Ultimul număr apărut

Morisena nr. 1 (21)/2021

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Istoria medievală a Banatului reflectată în opera lui Gheorghe Cotoșman

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Dr. Tiberiu CIOBANU
E-mail: 
tiberiuciobanu_vt@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive,Banat, Middle Ages, historiography, districts romanian, toponymy
 
Abstract: Born on 5 September 1904 at Sânnicolau Mare, Gheorghe Cotoşman finished the Pedagogic School in  1924. From 1924 to 1927 he attended courses at the Theological Academy of Arad. Between 1928-1937 he functioned as a parish in Jimbolia, Timiş county, where he erected a church. From 1937 to 1948 he worked as a professor of Church History and Patrology at the Theological Academy of Ca-ransebeş.  In 1948 he moved to Timişoara, working at the Metropolitan Seat of the Banat. Between 1949 and 1950 he was a cultural councillor at the Archbishopry of Timişoara, then its vicar (1950-1968). In his secular activity he was a member of the History section  of the Institutul Social Banat-Crişana  of Timişoara.  Gheorghe Cotoşman was one of the most prolific Banatian researchers in the period be-tween 1935-1975 spotlighting the history of the Church and some important aspects concerning the Middle Ages of the land. A critical study about his historical research has never been made and the most representative part of his works calls for a critical  edition. He died in 1977.

 
În anul 1934, tânărul preot Gheorghe Cotoşman[1] – pe atunci activând în Jimbolia – a debutat editorial concomitent cu mai multe lucrări, și anume Comuna şi bisericile din Sânnicolau Mare (Timişoara, 1934, 114 pagini), Comuna şi bisericile din Comloşu Mare şi Lunga (Timişoara, 1934, 146 pagini) şi Din trecutul Banatului. Studiu introductiv de istorie naţional-bisericească (Timişoara, 1934, 132 pagini), aceasta din urmă beneficiind de un elogios Cuvânt de binecuvântare din partea Prea Sfinţitului episcop Grigore[2] al Aradului.
De fapt, ultima lucrare era concepută de Gheorghe Cotoşman ca fiind un „studiu introductiv de istorie” a Banatului, acesta constituindu-se în preliminarii la monografiile localităţilor din zona Sânnicolaului Mare. Pe ultima copertă a lucrării Din trecutul Banatului se anunţa că sunt sub tipar monografiile localităţilor Saravale, Igriş, Beba-Veche, Valcani, Nerău şi Pesac; acestea au apărut în anii 1935-1936. În acest studiu, după incursiuni în istoria antică a Banatului, autorul abordează aspecte ale Evului Mediu timpuriu al acestei provincii, îndeosebi cele legate de confruntările ducatului lui Glad[3] şi apoi al lui Ahtum[4] cu ungurii. Cotoşman susţine, folosind în special opera lui August Treboniu Laurian[5] (Istoria românilor, Bucureşti, 1862, p. 183) că, în timpul lui Glad, ungurii au supus Timişoara, dar n-au populat-o cu maghiari şi nici nu au guvernat-o, ci au ţinut-o în vasalitate tributară. Bazându-se pe o bogată bibliografie, Gheorghe Cotoşman se străduieşte să prezinte dovezi despre naţionalitatea principelui Claudiu[6] şi despre continuitatea elementului geto-daco-roman în Dacia”[7]. Aceeaşi râvnă depune autorul scriind despre principele Ahtum şi autonomia Banatului, despre luptele acestuia cu ungurii şi despre subjugarea acestei provincii de către regele Ştefan cel Sfânt”[8], care apoi „înfiinţează pe ruinele Episcopiei ortodoxe române din Cenad o Episcopie romano-catolică”[9]. Dovedindu-se un bun cunoscător al istoriei Bisericii din Banat, autorul scrie despre „soarta parohiilor, bisericilor şi mănăstirilor româneşti după apunerea episcopiei din Mureşana”[10], apoi despre „catolicism – ca armă de maghiarizare în mâna regilor maghiari”[11], subliniind că nobilii români trecuţi la catolicism îşi pierd naţionalitatea, iar cei rămaşi credincioşi legii strămoşeşti trec în rândurile ţăranilor.
O succintă secvenţă a studiului este dedicată ocupării Banatului de către turci şi o alta cuceririi acestuia de către imperialii austrieci. În perioada ocupaţiei otomane, Cotoşman se opreşte asupra răscoalei împotriva turcilor din anul 1594, condusă de „vlădicul[12] român Teodor – un urmaş al episcopului Sava de Ionopolea, ajutat de căpitanii: Doţian Ioan de Lugoj, Petru Moisul şi de un oarecare Iancu”[13]. Trei capitole sunt dedicate demografiei etnice din Banat. În primul, el se referă la prezenţa ungurilor în Banatul Timişan[14]: „Adevărul istoric cum că elementul unguresc în Banat până la dominaţia turcească era dispersat – scrie Cotoşman – şi că el s-a redus exclusiv numai la cele câteva sute de proprietari de pământ şi domni din fruntea administraţiei, îl recunoaşte însuşi istoricul maghiar Borovsky”[15]. În capitolul Imigrarea sârbilor în Banat, prezintă colonizările succesive, de-a lungul timpului, ale unor grupuri din această populaţie, în teritoriul dintre Mureş-Dunăre şi Tisa şi polemizează cu istoricul sârb Iovan Radonić[16], care, în lucrarea sa, Histoire des Serbes de Hongrie (Paris, 1919), susţine că sârbii sunt locuitori mai vechi ai Banatului decât românii. În continuare, scrie despre legăturile ierarhice ale bisericii române din Banat cu sârbii[17], dovedindu-se foarte bine informat în acest domeniu. Înscriindu-se în direcţia istoriografiei româneşti din perioada interbelică, în care exista tendinţa de prezentare în culori sumbre a soartei românilor din perioada ocupaţiei austriece, Cotoşman consacră un capitol al lucrării „politicii Habsburgilor[18] şi colonizării Banatului cu germani, nedreptăţirii şi alungării elementului românesc”[19] din această provincie.
