachim Miloia[11] va demonstra, după două decenii, că această localitate era situată pe locul de azi al Căvăranului[12]. După autorii monografiei, Caransebeşul s-ar fi format din cele două localităţi învecinate – Căranul şi Sebeşul. În continuare, autorii menţionează, cronologic, atestările localităţii în documentele istorice, începând cu anul 1289, când este pomenit Ubul, castelanul[13] Caransebeşului. În 1318, Sebeşul este amintit într-un document emis de regele Carol I Robert de Anjou[14]; în 1325 se scrie despre Szeri Posa, castelan al Sebeşului; la 1352, acesta i-a dăruit lui Ştefan de Mâtnic un loc de pământ lângă pârâul Mâtnic; Ludovic cel Mare[15], la 1365, i-a donat țarului bulgar Ivan Stracimir[16] cetăţile Timişoara, Sebeş (Sebuzvar), Miháld (Mehadia) şi Orşova; la 1386, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg[17] a poruncit castelanilor din Lugoj, Sebeş şi Somlyo să recunoască în funcţia de comite suprem pe Ladislau şi Ştefan Losonczy; Nicolae Perény, ban al Severinului, în 1391, convoacă pe nobilii districtelor Lugoj, Karan, Komyath şi Sebeş, la adunarea din Cuvin, pentru judecarea unei neînţelegeri privind „o bucată de pământ” disputată între Bogdan de Mâtnic şi locuitorii oraşului Caran (Căvăran); la 1414, regele Sigismund de Luxemburg dăruieşte lui Mihai de Mâtnic satele Maciova şi Dobroste, din districtul Sebeş; castelanul Sebeşului, Sigismund Losonczy, în anul 1419, înainte de Rusalii, a ţinut adunarea cu nobilii şi cnejii districtelor Lugoj, Sebeş, Caran şi Comiat.
Sunt menţionate şi alte evenimente. Astfel, se arată cum, în vederea pregătirii luptelor antiotomane, regele şi împăratul Sigismund de Luxemburg a fost, de mai multe ori, la Caransebeş: 28 noiembrie 1419; 29 septembrie, 9, 18, 19 octombrie, 19, 29, 30 noiembrie, 2, 4 decembrie 1428; ultima dată, în 30 noiembrie 1429, când a dăruit familiei de Bizere (Bizerea) un loc de casă în Caransebeş, pentru vitejia dovedită la cucerirea cetăţii Galumbocz (Golubăţ) în Serbia. De asemenea, ni se spune că, din cauza năpăstuirilor îndurate din partea năvălirilor otomane, Sigismund de Luxemburg i-a scutit de toate dările pe locuitorii districtului Sebeş, scutire care va fi întărită de regele Ungariei, Vladislav al II-lea[18], la anul 1493.
Autorii monografiei menţionează prezenţa lui Iancu de Hunedoara[19] la Caransebeş, aici el pregătind unele din campaniile sale antiotomane: la 26 şi 27 august 1447, apoi în octombrie 1455 când a dăruit caransebeşenilor prediul Racoviţa. În anul 1456, Iancu de Hunedoara le-a cerut saşilor să vină la Caransebeş, de unde, împreună cu armata sa, vor pleca să cucerească Belgradul. Alte detalii importante: în anul 1428, a fost adus la cunoştinţa publică „un rescript al regelui Sigismund de Luxemburg prin care acesta întăreşte ordinaţiunea antecesorului său, a lui Ludovic cel Mare, referitor la convertirea românilor (la catolicism – n.n. T.C.), căci în districtele Sebes, Miháld etc. şi Hatseg sunt nobili şi chinezi «schismatici», care ţin popi «schismatici» şi seduc poporul cel simplu”[20]. În această împrejurare, regele „însărcinează pe minoriţi şi pe franciscanii din Sebeş, Hatseg şi Orşova (fratres ordini minoris S. Francisci Confessoris) să vegheze să nu-şi ţină nici un nobil sau chinez vreun popă schismatic, căci altcum îşi pierde averea carea o va secvestra (sechestra – n.n.T.C.) castelanul cetăţii Sebeş”[21]. Documentul emis de regele Sigismund de Luxemburg este publicat atât în monografie, în limba latină, cât şi în traducerea, făcută de către autori, în limba română. Istoricii români mai recenţi au comentat apoi cu insistenţă acest document, extrem de important pentru statutul micii feudalităţi româneşti, înnobilate sau nu, ca şi pentru apartenenţa confesională a acesteia, pentru restricţiile la care era supusă confesiunea bizantină şi adepţii acesteia din Regatul Ungariei. 
