Ultimul număr apărut

Morisena nr. 1 (21)/2021

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Iosif Tempea și tribulațiile elevilor români la Gimnaziul Maghiar din Lugoj

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Dr. Constantin-Tufan STAN
E-mail: 
c.tufan.stan@gmail.com
Abstract: In Lugoj, the public meeting of the students’ Reading Society, held on 27 February 1884, caused great discontent among the State School teachers. The latter would not tolerate a second, similar society that served the interests of the Romanian language and literature and functioned in parallel with their school’s official Reading Society. The students were investigated and interrogated first by the school management and the local School Inspectorate, then by the Ministry of Education in Budapest.

Keywords: Victor Vlad Delamarina, school, expulsion, Iosif Tempea, Ioan Lupulescu
 
Câteva secvenţe din viaţa preotului şi profesorului de limba română Iosif Tempea, tatăl pianistului şi compozitorului lugojean Liviu Tempea – fost profesor de pian auxiliar la Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj (v. Stan 2015) –, au rămas învăluite în mister. 
Acuzat pentru implicarea în exmatri-cularea elevului Victor Vlad (viitorul poet Victor Vlad Delamarina) şi a colegilor săi Ioan Popovici (nuvelistul de mai târziu Ioan Popovici-Bănăţeanul), Ioan Lupulescu (fiu de plugar din satul Herendeşti), Ştefan Lipovan (fiul învăţătorului Şt. Lipovan din Lugoj, cu ascendenţă paternă în comuna Belinţ) şi Zenobie Moise (fiu de ţăran din satul Hodoş) din Gimnaziul de Stat lugojean, precum şi a desfiinţării Societăţii de Lectură a elevilor români, presa românească bănăţeană a impus, pentru o bună bucată de timp, un adevărat embargo privind orice informaţie referitoare la activitatea sa preoţească şi didactică. Mai mult, de-a lungul vremii s-a aşternut o suspectă tăcere, inducându-se o stare de confuzie referitoare la legătura sa de rudenie cu pianistul Liviu Tempea. Se pare că, şi pentru Liviu Tempea, raportarea explicită la tatăl său, considerat în anumite cercuri ale societăţii româneşti drept renegat, devenise stânjenitoare, informaţiile jurnalistice din epocă fiind extrem de parcimonioase în a clarifica starea de fapt[1].
Iosif TempeaOriginar din Toracu Mare (azi în Republica Serbia), Iosif Tempea activase, înainte de a se stabili la Lugoj, ca preot şi profesor de limba şi literatura română la Timişoara şi Caransebeş. În urbea de pe malurile Timişului a fondat gazeta „Desceptarea”, care, deşi a avut o existenţă episodică (25 decembrie 1879/6 ianuarie 1880 – 7 aprilie 1881), a trezit un anumit ecou în epocă, fiind una dintre primele publicaţii româneşti bănăţene. Numele său figurează la loc de cinste în istoria învăţământului bănăţean (v. Oalde 1983, 219-221), fiind autorul unor studii şi manuale dedicate limbii şi literaturii române, cu o largă circulaţie în epocă, și fervent promotor al grafiei în caractere latine[2]. Soția sa, Lucreția, fiica preotului lugojean Alexandru Ursulescu, a avut preocupări literare, publicând, în presa românească, traduceri din limba germană. Ioan Iancu, fiul vestitului lăutar Nica Iancu-Iancovici, i-a dedicat două suite românești pentru pian: Piese românești pentru piano-forte (1863) și Bihoreanca (v. Stan 2015, 16-17).
Şedinţa publică a Societăţii de Lectură a elevilor gimnaziali români lugojeni, ţinută în 27 februarie 1884, a generat o adevărată isterie în rândurile profesorilor Gimnaziului de Stat, care nu se puteau împăca cu ideea că, în paralel cu Societatea de Lectură a Gimnaziului, care funcţiona, oficial, de mai mulţi ani, apăruse, ca replică, o societate similară, care slujea interesele limbii şi literaturii române. Întreaga succesiune a evenimentelor care au precedat aspra sancţiune aplicată temerarilor elevi români, cu bogate trimiteri la presa de epocă de expresie română, a fost relatată cu lux de amănunte de Alexandru Bistriţeanu şi Dimitrie Vatamaniuc (v. Bistrițeanu [1943] și Vatamaniuc 1959). Alexandru Bistriţeanu intuia cu justeţe raţiunile care stătuseră la baza solidarizării lui I. Tempea (fără a-l nominaliza însă explicit) cu demersul colegilor săi:
 
