Ultimul număr apărut

Morisena nr. 1 (21)/2021

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Un ideal irosit: destrămarea României Mari

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Ing. Ion Grecu
E-mail: 
igrecu2006@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive
agreement, allier, dictate, pact, ultimatum, national, traditional, people, great powers, state unity
 
Abstract: Compared to all the turbulent and bitter historical periods that the Romanian people went through in its millennial existence, but especially after the completion of state unity after the First World War, in the country called „Greater Romania”, never has it been a more painful and tragic year like the year 1940. In that unfortunate and and full of suffering year, the Romanians have lost by ultimatum and dictate, in less then three months, almost a third of its national territory. Following the Munchen Agreement (29/30 September 1938), but especially because of the Ribbentrop-Molotov Pact (from 23rd August 1939), Romania was left alone in front of the vicissitudes of time, without its traditional allies (Czechoslovakia and Yugoslavia) and without the support of the great powers(France and Great Britain). Under the roller coaster of events which unfolded rapidly, followed: the ultimatum of the Soviet Union from June 26 1940 with the loss of Bessarabia, Northern Bukovina and Herta land; the dictate from Vienna on 30th August 1940, the cession of Northern Transylvania to Hungary and the Treaty of Craiova from September 7 1940 through which the Romanian state gave Bulgaria the Cadrilater(Durostor and Caliacra counties).

 
E bine să i se amintească unui popor de faptele din trecutul său de glorie, împliniri, înfrângeri şi chiar de deznădejde prin care mersul vremurilor i-au determinat destinul. Cu toată integrarea europeană, un popor îşi are existenţa şi prezenţa în marea comunitate, prin istoria, tradiţia, cultura şi aspiraţiile sale. Iar România, statul situat între Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră, îşi are păstrat în sufletul poporului său, în documente şi arhive, întreaga panoramă de evenimente  ce  s-au petrecut şi desfăşurat în acest generos „spaţiu mioritic”.
Se împlinesc în prezentul an 2020 „ optzeci de cupe ale amărăciunii” cuprinse în intervalul de timp ce are ca unitate de măsură , anul, de când „fatidicul 1940” a adus cu sine tragedia destrămării statului ce purta cu mândrie şi onoare numele de „ România Mare”. Nu a trecut nici măcar un sfert de veac de la acel „istoric an 1918” prin care se realiza împlinirea idealului naţional de unire a tuturor românilor şi iată că vremuri tulburi şi incerte desfăşurate în acea perioadă, au dus la o tragedie de proporţii catastrofale prin pierderea aproape în întregime  a teritoriilor recent alipite noului stat unitar român. În acel nefericit şi tragic an pentru existenţa noastră naţională, prin voinţa unor puteri străine ce îşi urmăreau propriile interese, Germania şi Uniunea Sovietică, s-a impus României cedarea Basarabiei, Bucovinei de nord şi ţinutului Herţei către Uniunea Sovietică, a Transilvaniei de nord către Ungaria  şi a Cadrilaterului (sudul Dobrogei)  la Bulgaria.
 
I. Contextul european interbelic – Tratate de pace şi acorduri. Societăţi şi alianţe. Anexări
Anul 1918, spre finalul lui, a adus cu sine nu numai sfârşitul Primului  Război Mondial (armistiţiul semnat pe data de 11 noiembrie, ora 11 în pădurea Compiegne), dar şi împlinirea idealului naţional visat de toţi românii, prin unirea într-un singur stat, nou şi puternic, constituit din toate provinciile româneşti şi anume, România Mare. Prin apariţia sa pe harta lumii, suprafaţa şi populaţia statului modern român, format prin  „mica unire” în anul 1859, se vor dubla ca întindere şi număr de cetăţeni, după „Marea Unire”. Dar şi problemele ţării erau multiple, începând cu o nouă organizare teritorială a întregii ţări, cele privind  infrastructura, economia, politica externă  şi internă etc.