Cea mai mare parte a Monografiei oraşului Caransebeş cuprinde istoria episcopiei de aici, a Institutului Teologic-Pedagogic Diecezan şi a personalităţilor care au activat la aceste instituţii. De asemenea, lucrarea are o substanţială secvenţă cu caracter etnografic, în care sunt prezentate îndeletniciri tradiţionale, arta populară şi obiceiuri. Mai există un capitol, destul de bine închegat, despre topografia localităţii (interesantă este prezentarea vechilor străzi ale oraşului) şi a cetăţii Caransebeşului, autorii semnalând aici păstrarea până în vremea lor a unor aspecte din perioada medievală.
Date biobibliografice. Andrei Ghidiu s-a născut la 15 ianuarie 1849, în localitatea Deda din judeţul Mureş. După ce a urmat cursurile Seminarului Teologic din Caranse-beş, absolvindu-le în mod strălucit, el şi-a continuat studiile de specialitate la Viena şi Leipzig. Între 1880-1881, a funcţionat ca profesor de teologie la Caransebeş, iar în anul 1883 a fost numit protopop al Oraviţei, unde va sta până în 1888, când va fi transferat pe aceeaşi funcţie bisericească la Caransebeş. Ales preşedinte al Despărţământului Astrei din Caransebeş, Andrei Ghidiu s-a manifestat ca un înflăcărat susţinător al activităţii cultural-artistice şi al instituţiilor de cultură de aici, un sprijin aparte acordându-l Societăţii române de cântare şi muzică din Caransebeş, reuniunilor de femei şi celor ale învăţătorilor. Dornic să salveze patrimoniul cultural românesc din zonă, el a strâns majoritatea cărţilor vechi, de valoare (îndeosebi pe cele din bisericile aflate în protopopiatul pe care îl păstorea), pe care, apoi,  le-a trimis apoi Bibliotecii Academiei Române de la Bucureşti.  Deosebit de grăitoare pentru a înţelege personalitatea lui Andrei Ghidiu rămâne cuvântarea ţinută de el în anul 1911, cu ocazia inaugurării steagului Reuniunii române de cântări şi muzică „Doina din Grădinari”, când, adresându-se celor prezenţi la eveniment, i-a îndemnat cu însufleţire „să-şi iubească plugul şi cântarea, că prin aceasta ni s-a conservat individualitatea; să-şi iubească limba, portul şi datinile şi (...) să cultive cântarea, care nobilează inimile  (...)”. Dovedindu-se un bun patriot şi extrem de activ, el se va implica cu însufleţire în acţiunile premergătoare Marii Uniri, participând activ la lupta dusă de românii din Banat pentru desăvârşirea statului naţional unitar român. Astfel, la 7 noiembrie 1918, el va prezida Adunarea de la Caransebeş, în care s-a hotărât înfiinţarea Consiliului Naţional Român local, subordonarea acestuia la Consiliul Naţional Român Central şi înfiinţarea Gărzii Naţionale Române în fiecare comună din regiune. Ca delegat al Sfatului Naţional Român, al Cercului Caransebeş, a luat parte la adunările de constituire a Consiliilor Naţionale şi a Gărzilor Naţionale în localităţile din împrejurimile Caransebeşului, prezidând, printre altele, adunările naţionale ale românilor din Domaşnea, Feneş, Teregova, Armeniş, Rusca ş.a.  