„Ecoul acestei şedinţe publice a lovit strident urechile profesorilor. Ba şi mai mult: însuşi profesorul de limba română [Iosif Tempea], lipsit de înţelegerea pe care el, cel dintâi, trebuia să o stimuleze şi oarecum atins în orgoliul său de faptul că elevii simţeau nevoia să întregească, din proprie iniţiativă şi prin proprii mijloace, ceea ce li se oferea insuficient de la catedră în orele de clasă, a socotit, ca bun cetăţean al statului şi solidar coleg de cancelarie, să se asocieze la glasul colectiv de indignare a corpului didactic”[3]
După ce fapta lor a făcut obiectul, timp de mai multe luni, unei serii de investigaţii şi interogatorii din partea conducerii şcolii şi a Inspectoratului Şcolar, elevii incriminaţi vor fi supuşi, în 2 mai, la o anchetă instrumentată de Ministerul Instrucţiunii din Budapesta, care trimisese la Lugoj un reprezentant. La doar o zi de la inspecţia directorului general al şcolilor medii, profesorii au fost martorii cutezanţei lui Victor Vlad, care fixase pe tabla din sala sa de clasă o cocardă cu însemnele regatului României, alături de care inscripţionase urarea: „Să trăiască!”
Societatea de Lectură a elevilor gimnaziali români activa încă din 1879-1880, fără a avea însă caracter oficial şi public, şedinţele desfăşurându-se, în cvasianonimat, în incinta şcolii primare confesionale din curtea bisericii ortodoxe (v. Bistriţeanu [1943]). Într-un manuscris identificat, în urmă cu câțiva ani, în colecția ing. Maia Dobrin este expus programul şedinţei Societăţii de Lectură din 18 iunie (stil nou) 1882, sunt amintiţi câţiva participanţi (între care viitorul protopop şi istoric George Popovici), unul din puncte anunţând citirea protocolului, ceea ce ne îndreptăţeşte să intuim că documentul consemnează programul şedinţei oficiale de constituire:
 
„Programa şedinţei Societăţii de Lectură a studenţilor români de la Arhigimnaziul Lugojului, ţinândă în 18 iunie 1882 a.c. s.n.
Deschiderea şedinţei
Cetirea protocolului
Declamează: G. Popovici, T. Băiaşiu, A. Bireescu
Citirea creditorilor
Propuneri
Autentificarea protocolului
Închiderea şedinţei
Lugoşiu, în 18 iunie 1882
A. Bireescu, secretar”.
 
Familia Vlad, în 1885Un set de documente (trei epistole adresate de Ioan Lupulescu, unul din elevii incriminaţi şi exmatriculaţi, lui Coriolan Brediceanu, în care îşi exersează veleitățile poetice şi dramaturgice), păstrate în Biblioteca muzicală Tiberiu Brediceanu din Bucureşti (puse la dispoziție de Sanda Brediceanu, văduva dirijorului Mihai Brediceanu), ne prilejuiesc readucerea în actualitate a împrejurărilor în care au fost exmatriculaţi elevii gimnaziali lugojeni, risipind unele confuzii ce s-au perpetuat timp de mai bine de un secol. Printr-un ton confesiv, copleşit parcă de efectele unei prea îndelungate şi intense refulări a exaltatelor sale sentimente patriotice, I. Lupulescu se constituie într-unul din principalii acuzatori ai nedreptei sentinţe puse în practică de reprezentanţii Gimnaziului de Stat din Lugoj. Dincolo de unele stângăcii ortografice şi inconsecvenţe privind exprimarea literară (pe care le-am îndreptat în mod tacit), misivele se constituie în documente relevante pentru felul în care se scria româneşte în Banat la finele secolului al XIX-lea, în contextul sistemului de învăţământ promovat de autorităţile ungare.
În scrisoarea expediată tribunului bănăţean în 25 septembrie 1883, I. Lupulescu însăila o virulentă diatribă în versuri, dedicată „renegatului” preot Iosif Tempea, pe care îl acuza de delaţiune:
 