Lucrarea Episcopia Mehadiei din Banatul Severinului de dr. Gheorghe Cotoşman a apărut înRevista Institutului Social Banat-Crişana”, nr. 2, Timişoara, 1943. Acesta este un studiu foarte bine documentat (poate pe alocuri prolix[20], făcându-se uneori risipă de erudiţie, invocându-se argumente de ordin istoric, geografic, lingvistic), în care autorul prezintă în mod ipotetic împrejurările în care a apărut Episcopia Mehadiei, cu vechea titulatură de Ad Mediam sau Aquas, precum şi peregrinările acestei instituţii din vremea persecuţiilor calvine[21], apoi a ocupaţiei otomane. Se arată că eparhia[22] a aparţinut, multă vreme, când Severinului, când Râmnicului, făcând parte din Mitropolia Banatului de Severin. În strânsă legătură cu această lucrare este şi un alt studiu al lui Cotoşman, intitulat Vechimea organizaţiei naţional-bisericeşti la românii bănăţeni, apărut în „Revista de istorie bisericească”, an I, nr.1, aprilie-iunie, Craiova, 1943. Cele două studii sunt apreciate de părintele academician Mircea Păcurariu[23] în Istoria Bisericii Ortodoxe Române[24].
Lucrarea Privilegiile românilor în cadrul districtelor[25] valahe bănăţene. Nobilii şi cnezii români bănăţeni, de prof. dr. Gheorghe Cotoşman, a fost publicată în „Revista Institutului Social Banat-Crişana (Buletin Sociologic)”, pe lunile septembrie-decembrie 1944. (Facem trimiteri la extrasul din această revistă). Potrivit istoricului Silviu Dragomir, Gheorghe Cotoşman consideră că voievodatele, cnezatele şi districtele româneşti s-au dezvoltat din ohabele[26] şi jupele[27] slavo-române medievale[28]. Pentru scrierea acestui studiu, Cotoşman a fost provocat de opinia lui Tihamér Turchányi[29] care, în lucrarea Krassó Szörény Vármegye néprajzivissonyai, Lugoj, 1901, p. 196, vede în districtele româneşti o formă de organizare administrativă specific maghiară, datorită – scrie istoricul ungur – „politicei de colonizare, practicată de castelanii cetăţilor mărginare”, susţinuţi de regii unguri „care au acordat privilegii colonilor valahi, pentru a-i atrage”[30].
Cotoşman trece în revistă toate menţionările – câte i-au fost la îndemână – din documente, referitoare la districtele româneşti şi la atribuţiile acestora, constatate în cadrul adunărilor judiciare, de unde se poate deduce că ele sunt instituţii specific româneşti, pentru opt dintre acestea având mărturii documentare. Ele s-au bucurat „dinaintea lui Ladislau V Postumul[31] de aceleaşi privilegii, libertăţi, prerogative şi drepturi, care le garantează o completă autonomie sub raport naţional, politico-administrativ, judiciar, militar şi economic, în cadrul statului ungur şi că de serviciile lor militare nu se pot dispensa nici urmaşii lui Ladislau V – ne mărturisesc luminos şi peremtoriu (adică evident, neîndoielnic, de netăgăduit – n.n. T.C.) diplomele reginei Izabela[32], din 7 mai 1551, a principelui transilvan Gabriel Báthory (ce a domnit între 1608-1613 – n.n. T.C.)[33], din 3 aprilie 1609, şi a principelui Gheorghe Rákoczy II (ce a domnit între 1648-1660 – n.n. T.C.)[34], din anul 1654, prin care se reînoiesc şi se reconfirmă străvechile privilegii ale românilor bănăţeni în diploma privilegială de la 1547”[35]. Având în vedere „importanţa epocală”[36] a diplomei de la 1457 a regelui Ladislau al V-lea Postumul, Cotoşman o publică integral în traducere românească[37]. Autorul menţionează, în afară de cele opt districte privilegiate, pe cele din judeţul Timiş: Sudia, Jupani (Swan), Ferd, Bosar (Bujor), Monostor (Mănăştur), Beregzou (Beregsău), Kuesd (Căvoşdia), Jkws (Icuş), Lypko, Marczina (Margina), Belvydyhe (Bela, Bel), Dóbaz, Haram, Chery, Sculea, Ozkola. Face trimitere la documentele în care sunt consemnate districtele respective.