La 1 decembrie 1918, Ghidiu va participa la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, în calitate de delegat de drept al Protopopiatului ortodox Caransebeş, fiind ales ca membru în Marele Sfat Naţional Român. De asemenea, el a avut şi o susţinută activitate publicistică, materializată îndeosebi printr-o fructuoasă colaborare cu publicaţia „Foaia diece-sană” din Caransebeş. S-a remarcat, însă, în mod deosebit, prin întocmirea (împreună cu profesorul Iosif Bălan), în 1909, a documentatei monografii dedicată oraşului Caransebeş. El se va stinge din viaţă în anul 1937. Opera (selectiv): Monografia oraşului Caransebeş, dimpreună cu monografiile caselor dumnezeieşti, a episcopiei, a institutului teologic şi pedagogic şi cu biografiile bărbaţilor care au lucrat la una sau alta instituţiune (în colaborare cu Iosif Bălan), Editura autorilor, Tiparul Tipografiei și Librăriei diecezane, Caransebeş, 1909. Referinţe: Ioan Munteanu, Marea Unire. Contribuţii bănăţene, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1990, p. 210; Ioan I. Şerban, Dorin Giurgiu, Ionela Mircea, Nicolae Josan, Dicţionarul personalităţilor Unirii: trimişii românilor transilvăneni la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Editura Altis, Alba Iulia, 2003, p. 152; Tiberiu Ciobanu, Monografia orașului Caransebeș, în Monografism bănățean. Istoria medievală a Banatului reflectată în monografii alcătuite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea, Editura Eurostampa, Timișoara 2008, p. 29-33; Idem, Andrei Ghidiu, în Cărturari români cu preocupări referitoare la istoria medievală a Banatului. Cuprinderi biobibliografice, Editura Eurostampa, Timișoara, 2010, p. 60-63 și 163-165; Idem, Monografism bănățean (1859-1914), în Istoriografia românească din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, vol. II, Editura Eurostampa, Timișoara, 2010, p. 100-103 și 226-228; Idem, Aniversare 165. Andrei Ghidiu (1849-1937), în „Columna 2000”, Anul XV, nr. 57-58 (ianuarie-iunie), Editura Eurostampa, Timișoara, 2014, p. 53 (Tiberiu Ciobanu, Andrei Ghidiu (1849-1937), în Anexă la lucrarea Istoriografia românească din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, vol. II, Editura Eurostampa, Timișoara, 2010, p. 226-228).
 
* Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, Monografia orașului Cransebeș, Editura autorilor, Tiparul Tipografiei și Librăriei diecezane, Caransebeş, 1909.
 
 

[1]* Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, Monografia orașului Cransebeș, Editura autorilor, Tiparul Tipografiei și Librăriei diecezane, Caransebeş, 1909.
 Carmen Albert, Cercetarea monografică în Banat (1859-1948), Editura Modus PH, Reşiţa, 2002.
[2] Ibidem, p. 166.
[3] Ibidem.
[4] De la a cărui naștere s-au împlinit în acest an (mai exact pe 15 ianuarie) 170 de ani. Date biobibliografice despre Andrei Ghidiu vezi la finalul studiului de față.