„Onor. Domnu!
Cel ce luptă pentru un scop nobil geme mult în mijlocul pericolelor şi, de scopul nu-l ajunge, devine toată viaţa lui o tragedie care umple inimile consoţilor lui cu o durere nespusă. Până mai avem noi însă un apărător în comitatul nostru, inima noastră saltă la a lui voce […] şi cu o voie nespusă ne vom aduna sub drapelul lui, şi la un caz extraordinar vom fi toţi pe picior. Soarta la români a fost toată o tragedie pentru atâţia secoli, care din ce în ce tot mai mare văl negru îşi puse pe faţa lui, ci, câte în ziua de astăzi, suntem la întrebarea aceea: care cale să o alegem? Să fim tot aşa ignoraţi de partida contrarie şi de nişte renegaţi ticăloşi care ne mai împut locul cu cuvintele lor dulci arătate, dar vai, inima lor nu e inimă de români. La vocea conducătorului şi scutului nostru, bucuros ne vom aduna şi îl vom înconjura pentru exemple glorioase. Durerea inimei atâta mă cuprinse încât, la nimicirea «şedinţei» Societăţii de Lect.[ură] a stud.[enţilor] din arch[i]g.[imnaziul] Lugojului, după ce domnii unguri auziseră dintr-un renegat român, în tristeţe, îmi luai un timp scurt spre compunerea versului acestuia:
 
Nimicirea Societăţii din cauza renegaţilor
 
   Ca floarea pălită ce roua aşteaptă
   În amurgul serii-dulci, desfătos,
   Ca roza-ntristată ce-n nou se deşteaptă
   L-acel soare mândru, cu-al său miros:
 
   Aşa-i românul, ce fruntea-şi înclină,
   De-atâtea boli fiind asuprit;
   Îl vezi în genunchi, la tiran se-nchină,
   Că soarele nostru de mult a pierit.
 
   […] Dar acum barbarul şi dreptul din urmă
   Ni-l luă, ca lupul ce surpe blânzii miei,
   Iar tu, renegate, ce laude ştii a-ţi pune
   Pe naţia noastră, pe căile ei,
 
   Blăstămu să vă fie, soarta-afurisită,
   Ce prin vorbe bune sunteţi adulat,
   Iar carnea voastră fie înghiţită
   De corbii cei vameşi, ca să-i îngrăşaţi.
 
Mulţi suntem asupriţi de aceasta, că prin un renegat a cărui faţă şi toată stima e pentru Hades, iar nu aicea să spurce locul pe unde se mai află, unul şi altul, români adevăraţi.
Aceia se strică rău, pierde-vară în a căror inimă nu e măcar nici simţul de iubire de naţiune, e destulă răutate, cu atât mai vârtos că românul – după cum zice Hencke, un şvab – îşi iubeşte patria şi naţiunea sa. Dar linge acum blidele onoraţilor unguri, că odată îi vine arma după cap.
Rămânând al preast.[imatului] Domn perfid şi întotdeauna ascultător,
               I. L., student gimnazial”
 
   Un prim semnal transmis opiniei publice, privitor la scandalul declanşat la Gimnaziul de Stat din Lugoj, îl reprezintă o scrisoare apărută în „Luminătoriul” (V, 50, 1884: Persecutarea studenţilor români din Lugoj):
 