Studiul Autohtonia românilor din Banat. Pe baza toponimiei (Caransebeş, Tipografia diecesana, 1946) este deopotrivă util istoricilor medievişti şi lingviştilor, impresionând prin mărturiile aduse în atenţie. De fapt, lucrarea nu este concepută prin mijloace strict lingvistice, cu explicarea etimologiilor doar pe baza legilor fonetice, ci şi prin relevarea unor împrejurări istorice în care s-au format denumirile de locuri. Autorul reţine şi din lucrările lingviştilor mai mult argumentele istorice ale acestora, care le întăresc demonstraţiile filologice. Dintr-o asemenea perspectivă, el prezintă cu satisfacţie opinia obiectivă a lingvistului german Ernst Gamillscheg[38] care, în studiul Über die Herkunft das Rumänen (tradus în „Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 1, 1945) aduce anumite argumente privind autohtonia românească la nordul Dunării, negată de Szentkláray, Turchányi, Alföldi, Lukinich, Radonić etc. Aceştia din urmă susţineau – scrie Gamillscheg – că „pe întreaga arie a Dacoromaniei nu s-a păstrat nici un singur nume de localitate şi nici o toponimie în forma în care ar trebui să ne aşteptăm la aceasta, în cazul autohtoniei românilor”[39]. Gamillscheg precizează că istoricii şi lingviştii români au arătat că „numele de localităţi vechi, romane, nu lipsesc cu totul”[40]. La aceasta adaugă propria opinie de logică istorică: „Folosirea toponimiei în vederea lămuririi unor procese istorice n-are nevoie de justificări teoretice. Oriunde nu s-a produs o discontinuitate culturală, numele de localităţi şi de locuri se transmit de la un grup lingvistic şi de colonizare la celălalt. Popoarele pier, iar numele dăinuiesc. Dacă, deci, aci, pe pământul României, apar nume slave, iar numirile folosite în antichitate s-au pierdut aproape fără excepţie, aceasta dovedeşte că, prin imigrarea slavilor, cultura romano-slavă a fost nimicită în întregime. De vreme ce, însă, numele perioadei slave dăinuiesc la rândul lor – acestea au fost, deci, primite de români – urmează, mai departe, că etnia română n-a reprezentat o cenzură culturală, ci, dimpotrivă, că ambele popoare s-au contopit organic”[41]. Mai clar este Ernst Gamillscheg, exemplificând cu toponimia ohabelor, fapt care interesează medievistica bănăţeană. El consideră că întinderea imigraţiei slave în partea de apus a teritoriului lingvistic daco-roman este invederată de localităţi cu numele Ohaba sau Ohabiţa[42]. Acest termen însemna, la început, la slavi, o gospodărie ereditară scutită de dări. Acum semnificaţia termenului este pierdută, dar numele s-a păstrat în toponimia unor localităţi[43], fapt ce dovedeşte că populaţia româno-slavă, apoi străromână şi română a rămas, tot timpul, pe teritoriul din nordul Dunării.
Pornind de la studiul lui Cotoşman, menţionăm că termenul ohabă şi-a păstrat multă vreme sensul de „moşie ereditară inalienabilă, scutită de impozite şi de prestaţii”[44]. Exemplificăm cu situaţia numelui localităţii Ohaba Română din judeţul Timiş. Aceasta a fost cunoscută în trecut sub numele de Ohaba Sârbească. În documentele maghiare apare oiconimul Ohabserbasza, iar în cele austriece Szerb Ohaba. Anumite surse documentare habsburgice consideră că actualul sat a fost reînfiinţat la sfârşitul secolului al XVII-lea, întrucât localitatea şi terenul ei au fost date ca moşie ereditară de către un sârb, de aici provenind denumirea de Ohaba Sârbească. În anul 1828 localitatea apare într-un document sub numele de Ohabaszerbaszka, iar în 1913, sub denumirea de Rácszabadi („Ohaba Sârbească”)[45]. Actualul toponim, Ohaba Română este un nume firesc, ţinând seama că satul a fost întotdeauna majoritar românesc. Aşa se explică faptul că într-o diplomă din 1427, satul apare sub numele de Ohaba, iar în 1717, este indicat toponimicul Hoaba[46]. În judeţul Timiş mai există două localităţi al căror nume provine de la ohabă. Este vorba de Ohaba Forgaci şi de Ohaba Lungă. Prima apare într-un document de la începutul secolului al XIV-lea, sub numele de Zabatfalva („satul liber”, „slobozia”, „ohaba”), iar de la anul 1369 este cunoscută sub denumirea de Forgácsfalva („satul lui Forgaci”). Apoi, după 1450, în documentele latino-maghiare este preferată forma toponimică Ohaba (1470), Csawhaba (1483). Începând de la 1851 este reluat şi numele Forgaci, numele satului fiind transliterat de maghiari sub forma Ohaba-Forgaci. Întotdeauna, în această localitate a fost o populaţie majoritară românească. Bunăoară în recensământul din 1890, Ohaba-Forgaci apare cu o populaţie constituită din 1.741 români, 27 germani, 17 unguri[47]. Este de reţinut că în toponimia localităţii avem un loc cu denumirea de Obiţa (terasă a Timişului, unde s-a format nucleul iniţial al satului) şi o altă parte de hotar numită Râtul Obiţei Boldurului (teren cu iarbă în lunca Timişului; aici este un grup de case izolate de perimetrul construit compact al comunei, obiţe)[48]. În fine, despre Ohaba Lungă se poate consemna, în contextul semnificaţiei termenului ohabă, că oiconimul respectiv apare atestat tot documentar pentru prima dată în anul 1440. Apoi în perioada ocupaţiei turceşti, în defterurile din perioada 1597-1620, satul este consemnat cu oiconimul Oláh-Ohaba (Ohaba Română), fiind astfel atestată o aşezare cu o populaţie majoritară românească. În documentele din prima jumătate a secolului al XIX-lea, satul apare cu numele de Rumunyast (1828 şi 1851) şi, apoi, Hosszúzbadi (1878). Numele unguresc Hosszúzbadi este o traducere a celui românesc; cf. magh. hosszú, „lung” şi szabad, „liber”[49]. Desele referiri şi reveniri la termenul de ohabă (cu toate formele sale) în istoriografia istorică şi lingvistică românească din ultimele decenii, cu localizări în Banat sau Haţeg, are rădăcini şi în modestele rânduri ale lui Gheorghe Cotoşman.  