Prin Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920, Marile Puteri învingătoare în Primul Război Mondial: Franţa, Marea Britanie, SUA şi Italia, au decis soarta Europei după încheierea lui. Principiul autodeterminării popoarelor, susţinut de preşedintele american Woodrow Wilson şi aprobat de Marile Puteri, a dus la apariţia  noilor state naţionale, formate în centrul, estul şi sud-estul Europei: Austria, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Iugoslavia,  România Mare. Conferinţa de Pace de la Paris a permis şi înfiinţarea Societăţii Naţiunilor sau Liga Naţiunilor la data 25 ianuarie 1919, o organizaţie interguvernamentală care a pus capăt Primului Război Mondial. Era prima  organizaţie internaţională de securitate ce avea ca obiectiv principal să menţină pacea mondială. Scopurile principale ale Ligii Naţiunilor erau prevenirea războiului prin securitate colectivă, stabilite în Pactul Societăţii Naţiunilor, rezolvarea disputelor internaţionale prin negociere şi arbitraj.
Pentru a-şi securiza frontierele şi a se apăra de revizionismul maghiar, s-a format o alianţă numită Mica Înţelegere sau Mica Antantă în anii 1920 şi 1921  între  Cehoslovacia, Iugoslavia şi România. Franţa a fost ţara care  a sprijinit această alianţă, semnând tratate cu fiecare în parte. În temeiul aceleiaşi idei de a-şi apăra  graniţele împotriva oricărui inamic, s-a format Înţelegerea  Balcanică, acord semnat pe data de 9 februarie 1934 la Atena de reprezentanţii Greciei, Iugoslaviei, României şi Turciei. Ideea principală a fost de a crea o alianţă a Balcanilor cu caracter defensiv, ţările din acest spaţiu geografic fiind o zonă tampon  între  URSS (Rusia, fostul imperiu ţarist) şi Occident.
Deşi filozofia diplomatică a Societăţii Naţiunilor a reprezentat o schimbare radicală a gândirii politice faţă de ultimele sute de ani precedenţi, nu îşi găsea forme de utilitate practică, ci depindea de Marile Puteri pentru a-şi pune în aplicare rezoluţiile, sancţiunile economice etc. După o serie de succese dar şi unele eşecuri în perioada anilor 1920-1930, Liga Naţiunilor s-a dovedit neputincioasă în faţa Puterilor Axei (sau Pactul Anticomintern, un  pact anticomunist încheiat între Germania Nazistă şi Japonia imperialistă la 25 noiembrie 1936 împotriva Cominternului la care aderă şi Italia Fascistă în data de 6 noiembrie 1937), când a fost părăsită  pe rând de aceste state, urmate apoi şi de altele. Pactul Anticomintern s-a mai numit şi Axa Roma- Berlin-Tokyo după numele capitalelor statelor participante şi au fost națiunile care au luptat contra Aliaţilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cominternul era Internaționala a-III-a Comunistă fondată în 1919 de Lenin și de Partidul Comunist Rus (bolșevic), cu sediul la Moscova. Scopul principal al existenței Ligii Naţiunilor a fost acela de a împiedica o nouă conflagraţie mondială. Declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat eşecul acestei misiuni.
În toată această perioadă, întreaga activitate politică a fost bulversată de acţiunea statelor revizioniste, în principal a Germaniei naziste (după venirea la putere, ca şi cancelar, în 30 ianuarie 1933, a lui Adolf Hitler) şi a Italiei fasciste (după marşul asupra Romei din 28 octombrie 1922 a lui Benito Mussolini). Aceste state, nemulțumite de noua configurare a Europei după Primul Război Mondial şi tratatele de pace de la Paris, doreau o revizuire a frontierelor în detrimentul noilor ţări apărute după marea conflagraţie mondială. Lor li s-a alăturat şi Ungaria horthistă (Miklos Horthy, regent al Ungariei din 1martie 1920), nemulţumită de graniţele statale stabilite ei, şi, mai ales, de faptul că Transilvania nu mai făcea parte din teritoriul său (Tratatul cu Ungaria din 4 iunie 1920 de la Trianon). Astfel că anii 1936-1939 au fost cea mai tulbure şi frământată perioadă interbelică înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.