„Ni se trimite o corespondenţă, subscrisă de «Lucifer Nocturn» din Lugoj, care este plină de amărăciune din cauza persecutării sărmanilor studenţi români de la acel gimnaziu. Cu multă amărăciune şi iritaţiune se aminteşte numele dlui Iosif Tempea, prof. de limba română la acel gimnaziu, carele nu numai că nu a sărit întru ajutorul persecutaţilor tinerimei, ci chiar dânsul ar fi fost trădătoriul şi asmuţitoriul contra tinerimei, ceea ce, precum se zice, s-ar fi constatat acum. Dl Tempea – se zice în cor – a fost întemeietorul şi conducătoriul oarecărei biblioteci a tinerimei, şi acum, iată, dlui este trădătoriul […]. Nu putem reproduce cor.[espondenţa] întreagă din cauza asprimei represiunilor, dar îl asigurăm pe dl Tempea că dacă adevărată va fi numai o mică parte din cele ce ni se scriu, atunci Domnia Lui poate fi asigurat de dispreţul cel mai crâncen cu carele va fi totdeauna şi de toţi românii întâmpinat. Înregistrăm cu adâncă părere de rău şi cu mare mâhnire sufletească şi faţă de ministrul de Culte că i-a eliminat din acest motiv pe tinerii: Ioan Lupulescu şi Şt. Lipovan, din a VI-a clasă, pe Ioan Popovici, Zenobie Moise şi Victor Vlad, din a IV-a clasă. Sărmana tinerime română, cine te cultivează!”
 
   În mod ciudat, cu o singură excepţie (un ultimatum transmis din partea Comitetului parohial, în care i se solicita învinuitului să opteze fie pentru postul de preot, fie pentru cel de profesor), nu întâlnim nicio reacţie oficială consistentă, în gazetele româneşti, din partea ierarhilor Protopopiatului Ortodox Lugoj. În schimb, epitropul ortodox lugojean I. Pavel a remis ziarului timişorean „Luminătoriul” (V, 61, 188) un material (În cauza studenţilor eliminaţi de la Gimnaziul din Lugoj) cu o listă, iniţiată de Coriolan Brediceanu, cuprinzând numele celor care subscriseseră cu anumite sume de bani în sprijinul studenţilor gimnaziali eliminaţi, pentru a-şi putea continua studiile la alte instituţii similare, însoţită de rugămintea de a fi preluată şi de alte publicaţii. Incidentul a continuat printr-o polemică purtată, în coloanele aceleiaşi publicaţii („Luminătoriul”, V, 73, 1884), de Coriolan Brediceanu cu Marsovszki, solgăbirăul Lugojului. Niciun comunicat de presă ulterior nu a clarificat o eventuală poziţie publică a lui Iosif Tempea (care n-a încercat niciodată să se disculpe) sau a Protopopiatului Ortodox Lugoj, care a dat senzaţia că se complace într-o atitudine duplicitară. E adevărat că, la puţin timp după consumarea incidentului, Iosif Tempea remisese ziarului „Luminătoriul” (nr. 55 din 1884) o epistolă deschisă, în care însă, divagând pe teme colaterale, evitase să ofere explicaţii punctuale pe marginea gravelor acuzaţii care i se aduseseră.
Perseverând în condamnarea actului exmatriculării, într-o altă epistolă, nedatată, adresată mentorului său C. Brediceanu, I. Lupulescu se erija în reprezentantul tinerimii române bănăţene, făcând trimitere la Hora Unirii, versurile lui Vasile Alecsandri, ale cărui premii literare erau proaspete în conştiinţa elevilor români bănăţeni[4], şi Deşteaptă-te, române! poemul lui Andrei Mureşanu, care, pus pe muzică de Anton Pann, se consacrase ca un adevărat imn al românilor de pretutindeni, o chemare la luptă în vremuri de restrişte. Consecvent cu stilul epistolei anterioare, elevul lugojean îşi revărsa preaplinul sufletesc sub forma unei scenete, în care unul dintre personaje, Zgârcea, îl întruchipa pe hulitul său profesor:
„Preaonorat. Domn,
Cu câtă bucurie, cu câtă fală ne apropiem noi şi tot românul cătră D-ta, a explica e imposibil. E destul numai de numele D-tale s-auzim, şi inima tresare în noi, şi ce fel de cauză face toate acestea?... fără numai aceea că vă putem numi, aşa-zicând, scutul, stâlpul sărmanei naţiuni de aici. Aceea cauzează o inspiraţiune vie în inima românului, aceea când, prin sudoare, de multe ori deşartă, prin amărăciune, te pui drept stâlp în capul naţiunii noastre şi mai apăraţi drepturile restante, drepturile ce doară tirania vrea să le surpe ca să fie toate aceste nefructifere?... Sau aduce-va această tânguială a românului odată fruptele sale?... Noi zicem da. Nici moartea lui Horea şi Cloşca, nici a lui Mihai Viteazul n-au fost nefructifere, cu cât mai puţin astăzi, când cuvântul de «frăţietate» ajunse deja în urechile românului bănăţean, când românul îşi strânse toată puterea sa şi-l auzi strigând: «Hai să dăm mână cu mână, Cei cu inima română».
[…] Şi totuşi, se mai află români care nu-şi imită pe confraţii săi? Se află… Tempea József! păcat că nu-şi scrie numele Tempea Zgârcitul, care dedă semnul de renegat. […] Drept de răzbunare, să-i arătăm noi, studenţii, într-un dialog politic […], că de el frică n-avem […]:
 