[5] În Monografia oraşului Caransebeş există o succintă biografie a lui Iosif Bălan, care cuprinde informaţii despre acesta, însă numai până la data apariţiei lucrării amintite. Din biografia respectivă aflăm că Iosif Bălan s-a născut în Gornea-Liubcova (jud. Caraș-Severin), a urmat şcoala elementară, în limba română, la Sân-Mihai (localitate care, în prezent, este cuprinsă în Banatul Serbiei), a frecventat şcolile germane în Alibunar şi Biserica Albă (azi, acestea fac parte din teritoriul Serbiei), iar gimnaziul l-a urmat în Timişoara şi Biserica Albă unde, în 1881, şi-a susţinut examenul de maturitate. În continuare, el s-a înscris la Facultatea de Filologie clasică a Universităţii din Budapesta, pe care, însă, nu a terminat-o. În anul 1883, s-a înscris la Academia de Agricultură din Magyaróvár (oraș în nord-vestul Ungariei, care în 1939 s-a unit cu localitatea Moson, constituind împreună orașul Mosonmagyaróvár de astăzi). Cu începere din luna septembrie a anului 1885, a activat, ca profesor extraordinar de economie rurală, la Institutul Teologic-Pedagogic din Caransebeş. Între 1885-1886, a luat parte la întemeierea Tipografiei şi Librăriei diecezane, precum şi a publicaţiei „Foaia diecezană” din localitatea amintită. În anul 1890, i s-a conferit gradul didactic de profesor ordinar la Institutul Teologic-Pedagogic din Caransebeş, unde le-a predat studenţilor teologi economia rurală, iar studenţilor de la pedagogie le-a ţinut cursuri (pe lângă cele de economie rurală) de ştiinţe naturale, fizică, chimie şi gemană. Activitatea sa didactică s-a încheiat în luna martie 1909, când a ieşit la pensie. El a mai publicat: Cum se cresc pomii (Caransebeş, 1895); Iancu de Hunyad, cercetare istorică (Caransebeş, 1897) şi Numiri de localităţi (Caransebeş, 1898). Referinţe: Tiberiu Ciobanu, Monografia oraşului Caransebeş, în Monografism bănăţean. Istoria medievală a Banatului reflectată în monografii alcătuite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, Editura Eurostampa, Timişoara, 2008, p. 29-33 (Tiberiu Ciobanu, Cărturari români, mai puțin cunoscuți, cu preocupări privitoare la istoria medievală a Banatului, în Anexă la lucrarea Istoriografia românească din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, vol. II, Editura Eurostampa, Timișoara, 2010, p. 278, nota 1).
[6]  Iosif Bălan publicase  în anul 1897, la Caransebeş, lucrarea (amintită deja mai sus) Iancu de Huniad, cercetare istorică, autorul folosind, ca sursă de informare, lucrarea lui Paul Hunfalvy, Az oláhok története (Istoria românilor până la Mihai Viteazul), apărută în 1894, sub auspiciile Academiei Maghiare. Acesta recunoştea originea română a lui Iancu de Hunedoara (amănunte despre acesta vezi la nota 17 din studiul de față). Faptul este cu atât mai semnificativ – scrie Iosif Bălan – cu cât istoricul maghiar Paul Hunfalvy „în toată viaţa lui s-a ocupat cu istoria românilor având tendinţa de a dovedi că românii abia prin secolul al 13-lea ar fi venit în ţara aceasta din Peninsula Balcanică, furişându-se pe nesimţite” (Iosif Bălan, op. cit., p. 5).
[7]  Îndeosebi de lucrările lui Frigyes Pesty.
[8] Se pare că Andrei Ghidiu şi Iosif Bălan sunt primii cercetători bănăţeni care folosesc, ca sursă documentară, însemnările de pe vechile cărţi bisericeşti.
[9] Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, op. cit., p. 1.
[10] Ibidem, p. 2.
[11] Remarcabil om de cultură român bănățean (cu două doctorate [unul în istoria artelor și celălalt în litere] obținute la Universitatea din Roma) care a trăit între 1897-1940. El a fost istoric, promotor cultural, pictor, critic de artă, publicist, redactor al unor reviste, director al Muzeului Banatului, profesor la Academia de Arte Frumoase din Cluj (transferată în 1933 la Timișoara), fondator și director al Direcției Arhivelor Regionale Bănățene (filială a Arhivelor Statului), șeful Serviciului Cultural al Municipiului Timișoara, președinte al Societății de Arheologie și Istorie din Timișoara, vicepreședinte al Comisiunii Monumentelor Istorice pentru Banat, președinte al Secției cultural-artistice a Institutului Social Banat-Crișana, președinte al secției istorice și etnomuzeale a Regionalei ASTREI Bănățene, membru al Corporației eparhiale (deputat sinodal). Ca pictor, împreună cu Catul Bogdan (1897-1978), a executat pictura murală din biserica ortodoxă aflată în Iosefin, Timișoara (dar și restaurarea picturii în multe dintre lăcașele de cult din Banat, precum și pictarea multora dintre acestea). Ioachim Miloia a fost declarat cetățean de onoare al Timișoarei, un bust al său, realizat de Gheorghe Groza (1899-1930), a fost amplasat pe Aleea Personalităților din Timișoara, un altul în parcul bisericii ortodoxe din Iosefin (realizat de Aurel Gheorghe Ardeleanu), iar o stradă în Timișoara îi poartă numele (ro.wikipedia.org/wiki/Ioachim_Miloia; Tiberiu Ciobanu, Ioachim Miloia [1897-1940], în Anexă la lucrarea Istoriografia românească din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, vol. II, Editura Eurostampa, Timișoara, 2010, p. 266-271).