Revenind la studiul acestuia, Autohtonia românilor în Banat. Pe baza toponimiei, menţionăm că autorul era la curent cu bibliografia lingvistică – între care figurează studii fundamentale de Nicolae Drăganu şi Theodor Capidan – deşi adesea era departe de înţelegerea corectă a unor fenomene etimologice. Merită totuşi să intre în atenţia filologilor ampla secvenţă despre Mehadia şi, poate, chiar şi cea despre Tape, cu toate că etimologia ultimului toponim se pare să fi fost lămurită definitiv[50].
Mergând pe făgaşul deschis îndeosebi de Nicolae Drăganu[51], Gheorghe Cotoşman a inaugurat în cultura bănăţeană domeniul toponimie şi istorie, care s-a dezvoltat mult în ultimele decenii[52].
 
Date biobibliografice. Gheorghe Cotoșman s-a născut la 5 septembrie 1904, în comuna Sânnicolau Mare din judeţul Timiş, într-o familie de ţărani, părinţii săi numindu-se Petru şi Floarea Cotoşman. În localitatea natală a urmat gimnaziul, iar apoi Şcoala Normală din Timişoara, pe care a absolvit-o în anul 1924 (cu examene de diferenţă la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea, în perioada 1924-1925). În intervalul 1925-1928 a urmat cursurile Academiei Teologice din Arad, cu examene de diferenţă la Facultatea de Teologie din Bucureşti, unde şi-a luat licenţa în anul 1933 şi doctoratul în 1941. Între anii 1928-1937 a activat ca preot în parohia din Jimbolia, judeţul Timiş, unde a ridicat o biserică şi a contribuit la propăşirea vieţii religioase de aici. În această localitate, paralel cu funcţia de preot, a avut-o şi pe aceea de profesor suplinitor la Gimnaziul de Stat. În perioada 1937-1948 a fost profesor de istorie bisericească şi patrologie la Academia Teologică din Caransebeş. În anul 1948, s-a mutat în Timişoara, aici lucrând la Mitropolia Banatului. Începând cu anul 1949 şi până în 1950, a fost consilier cultural la Arhiepiscopia Timişoara, iar apoi vicar eparhial al acesteia timp de aproape două decenii (1950-1968). A fost distins cu înalta demnitate bisericească de iconom stavrofor şi a primit „Crucea Patriarhală”. În activitatea laică a fost membru în Secţia de istorie a Regionalei Astrei Bănăţene şi în Secţia de istorie a Institutului Social Banat-Crişana din Timişoara. Gheorghe Cotoşman a fost unul dintre cei mai prolifici cercetători bănăţeni din perioada 1935-1975, dedicat investigaţiilor trecutului acestei provincii, excelând în punerea în lumină a istoriei Bisericii, dar contribuind şi la relevarea unor aspecte însemnate ale Evului Mediu din acest ţinut românesc, completând şi el lungul şir al istoricilor care s-au aplecat asupra districtelor româneşti de aici. Încă nu s-a efectuat un studiu critic privind cercetările istorice ale lui Gheorghe Cotoşman, nefiind, astfel, pus la locul care i se cuvine, în istoriografia românească în general, şi în cea bănăţeană în special. S-ar impune să se editeze, într-o ediţie critică, partea cea mai reprezentativă a operei sale istorice. El s-a stins din viaţă la 12 ianuarie 1977, în Timișoara. Opera (selectiv): Din trecutul Banatului. Studiu introductiv de istorie naţional-bisericească, Timişoara, 1934, 132 p.; Comuna şi bisericile din Sânnicolaul Mare, Timişoara, 1934, 114 p.; Comuna şi bisericile din Sânnicolaul Mare şi Lunga, Timişoara, 1934, 146 p.; Comuna şi bisericile Giridava – Morisena – Cenad, Timişoara, 1935, 105 p.; Comuna şi bisericile din Nerău, Timişoara, 1935, 73 p.; Comuna şi bisericile din Pesac, Timişoara, 1936, 94 p; Restaurarea Episcopiei Timişorii – Testamentul lui Şaguna – Visul bănăţenilor, Timişoara, 1935, 96 p.; Bănăţenii şi Episcopia Timişorii, Caransebeş, 1938, 388 p.; Episcopia Caransebeşului până în pragul secolului al XIX-lea, Caransebeş, 1941, 202 p. (Teză de doctorat); Autohtonia