Acum are loc pe scena desfăşurării istorice a evenimentelor ocuparea zonei demilitarizate a Renaniei (7 martie 1936) de către armata germană şi militarizarea ei, războiul italo-etiopian în anii 1935-1936, soldat cu ocuparea Etiopiei de către trupele italiene, Anschluss-ul german (anexarea Austriei  la Germania, fapt petrecut la 12 martie 1938), Acordul de la München (29/30 septembrie 1938) prin care se ceda Germaniei Regiunea Sudetă, până atunci parte componentă a statului cehoslovac (acest acord este cunoscut ca unul din documentele cele mai importante din istorie, mai ales când se discută despre conciliatorism şi slăbiciunile acestuia). Restul teritoriului cehoslovac a fost invadat şi anexat de Germania nazistă la 15 martie 1939. Aceasta a fost atitudinea statelor totalitar-revizioniste de a-şi impune voinţa pretenţiilor lor teritoriale asupra ţărilor mici şi mai puţin dotate din punct de vedere militar şi economic, care erau anemic sprijinite în demersurile politice de către marile puteri democratice occidentale: Franţa şi Marea Britanie.
Un actor încă necunoscut îşi făcuse apariţia pe scena din răsăritul Europei, în locul imperiului ţarist, dar a cărui moştenire o revendica, şi anume, Uniunea Sovietică. Odată cu recunoaşterea internaţională a ei, după anii 1930 îşi face tot mai pregnant prezenţa în problemele complexe ale politicii europene. Se conturau în politica secolului XX două puteri majore, cu ideologii totalitare malefice: Germania nazistă şi Uniunea Sovietică. Ambele căutau să-şi impună influenţa şi să domine lumea cu ideologiile lor. Germania nazistă promova ura de rasă, considerând rasa germană ariană, superioară celorlalte rase şi etnii; Uniunea Sovietică considera lupta proletariatului ca motor principal în evoluţia omenirii şi promova ura de clasă, adică răsturnarea  de la putere  prin mijloace violente, a claselor exploatatoare, burghezie şi moşierime, reprezentante ale sistemului capitalist învechit. În goana lor după expansiune, dominare şi sfere de influenţă, având la cârma lor doi dictatori feroce, fără scrupule, (Iosif Visarionovici Stalin, secretar general al Partidului Comunist al Uniunii  Sovietice şi Adolf Hitler cancelar şi fuhrer al Reichului nazist) cu toate că opoziţia ideologică dintre comunism şi nazism părea ireconciliabilă, la un moment dat, în vara anului 1939, interesele lor au coincis şi au hotărât să-şi împartă zonele de influenţă. Astfel a luat fiinţă Pactul Ribbentrop-Molotov (după numele celor doi miniştri de externe ai Germaniei naziste şi Uniunii Sovietice care au semnat actul, cunoscut şi ca Pactul Hitler-Stalin), un tratat de neagresiune între cele două state, semnat la Moscova în data de 23 august 1939. Acesta este „un altfel de 23 august”, dată atât de nefastă în istoria modernă a poporului român. Acest pact de neagresiune conţinea  şi un protocol adiţional secret, nepublicat, în care cele două părţi semnatare  îşi  împărţeau zonele de influenţă. Semnarea acestui pact punea capăt perioadei de pace de după Primul  Război Mondial. La numai o săptămână şi două zile de la semnarea lui, pe data de 1 septembrie1939, începea al Doilea Război Mondial prin invadarea Poloniei de către  Germania nazistă. În data de 17 septembrie 1939, trupele sovietice intră în Polonia pentru a desăvârşi înfrângerea ei şi a-şi lua partea de pradă prin înţelegerea convenită  în data de 23 august 1939.