[12] Ioachim Miloia, Căvăranul din Evul Mediu (O rectificare istorică), în „Analele Banatului”, nr. 1, fasc. 8, ianuarie-martie, Timişoara, 1931.
[13] Persoană care stăpâneşte un castel*, care locuieşte într-un castel sau care-l îngrijeşte şi-l administrează. Proprietar, stăpân al unui castel; locuitor al unui castel sau administrator al unui castel. Comandant al unui castel.  Provine din latinescul „castellanus” (dexonline.ro/definiție/castelan). *Clădire mare medievală, fortificată (adică prevăzută cu turnuri și cu creneluri [fiecare dintre deschizăturile înguste, făcute din loc în loc, la distanță egală, în partea superioară a parapetului unui turn de apărare, al unui castel sau al unei cetăți medievale, prin care se aruncau proiectile asupra inamicului - dexonline.ro/definiție/crenel], înconjurată de ziduri și de șanțuri), situată de obicei într-un punct strategic (adesea pe o colină naturală sau artificială) și care servea ca locuință seniorilor feudali. Aceasta era apărată, de obicei, cu şanţ, curtine (porţiune de zid de incintă cuprinsă între două turnuri sau bastioane succesive, porțiune de zid care unește flancurile acestora [dexonline.ro/definiție/curtină]) şi turnuri. Castelul este la origine o construcție medievală cu rol de locuință, destinată totodată să protejeze o familie nobiliară și să simbolizeze autoritatea într-un domeniu feudal (proprietate funciară întinsă, care a constituit celula economică de bază a feudalismului, ea fiind formată din rezerva de pământ seniorală [adică a seniorului, a stăpânului domeniului feudal respectiv], pământurile posedate de ţăranii dependenţi ş.a.; formă de proprietate imobiliară [constituită din pământuri, construcții etc.] specifică Evului Mediu; provine din latinescul „dominium”, care înseamnă „stăpânire, proprietate” [dexonline.ro/definiție/domeniu; ro.wikipedia.org/wiki/Domeniul_feudal]). Termenul «castel» derivă din cuvântul latin „castellum” (acesta însemnând „castel, cetate, fortăreaţă, adăpost”), care, în arhitectura milita-ră antică şi medievală, era o fortăreaţă de dimensiuni mijlocii, destinată unui detaşament dintr-o unitate (dexon-line.ro/definiție/castel; ro.wikipedia.org/wiki/Castel; Tiberiu Ciobanu, Ștefan cel Mare și Sfânt și strălucita sa victorie de la Vaslui obținută împotriva turcilor otomani, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015, p. 390).
[14] Acesta a domnit asupra Ungariei între anii 1308-1342 (Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică, Română, Bucu-rești, 1972, p. 564).
[15] Supranumit „cel Mare”, acesta a fost fiul lui Carol Robert și rege al Ungariei (între 1342-1382), precum și rege al Poloniei, începând din 1370 (Ibidem, p. 563, 564).
[16] Acesta a cârmuit Țaratul Bulgar Apusean (cel cu centrul politic la Vidin) între 1371-1396 (Ibidem, p. 566).
[17] Acesta a domnit asupra Regatului Maghiar, între 1387-1437, el devenind în 1410 și rege al Germaniei, iar la scurt timp și împărat al Sfântului Imperiu Roman de Neam German, fiind, însă, încoronat, ca și „kaiser” abia în 1433 (Ibidem, p. 561).