românilor în Banat pe baza toponimiei, Caransebeş, 1946, 58 p.; Vechimea organizaţiei naţional-bisericeşti la românii bănăţeni, în „Revista de istorie şi bisericească”, nr. 1, Craiova, aprilie-iunie 1943, p. 87-95; Privilegiile românilor în cadrul districtelor valahe bănăţene, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, anul XII, Timişoara, septembrie-decembrie 1944, p. 24-41; Contribuţii la istoria Banatului Timişoarei şi Severinului I. Problema continuităţii Episcopiei Mehadiei, Craiova, 1943, 78 p.; Biserica românească din Banat înainte de venirea ungurilor în Europa, în „Altarul Banatului”, nr. 7-8, Timişoara,  1946; Principele Budilă şi comoara de la Sânnicolaul Mare. Contribuţii la istoria Banatului şi a bisericii bănăţene în sec. al XI-lea, în „Foaia diecezană”, nr. 14-15 şi următoarele, Caransebeş, 1948; Viaţa Sfântului Iosif cel Nou Mitropolitul Timişoarei şi a toată Ţara Banatului, Timişoara, 1956, 44 p. (Extras din „Mitropolia Banatului”, an VI, nr. 1-3, Timişoara, 1956, p. 64-89); Districtele valahice bănăţene. Cinci sute de ani de la confirmarea autonomiei lor, în „Mitropolia Banatului”, an VII, nr. 10-12, Timişoara, 1957, p. 79-119 şi an VIII, nr. 1-3,   Timişoara, 1958, p. 84-89; Contribuţii la trecutul Mitropoliei Morisenei şi Timişorii, în „Mitropolia Banatului”, an VIII, nr. 7-8, Timişoara, 1958, p. 137-156; Vechile antimise din bisericile Arhiepiscopiei Timişoarei şi a Caransebeşului, în „Mitropolia Banatului”, an XVII, nr. 4-6, Timişoara, 1967, p. 263-289; Bazilica romană cu baptisteriu din Morisena, în „Biserica Ortodoxă Română”, an LXXXVI, nr. 3-5, Bucureşti, 1968,  p. 469-485; Geneza arianismului. Puncte de sprijin pentru arianism în teologia creştină anterioară, în „Anuarul Academiei Teologice ortodoxe române din Caransebeş”, 1919-1939, p. 105-227 (şi extras 123 p.); Inscripţii şi însemnări din bisericile Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1964. Referinţe: „Anuarul Academiei Teologice ortodoxe române din Caransebeş”, 1919-1939, p. 281-283; Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1978, p. 111; Necrolog, în „Mitropolia Banatului”,  an. XXVII,  nr. 7-9, Timişoara, 1977, p. 609; Prot. dr. Marcu Bănescu, Prot. iconom. stavrofor Gheorghe Cotoşman (1904-1977), în „Mitropolia Banatului”, an XXXVI, Timişoara, 1986,  p. 87-89; Preot prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1996; Gheorghe Luchescu, Din galeria personalităţilor timişene, Editura „Dacia Europa Nova”, Lugoj, 1996; Ioan Olărescu, Comloşu Mare şi Lunga. Repere istorice. Oameni care au fost, Editura Eurostampa, Timişoara, 2001, p. 149-152; Tiberiu Ciobanu, Aniversări 105. Gheorghe Cotoșman (1904-1977), în „Columna 2000”, Anul X, nr. 39-40 (iulie-decembrie), Editura Eurostampa, Timișoara, 2009, p. 96-97; Idem, Gheorghe Cotoșman, în Istoriografia românească din perioada 1918-1948 referitoare la Evul Mediu bănățean, Editura Eurostampa, Timișoara, 2009, p. 147-156, 321-324; Idem, Gheorghe Cotoșman (1904-1977), în Cărturari români cu preocupări referitoare la istoria medievală a Banatului. Cuprinderi biobibliografice, Editura Eurostampa, Timișoara, 2010, p. 135-139, 185-186; Idem, Gheorghe Cotoșman, în Istoriografia românească din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, vol. II, Editura Eurostampa, 2010, p. 5-12, 274-277; Idem, Aniversări 110. Gheorghe Cotoșman (1904-1977), în „Columna 2000”, Anul XV, nr. 59-60 (iulie-decembrie), Editura Eurostampa, Timișoara, 2014, 76-77 (Tiberiu Ciobanu, Gheorghe Cotoșman [1904-1977], în Anexă la lucrarea Istoriografia românească din secolul al XIX-lea și prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, vol. II, Editura Eurostampa, Timișoara, 2010, p. 274-277).