II. Ultimatumul sovietic. Dictatul de la Viena. Tratatul de la Craiova
Anul 1918, început dezastruos pentru poporul român, rămas singur în faţa inamicului aliat germano-austro-ungar după  dezertarea de pe linia frontului şi degringolada armatei ţariste ruse cauzată de revoluţia bolşevică (comunistă), se încheie apoteotic la terminarea războiului, prin „Unirea cea Mare” a tuturor provinciilor româneşti: Basarabia, Bucovina, Banat, Crişana, Maramureş şi Transilvania cu Regatul României, formând  România Mare.
Aşa apare pe harta Europei şi a lumii: „România frumoasă şi rotundă ca o medalie” cum o numea marele nostru geograf şi pedagog creştin al neamului, Simion Mehedinţi. Noul stat modern a adoptat două legi fundamentale: Reforma agrară – 30 iulie 1921 şi Constituţia – 29 martie 1923, cea mai democratică din întreaga Europă a acelei vremi. Reforma agrară a avut drept scop împărţirea pământului la ţărani, aceia care au fost ostaşi, participanţi direct la Primul Război Mondial, iar Constituţia nou promulgată prevedea  o serie de legi cu caracteristici generale privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, votul universal, egal, direct şi secret. Astfel statul român a beneficiat de o perioadă de linişte şi aşezare în rosturile sale fireşti şi moderne, cu aspecte mai puţin plăcute în anii 1929-1930, provocate de criza economică mondială.
Relativa linişte şi pace  a ţării noastre, dar şi a Europei în general, avea să se încheie rapid, după retragerea statelor revizioniste din Liga Naţiunilor, urmată de reînarmări şi pretenţii teritoriale. România se afla în vara anului 1940 la finalul unui îndelungat proces de deteriorare progresivă a situaţiei internaţionale a ţării, potrivit şi conjuncturii evenimentelor externe care s-au succedat cu repeziciune în anii 1938-1940. Toată încrengătura politică făcută prin tratate şi acorduri cum ar fi: Mica Înţelegere sau Înţelegerea  Balcanică, sprijinite de Marile Puteri occidentale, în special de Franţa, de a-şi asigura pacea şi graniţele statale, în realitate au căzut prin Acordul de la München (29/30 septembrie 1938) şi a fost total distrusă prin înţelegerea germano-sovietică din 23 august 1939. Cu mare greutate se pot afla în analele trecutului nostru istoric perioade mai primejdioase şi grave, mai dureroase ca acelea din vara anului 1940. Prin încheierea pactului sovieto-german, izolarea României era complet desăvârşită. După  Acordul de la München, în primăvara anului 1939, existenţa statului cehoslovac înceta de facto prin anexare totală la Germania, iar alianţa (înţelegerea) dintre Cehoslovacia, Iugoslavia şi România devenea caducă. Urmează o perioadă de acalmie pe frontul de vest (octombrie 1939-mai 1940), numită şi „războiul ciudat”, după care reîncepe ofensiva spre Franţa a armatei şi blindatelor naziste, când se profilează victoria germană, acompaniată de concentrări de trupe sovietice la graniţa de pe Nistru. Capitularea Franţei (22 iunie 1940) în faţa Germaniei naziste a dat un imbold guvernului sovietic de a trece la acţiune având în vedere anexa secretă a pactului semnat pe data de 23 august 1939. Astfel că la orele 10 seara, în ziua de 26 iunie 1940, ministrul plenipotenţiar al României, ambasadorul Gheorghe Davidescu, a primit o notă ultimativă din partea guvernului sovietic, semnată de Viaceslav Molotov, ministru de externe al U.R.S.S., prin care se cerea cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord statului sovietic. Adăugarea de cedare a Bucovinei de Nord în nota ultimativă era justificată de guvernul sovietic ca o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi suferite de U.R.S.S. prin dominaţia de 22 de ani ai României în Basarabia. După un schimb de note între statul  român  şi cel sovietic, urmează a doua notă a guvernului sovietic (27 iunie1940) prin care se cerea, imperativ, ca trupele române să evacueze teritoriu în decurs de 4 zile începând cu data de 28 iunie 1940 (orele 14, ora Moscovei). În urma a două consilii de coroană ţinute de regele Carol al II-lea, pentru a nu escalada conflictul, statul român cedează şi părăseşte  aceste două  ţinuturi româneşti.