Renegatul Zgârcea şi Stănescu. Dialog politic
 
Stănescu
Ce ai astăzi, măi Zgârcite, ce nevoie te-a cuprins[5],
Te-ai luptat doară cu turcii şi de fel nu i-ai învins?
Tot îţi suci bărbuţa neagră, tot o strâmbi şi o răsuci
Şi, fiind în gânduri negre, de pe loc nu te mai duci.
 
Zgârcea
Măi amice, cu-aste vorbe tu mai mult mă necăjeşti,
Ce mă iei aşa în pară, ce mă iar batjocoreşti?
Când mă ştii în gânduri grele, când poţi ştii că-s răsturnat,
Vii la mine ca şi vântu, pentru ceva de-ntrebat.
Să nu-ntrebi că ce mi-e boala, să nu-ntrebi că sunt un prost,
 
Dar gândeşte frate-anume că, aseară, când am fost
La amicul meu cel mare, la amicul meu Păcat,
Auzii o veste mare, ce-o să fie în Banat!
 
Stănescu (curios)
Dar ce veste, măi Zgârcite, care veste a ieşit,
Doară iară el, românul, iar să fie nimicit?
 
Zgârcea
Ba din contră, măi amice, chiar din contra să ţi-o spun,
Că comite vrând să-aleagă, candidat ei român pun[6].
N-am gândit că va să vină un astfel de timp gelos,
Când românul să trăiască puternic şi norocos!
 
Stănescu (cu mirare)
Ei, şi cum, măi tu, zgârcite, doar nu-ţi place de români,
Doar mai bine vrei să vadă peste tine un păgân?
Ei, ei frate, dar ce om eşti, prost, nărod sau nebunit,
Când îţi deschizi gura mare spre aceste de vorbit!
  
Tu, ce eşti ca un părinte, omul sfânt lui Dumnezeu,
Nu ţi-e frică că te bate, când îţi laşi poporul tău?
Blastăm ţie, renegate, blastăm peste capul tău,
Blastăm ţie, desfiinţate, blastăm, blastăm îţi zic eu!
Tu, ce-ţi vinzi poporul mare, îi vinzi sângele curat,
Renegate, putregiune, pieri d-aici nevătămat!
 
Vină, naţie română, să-ţi vezi omul renegat,
Popa Zgârcea, desfiinţatul, ce de tine s-a lăsat.
[…] Dracii vameşi să te surpe, să te poarte prin Banat,
Ca să ştie tot românul cine-i Zgârcea Renegat!
 
*
 
Nu [peste] mult vom aduce pe Zgârcea şi pe bină.
Ai D-voastră fideli ascultători,
studenţii din arhigimnaziul local,
Ioan Lupulescu”
 
Nu deținem detalii privind destinul lui Ioan Lupulescu. În cea de-a treia epistolă, expediată mult mai târziu, din Beiuş, în 30 decembrie (stil vechi) 1888, I. Lupulescu, student gimnazial în Beiuş, îl gratula, cu prilejul Anului Nou, pe binefăcătorul său, avocatul Coriolan Brediceanu, cel căruia îi datora, probabil, posibilitatea de a urma cursurile şcolii:
 
               „Mult stimate Domnule!
Ajunşi la punctul unde un an îşi ia avântul său în zbor, vin a depune ʼnaintea D-Voastre cele mai fierbinţi felicitări, urându-Vă zile fericite. Urând, totodată, şi sărmanului popor românesc zile mai senine, rog pre bunul Dzeu să-l ajute spre a se deştepta din letargia mortală în care zace. Vă urăsc, totodată, ca şi familiei întregi, Anul Nou întru mulţi ani fericiţi”.
 