 

[1] De la a cărui naștere se vor împlini în acest an (mai exact pe 5 septembrie) 115 ani. Date biobibliografice despre Gheorghe Cotoșman vezi la finalul studiului de față.
[2] Grigore Gh. Comşa (1889-1935), membru de onoare al Academiei Române.
[3]  Voievod (duce) român care a condus o puternică formațiune prestatală medievală românească timpurie, localizată pe teritoriul Banatului istoric (spațiul cuprins între Tisa, Mureș, Dunăre și Carpați). Glad a domnit între 927-955, reședința sa principală fiind cetatea Morisena sau Maresiana (astăzi comuna Cenad din județul Timiș), de pe malul Mureșului (ro.wikipedia.org/wiki/Glad).
[4] Voievod (duce) român care a condus, între 1000-1030, o puternică formațiune statală românească medievală timpurie, localizată pe teritoriul Banatului istoric (spațiul cuprins între Tisa, Mureș, Dunăre și Carpați [acum, însă, voievodatul bănățean întinzându-se și la nord de Mureș, el cuprinzând între hotarele sale și o parte din sudul Crișanei]), având ca reședință cetatea Morisena sau Maresiana. Prin anul 1030, profitând de faptul că protectorul lui Ahtum, împăratul bizantin, Romanos al III-lea Argyros (1028-1034 [Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 554]), era ocupat cu războaiele din Asia Mică, Ștefan I, regele Ungariei (supranumit „cel Sfânt” [deoarece a fost canonizat în 1083 ca sfânt al Bisericii Catolice, iar în anul 2000 și de Biserica Ortodoxă a Constantinopolelui], acesta a fost principe [din 997], apoi [din anul 1000] rege al ungurilor, el domnind până în 1038 și fiind, practic, primul suveran creștin al maghiarilor [Ibidem, p. 564; ro.wikipedia.org/wiki/Ștefan_I_al_Ungariei]) îi poruncește lui Chanadinus (un bănățean ce fusese un însemnat comandant militar din armata lui Ahtum) să preia puterea în voievodatul bănățean. Inițial, Ahtum câștigă o primă bătălie ce s-a derulat lângă Beba Veche de astăzi (localitate aflată în prezent pe teritoriul județului Timiș), dar va muri în cele din urmă în timpul unei sângeroase confruntări armate desfășurate la Tomnatic (jud. Timiș), pe care adversarii săi o vor câștiga după ce vor suferi grele pierderi. Sub pretextul de a pune capăt unui război civil izbucnit între pretendenții la conducerea Ducatului „Morisenei” (așa cum era denumit, în jurul anului 1000, teritoriul de la râul Criș până la hotarul Transilvaniei și până la Vidin [oraș aflat pe malul sudic al Dunării, în nord-vestul Bulgariei] și Cetatea Severinului [aflată pe malul nordic al Dunării, astăzi numindu-se Drobeta-Turnu Severin și fiind municipiu de reședință al județului Mehedinți din sud-vestul României]), regele maghiar va ocupa Banatul (ro.wikipedia.org/wiki/Ahtum).
[5]  Pe numele său real Augustin Trifan, acesta a fost un filolog, istoric, publicist și om politic român care a trăit între 1810-1881 și a fost unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Transilvania (ro.wikipedia.org/wiki/August_Treboniu_Laurian).
[6] Este vorba despre amintitul Chanadinus.
[7]  Gheorghe Cotoşman, Din trecutul Banatului. Studiu introductiv de istorie naţional-bisericească. Cartea I cu o prefaţă de Prea Sfinţia Sa Dr. Grigore Gh. Comşa, Episcopul Aradului, Timişoara, 1934, p. 34.
[8] Ibidem, p. 57-64.
[9] Ibidem, p. 68.
[10] Ibidem, p. 72-73.
[11] Ibidem, p. 74-75.
[12]  „Vladică” este un termen arhaic (învechit) cu care este desemnată o persoană care deține funcția ecleziastică de episcop, un titlu onorific folosit ca formulă de adresare către episcopul ortodox în tradiția rusească, românească, sârbă, bulgară și macedoneană. Termenul slavon este o traducere a echivalentului grec „despotis”. Atât în greacă (despotis) cât și în slavonă (vladika), termenul este folosit în cadrul slujbelor liturgice, ca de pildă: „blagoslovi, vladiko” (slavonă) și „evloghite, despota” (greacă), ambele expresii însemnând „binecuvântează, stăpâne”, căci cuvintele „blagoslovi” și „evloghite” înseamnă „binecuvântează”, iar „vladika” și, respectiv, „despotis” au semnificația de „stăpân, domn, cârmuitor, stăpânitor, conducător”.  În limba română, termenul «vlădică» nu este folosit în slujbe, ci doar în unele forme de adresare, în special în mediul bisericesc, fiind considerat un arhaism (ro.orthodoxwiki.org/Vlădică; dexonline.ro/definitie/vladica).
[13] Gheorghe Cotoşman, op. cit., p. 82; Despre problema aceasta, pe larg, documentatul studiu al cercetătoarei Cristina Feneşan, Mişcările populare din 1594 din eyaletul Timişoara, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca”, XXVII, Cluj-Napoca, 1985-1986, p. 99-136.
[14] Gheorghe Cotoşman, op. cit., p. 87-91.