A fost însă primul pahar al suferinţelor şi necazurilor ce urmau să se succeadă în lanţ. Ungaria, susţinută de Germania nazistă şi Italia fascistă, neîmpăcată cu prevederile tratatului de la Trianon (4 iunie 1920) avea mari pretenţii asupra Transilvaniei (Ardealului). Guvernul de la Budapesta, văzând succesul Moscovei, a fost determinat de acest fapt să ceară şi el revizuirea graniţelor cu România. Germania însă, cu toată  capitularea Franţei, angrenată încă în război cu Anglia, era interesată să păstreze pacea în regiune, deoarece avea nevoie de exporturile venite din România şi Ungaria pentru necesităţile sale de război. Ungaria, ca de altfel şi Bulgaria, au fost aliatele Germaniei în Primul Război Mondial, fapt apreciat de Hitler, în timp ce România a fost mai bine de două  decenii  „aliatul hotărât şi activ” al oponenţilor Reichului german. Astfel, s-a sugerat  un arbitraj, care, de altfel, a şi fost impus de Germania nazistă şi Italia fascistă, având loc la Viena în data de 30 august 1940, cunoscut sub denumirea de Dictatul de la Viena. În prezenţa miniştrilor de externe: Joachim von Ribbentrop  şi Galeazzo Ciano, reprezentanţii Germaniei şi Italiei drept garanţi ai arbitrajului, s-a semnat textul dictatului prin care România a fost silită să cedeze Ungariei aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei (43492 km2). Ministrul de externe Mihail Manoilescu, şeful delegaţiei româneşti, văzând harta ce i se prezenta, cu trupul sfârtecat al ţării al cărei destin se juca în acele teribile momente de maximă tensiune, a leşinat! Consecinţele  imediate ale dictatului au fost următoarele: Germania nazistă era principalul beneficiar al lui prin faptul că a câştigat suportul militar simultan al celor două ţări semnatare, cum, de altfel, s-a şi întâmplat pe data 22iunie 1941 prin atacul  împotriva U.R.S.S.(planul Barbarosa).
Iar ca să fie o încoronare a nenorocirilor suferite de ţara noastră şi poporul român, Bulgaria, vecina de la sud de Dunăre, avea şi ea pretenţiile ei teritoriale, bineînţeles, după discuţiile purtate cu guvernul nazist german. Astfel că s-a ajuns la negocieri şi la semnarea  unui tratat, la Craiova, capitala Olteniei. Tratatul de la Craiova între România şi Bulgaria a fost  semnat pe data de 7 septembrie 1940 , act prin care se ceda statului vecin „Cadrilaterul”, adică partea  de sud a Dobrogei format din cele două judeţe, Durostor şi Caliacra. Cadrilaterul, numit şi „Zlatna Dabrugea” (Dobrogea de Aur în limba bulgară) a aparţinut României în urma păcii de la Bucureşti (semnat la 10 august 1913)  în urma ultimului război balcanic. Prim delegat la această întâlnire a fost Alexandru Cretzianu împreună cu alţi membri ai delegaţiei române, desemnaţi de ministrul de externe Mihail Manoilescu. Acesta le-a dat instrucţiuni speciale, vorbind însă  despre cedarea Cadrilaterului ca de un lucru impus căruia nu trebuie să i se opună. Spre onoarea lui, Alexandru Cretzianu a refuzat semnarea lui.