   Bibliografie
Bistriţeanu [1943] = Alexandru Bistrițeanu, Doi scriitori bănăţeni: Victor Vlad Delamarina şi Ioan Popovici-Bănăţeanul, Editura Scrisul Românesc S.A., Craiova.
Oalde 1983 = Petru Oalde, Lupta pentru limbă românească în Banat, Editura Facla, Timişoara.
Stan 2011 = Constantin-Tufan Stan, Muzicieni din Banat, Editura Eurostampa, Timișoara.
Stan 2015 = Constantin-Tufan Stan, Liviu Tempea, pianistul-compozitor, Editura Eurostampa, Timișoara.
Vatamaniuc 1959 = Dimitrie Vatamaniuc, I. Popovici-Bănăţeanul, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă [Bucureşti].
 

[1] Peste ani, Liviu Tempea, marcat încă, probabil, de ecoul negativ declanşat de atitudinea tatălui său, va manifesta o anumită reticenţă faţă de Reuniunea Română de Cântări şi Muzică din Lugoj (corala ortodoxă). Astfel, în anul 1909, în cadrul unui recital susţinut alături de soprana Ana Heraru-Bobora, a evitat să evolueze sub egida venerabilei instituţii culturale a românilor lugojeni (așa cum era îndătinat de decenii), generând și întreținând, în paginile gazetei „Drapelul”, o acidă polemică cu Valeriu Branişte (v. Stan 2015, 42-47).
[2] Stilistica limbei române (Sibiu, 1976), Stilul şi poetica limbei române în uzul şcoalelor gimnaziale (Lugoj, 1882), pentru care a fost acuzat de plagiat, în partea I, după Handbuch zum Unterrichte im Deutschen Stil de Antoniu Klima, Wien, 1857 (v. „Luminătoriul”, Timișoara, III, 92-93, 1882, într-un material publicat în două părţi, semnat de Virgiliu Popescu, fostul său colaborator de la „Desceptarea”), Manual pentru oratoria şi dramaturgia limbei române, după planul ministerial pentru a VI-a clasă gimnasială (Editura autorului, Tipografia Carol Traunfellner, Lugoj, 1885) şi Manual pentru epica, lirica şi didactica limbei române (Editura autorului, Lugoj, 1886).
[3] Pentru a-l proteja, post-mortem, în faţa opiniei publice, Al. Bistriţeanu omitea, cu bună-ştiinţă, să pomenească numele aşa-numitului (de către elevii români) „renegat”, cu atât mai mult cu cât fiul său, Liviu Tempea, prieten, în copilărie, cu elevii lugojeni ostracizaţi, se alăturase, la data apariţiei cărţii (1943), colectivului didactic al Conservatorului de Muzică şi Artă Dramatică din Cluj aflat în refugiu la Timişoara în urma Dictatului de la Viena. Liviu Tempea a fost acela care a rostit panegiricele la înmormântarea celor doi scriitori bănăţeni (v. Bistriţeanu [1943] și Stan 2015), fiind evident că în sufletul său s-a dat, de-a lungul timpului, o tulburătoare luptă între sentimentul filial şi cel al amiciţiei pe care o purta foştilor săi colegi şi prieteni.
[4] În 27 iulie 1884, în saloanele hotelului „Rudolfshof” din Băile Herculane, în cadrul unei memorabile întâlniri cu Vasile Alecsandri, care se afla la cură, membrii unei „deputaţiuni” a intelectualilor români lugojeni, condusă de Constantin Rădulescu şi Coriolan Brediceanu, au avut prilejul să-şi stâmpere oful, alimentat de nedreptatea făcută tinerilor gimnazişti (v. Stan 2011, 174-181).
[5] I. Lupulescu notează, până în finalul scenetei sale, ca într-o lucrare cu caracter ştiinţific, numărul versurilor.
[6] Autorul scenetei face aluzie la o candidatură ipotetică a lui I. Tempea la funcţia de comite, ceea ce ar putea justifica reticenţa sa în a apăra cauza elevilor români.
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020