[15] Ibidem, p. 88. Este vorba despre Samu Borovszky, istoric maghiar ce a trăit între 1860-1912 și a fost (din 1899) membru corespondent al Academiei de Științe a Ungariei  (hu.wikipedia.org/wiki/Borovszky_Samu).
[16] Acesta a trăit între 1873-1956 și a fost bibliotecar al Bibliotecii «Matica (concept slavic al unei fundații ce promo-vează cultura națională și care s-a manifestat cu precădere în timpul naționalismului romantic din secolul al XIX-lea) Srpska» (cea mai veche instituție cultural-științifică din Serbia, care a fost înființată în 1826 la Pesta [astăzi parte componentă a Budapestei, capitala Ungariei], ea fiind mutată la Novi Sad [în prezent al doilea oraș ca mărime din Serbia, capitală a provinciei autonome Voivodina și centru administrativ al districtului Bačka de Sud din nordul statului sârb și centrul provinciei amintite] în 1864), profesor la Universitatea din Belgrad și membru al Academiei de Științe și Arte a Serbiei (en.wikipedia.org/wiki/Jovan_Radonić).
[17] Gheorghe Cotoşman, op. cit.,  p. 114-131.
[18] Membrii ai Casei de Habsburg, o puternică dinastie care a domnit în Austria (între 1282-1918, ca duci din 1282, arhiduci din 1453 și împărați din 1804), în Ungaria (între 1526-1918, ca regi), în Boemia (între 1526-1618 și 1621-1918, ca regi),  în Croația (între 1527-1918, ca regi), în o parte a Italiei (din secolul XVI până în 1866, ca duci, mari duci, principi și regi), în Germania și Sfântul Imperiu Roman de Neam German (între 1273-1291, 1298-1308, 1438-1740 și 1745-1806, ca regi și, respectiv, împărați), în Spania (între 1516-1700, ca regi), în Portugalia (între 1780-1640, ca regi), în Transilvania (între 1691-1765, ca principi, și, între 1765-1867, ca mari principi), în Imperiul Austriac (între 1806-1867, ca împărați) și Imperiul Austro-Ungar (între 1867-1918, ca împărați) etc. Numele acestei dinastii vine de la castelul Habsburg (Habichtsburg), construită (în secolul XI) în Elveția (cantonul Aargau). Printre cei mai cunoscuți suverani din această dinastie se numără următorii: Carol Quintul (rege al Spaniei, sub numele de Carol I [din 1516], și împărat romano-german între 1519-1555), Rudolf al II-lea (împărat romano-german între 1576-1612), Filip al II-lea (regele Spaniei, între 1556-1598, și al Portugaliei, din 1581), Maria Tereza (împărăteasă romano-germană între 1740-1780), Iosif al II-lea (coregent al mamei sale [Maria Tereza], între 1765-1780, și împărat romano-geman, între 1780-1790), Franz Joseph, împăratul Austriei (1848-1867) și, apoi, al Austro-Ungariei, între 1867-1916 (Istoria lumii în date, p. 105, 113, 114, 561, 564; dexonline.ro/definiție/Habsburg; ro.wikipedia.org/wiki/Casa_de_Habsburg).
[19] Gheorghe Cotoşman, op. cit., p. 92-101.
[20] Despre vorbire, stil, lipsit de concizie, prea încărcat, prea complicat, greoi. Despre oameni, care se exprimă cu prea multe cuvinte (adesea inutile), neclar, confuz sau complicat. Figurativ, dezlânat, deznodat, diluat.  Provine din latinescul „prolixus”, care înseamnă „larg, întins” (dexonline.ro/intrare/prolix).
[21]  Referire la doctrina protestantă întemeiată, în secolul al XVI-lea, de către Jean Calvin (reformator religios și scriitor francez ce a trăit între 1509-1564), doctrină care acceptă ca sursă unică a credinței numai Sfânta Scriptură, propovăduind, totodată, întoarcerea la simplitatea creștinismului primitiv și respingerea ierarhiei ecleziastice (dexonline.ro/definiție/calvinism).
[22] În bisericile creștine răsăritene, „eparhia” este o unitate administrativ-teritorială condusă de un episcop (numită din acest motiv și episcopie). Ierarhii cu grade superioare (arhiepiscopi, mitropoliți, patriarhi), au de asemenea în directa subordonare o eparhie (mai exact o arhieparhie sau arhiepiscopie), exercitând pentru ea rolul de episcop (ro.wikipedia.org/wiki/Eparhie).
[23] Născut în 1932, acesta este un profesor universitar de teologie, istoric și preot român, membru titular al Academiei Române din 2015. Este un specialist de renume în istoria Bisericii Ortodoxe Române (ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_Păcurariu).
[24] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 90; Constantin Cilibia, Episcopia Mehadiei, în volumul Mehadia, vatră istorică, Editura Gordian, Timişoara, 2007, p. 73-96.