Tragedia raptului teritorial suferit de România şi poporul român a fost imensă, de proporţii gigantice prin pierderea a mai bine de o treime din teritoriul naţional, resimţită în toate  straturile şi categoriile  sociale. În urma acestor  modificări de graniţe a urmat un exod de populaţie de sute de mii de persoane mai ales din Basarabia spre noua graniţă stabilită pe Prut, dar şi de românii din  Ardeal care  nu mai voiau să simtă pe pielea lor rigorile unei administraţii orgolioase şi posesive ca cea maghiară  şi pe care o înduraseră câteva  secole la rând. La sud, în Dobrogea, aromânii recent stabiliţi în Cadrilater după  pacea de la Bucureşti şi care  îşi părăsiseră  locurile natale din nordul Greciei (Pind şi ţinuturile Macedoniei) într-un alt exod de proporţii masive, erau nevoiţi  să plece spre alte meleaguri, la nord de Cadrilater pentru a-şi păstra limba şi identitatea etnică, de origine latină.                                                                                                                
În acele zile de dureroasă amintire s-a petrecut un caz, care, prin dramatismul manifestării lui e vrednic de asemănarea cu o tragedie antică. Este cel al marelui istoric şi profesor Nicolae Iorga. După ce s-a opus vehement în consiliile de coroană împotriva cedării Basarabiei, cât şi al Ardealului de Nord, cerând rezistenţa cu arma în mână în faţa inamicului, după dictatul de la Viena din 30 august 1940, a ţinut în aula universităţii din Bucureşti un discurs fulminant despre drepturile româneşti asupra teritoriilor cedate. „…Şi lacrimi mari, adânci, curgeau în barba aceluia care a fost apostolul renaşterii noastre naţionale”, spunea reputatul critic, scriitor şi istoric literar George Călinescu, prezent la respectivul eveniment. Încărcătura istorică şi emoţională a unor astfel de evenimente, petrecute în mai puţin de trei luni din vara tragicului an 1940, e imensă şi este reflectată în mii de studii istorice, documente, conferinţe, simpozioane, dar, fireşte, şi în literatură.
Unul din marii noştri poeţi cu înfăţişare de călugăr isihast, cel care avea să sufere şi în zarca Aiudului după  „eliberarea ţării de către glorioasa armată sovietică” şi instaurarea la putere a regimului comunist autohton, Vasile Voiculescu, prevestind cumplitele vremi, încheia poezia de o măreţie tragică intitulată „Amurg ardelenesc” cu următoarea strofă:
„Amurgul uriaşa icoană bizantină
O spânzură pe-ntregul perete spart al ţării;
Gol şiroind de sânge, de visuri şi lumină
Stă răstignit Ardealul pe crucea-ntunecării.”
Alt „damnat” al literaturii române, mare poet şi scriitor, Vintilă Horia, veşnicul exilat din spaţiul natal şi etnic spre alte meleaguri, premiat de Academia Franceză cu premiul Goncourt pentru romanul „Dumnezeu s-a născut în exil” (Dieu est ne in exil, Editura Fayard, Paris, 1960) în poezia „Rugăciune pentru rănile ţării” referitoare la acel tragic an 1940, spunea:
„Nu dă Doamne, nici unui duşman
Suferinţa noastră dintr-un an…
Şi înalţă din puterea gliei
Chipul cel rotund al României.”
Un popor este viu şi îşi arată faptele sale cât poartă în sine sentimentul naţional. Iar sentiment naţional înseamnă: limbă, tradiţie, credinţă, cultură, toate legate de spaţiul geografic unde el, fizic şi psihic se manifestă.  Aşa că este firesc şi natural ca un popor  să-şi apere cu întreaga sa fiinţă teritoriul moştenit şi însuşit, unde el îşi cultivă şi adună propriile valori spirituale şi materiale. De aceea 1940 reprezintă anul cel mai tragic din istoria modernă a poporului român, când i-a fost mutilată o parte din fiinţa sa naţională.
 
Bibliografie:
 
 Cristian Popişteanu – România şi Antanta Balcanică,  Editura  politică, 1971.
 Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român,  Editura Univers enciclopedic, 1997.
Gheorghe Buzatu,  Ioan Scurtu  –  Istoria Românilor în secolul XX. 1918-1948,  Editura Paideia, 1999.
Vasile Voiculescu – Poezii, Editura Biblioteca pentru toţi,  1983.
 Vintilă Horia – Cartea omului singur, Editura  Pavel Suru, București, 1941.

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020