[18] Acesta a domnit asupra Ungariei între 1490-1516, fiind, totodată, și rege al Boemiei începând din anul 1471 (Ibidem, p. 120, 564).
[19] Considerat drept „ultimul mare cruciat european” (Ioan-Aurel Pop, Numele din familia regelui Matia Corvinul: de la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XXVI, Bucureşti, 2008, p. 138), Iancu de Hunedoara s-a născut pe la 1407 (potrivit altor opinii între 1386-1388, în 1390 sau 1392 şi, în fine, prin 1395-1396) şi a murit, în 11 august 1456, răpus de ciumă, imediat după ce oştile creştine conduse de el au obţinut celebra victorie de la Belgrad asupra uriaşei armate turceşti, comandată personal de sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul (Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 41; Tiberiu Ciobanu, „Fortissimus athleta Christi”, Iancu de Hunedoara 555, Editura Eurostampa, Timişoara, 2011, p. 15, 27), care a domnit asupra Imperiului Otoman din 12 iulie până în 1 noiembrie 1444, între decembrie 1444 și 5 mai 1446 și din 18 februarie 1451 până în 3 mai 1481 (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 380) și a fost supranumit astfel deoarece a reușit să cucerească (în 29 mai 1453) Constantinopolul, milenara capitală a împăraților bizantini (Istoria lumii în date, p. 133). Mare om politic şi genial conducător de oşti, Iancu de Hunedoara a deţinut înalte demnităţi în cadrul Regatului Ungar, pornind de la cea de ban al Severinului (numit în 1438) şi continuând cu cele de comite de Timiş, comite al secuilor, voievod al Transilvaniei (între 1441-1446 şi 1448-1450), locţiitor şi căpitan general al Ungariei (din 1445), căpitan al Belgradului (din 1446), regent sau guvernator general al Ungariei (din iunie 1446 până în 1453), comite perpetuu şi ereditar de Bistriţa şi căpitan general (comandant suprem) al tuturor forţelor armate ale Regatului Maghiar, din februarie 1453 până în iulie-august 1455, când va demisiona din ultima funcţie, păstrându-şi doar dregătoria de comite al Bistriţei şi comanda supremă a trupelor regale din părţile sudice ale Ungariei, până la moartea sa (Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, București, p. 213; Camil Mureşan, op. cit., p. 51-52, 185; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 411, 412; Istoria României în date, p. 92, 461; Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 24-26). Pentru meritele sale incontestabile, Iancu de Hunedoara a fost caracterizat, pe bună dreptate, într-o scrisoare datată 24 august 1456 (deci întocmită la două săptămâni după tragicul său sfârșit) de către Papa de la Roma, Calist al III-lea (ce a „păstorit” Biserica Romano-Catolică între anii 1455-1458 [Istoria lumii în date, p. 556]), drept „fortissimus athleta Christi” (adică „atletul [cu sensul de apărătorul, luptătorul] cel mai puternic al lui Hristos” [Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. I/2, București, 1890, p. 61], în unele documente de epocă el apărând ca „unico Christi fortissimo athlete Iohanne Vayvoda”, adică „Ioan Voievod, unicul și cel mai puternic atlet al lui Hristos” [Ioan Lupaș, Voievodatul Transilvan, în „Dacia”, nr. 8, București, 1 mai 1942, p. 3]) și „salvator Christianitatis” (adică „salvatorul Creștinătății” [Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., 61]). Iancu de Hunedoara a fost tatăl regelui maghiar Matia I Corvin, care a domnit din 24 ianuarie 1458 până după 6 aprilie 1490, când va deceda la Viena, se pare, în urma otrăvirii lui cu plumb de către medicul soţiei sale, regina Beatrice de Aragon (care se înţelesese, în acest sens, cu reprezentanţii marii nobilimi maghiare, nemulţumiţi de domnia autoritară a regescului său soţ de origine valahă”). El a fost unul dintre cei mai mari suverani ai statului maghiar (poate chiar cel mai mare), în vremea lui acesta cunoscând maxima sa expasiune teritorială (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 192-193).
[20] Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, op. cit., p. 15.
[21] Ibidem.
 
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020