[25] Districtele românești bănățene au reprezentat o formă specifică și tradițională de organizare administrativă, politică și militară a populației autohtone românești în Evul Mediu. Dintre toate provinciile istorice românești, cea mai mare densitate de districte medievale a fost consemnată în Banat. Unele dintre aceste districte românești au obținut, individual sau în grup, din partea regalității maghiare, o serie de privilegii. Un număr de opt districte (Lugoj [atestat în 1369], Sebeș [prin unire cu districtul Caran a format districtul Caransebeș; atestat în 1391], Mehadia [atestat în 1391], Almăj, Carașova, Bârzava [toate trei atestate în 1457], Comiat [atestat în 1391] și Ilidia [atestat 1457]), s-au detașat prin calitatea și unicitatea privilegiilor obținute, comparabile doar cu cele ale scaunelor secuiești sau săsești. Districtele românești privilegiate aveau scaune de judecată proprii, prezidate de către un cnez/cneaz sau de către un voievod. Scaune de judecată ale mai multor districte erau conduse de către un castelan sau chiar de către banul Severinului. La judecarea cauzelor era aplicat vechiul drept românesc (ro.wikipedia.org-/wiki/Districtele_românești_bănățene).
[26] Termenul «ohabă» se referă la o moșie (ereditară) inalienabilă (care nu poate fi înstrăinată, vândută), scutită de impozite și de prestații, precum și la denumirea imunității boierești și mănăstirești în Evul Mediu, în Țara Românească. Provine din cuvântul slavon vechi „ohaba”, derivat din „ohabitî”, care înseamnă „a opri” și are semnificația de „moșie oprită de a fi înstrăinată” sau „proprietate deplină” (dexonline.ro/definiție/ohabă).
[27] Unitate administrativ-teritorială condusă de un jupan (titlu dat de sârbi persoanei care conducea o unitate teritorială [o provincie, un ținut, un oraș]; titlu de politețe dat în Țările Române persoanelor care ocupau anumite demnități sau funcții înalte, prin urmare celor mai de seamă boieri și dregători, el fiind echivalent cu cel de „domn” [dexonline.ro/definiție/jupan]), acest termen provenind din cuvântul slavon „županŭ”, care înseamnă „căpetenie, stăpân”, prin urmare „jupă” având sensul de „stăpânire, moșie, proprietate”.
[28] Silviu Dragomir, Câteva urme ale organizaţiei de stat slavo-române, în „Dacoromania”, an. I, Cluj (1920-1921), p. 48.
[29] Profesor și istoric maghiar ce a trăit între 1874-1930 (hu.wikipedia.org/wiki/Turcsányi_Tihamér).
[30] Prof. Dr. Gh. Cotoşman, Privilegiile românilor în cadrul districtelor valache bănăţene. Nobilii şi cnezii români bănăţeni, extras din „Revista Institutului Social Banat-Crişana (Buletin Sociologic)”, septembrie-decembrie, 1944, p. 1.
[31] Este vorba despre regele Ungariei Ladislav al V-lea de Habsburg (poreclit „Postumul”, deoarece s-a născut după moartea tatălui său, Albert al II-lea de Habsburg [duce de Austria, între 1404-1439, rege al Ungariei și Croației, între 1437-1439, rege al Boemiei și Germaniei, între 1438-1439, în această ultimă calitate purtând titlul tradițional de „rex romanorum”, adică „rege al romanilor” – ro.wikipedia.org/wiki/Albert_al_II-lea,_Rege_Roman], el domnind între 1444-1457, însă, până în 1453, sub regența lui Iancu de Hunedoara (mare om politic și conducător de oști de origine română, care a trăit între 1407-1456 și fost voievod al Transilvaniei – între 1441 și 1446 –, iar apoi a condus Regatul Ungariei, în calitate de regent sau guvernator general, între 1446-1453, precum și lupta antiotomană, începând din 1438 până la moartea sa, petrecută în 11 august 1456, la scurt timp după ce a repurtat, în 21-23 iulie 1456, măreața biruință de la Belgrad asupra uriașei armate turcești comandată personal de sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul [Tiberiu Ciobanu, „Fortissimus athleta Christi”, Iancu de Hunedoara 555, Editura Eurostampa, Timişoara, 2011, p. 15, 24-27]), deoarece era minor (ro.wikipedia.org/wiki/Ladislau_Postumul).
[32] Este vorba despre principesa și regina Isabella Jagiello (fiica lui Sigismund I Jagiello, poreclit  «Stary» [adică „cel Bătrân”], regele Poloniei și marele cneaz al Lituaniei [Uniunea statală polono-lituaniană] între 1506-1548 [Istoria lumii în date, p. 563]), care a fost soţia lui Ioan I Zápolya (voievodul Transilvaniei [între 1510-1526] și rege al Ungariei Răsăritene [între 1526-1540]) şi mamă a lui Ioan al II-lea Sigismund Zápolya (regele Ungariei Răsăritene [între 1540-1551 și 1556-1571] și voievod al  Transilvaniei [între 1541-1551 și 1556-1571]), între 1540 și 1559 (an în care va deceda), Isabella guvernând alături de fiul ei în calitate de regentă (Ibidem, p. 564, 570), deoarece acesta s-a născut cu doar două săptămâni înainte de data la care a murit tatăl său. Cei doi au purtat prima dată titlul de principe al Transilvaniei, acest fiind stabilizat de-abia în 1575/1576 (ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Sigismund_Zápolya).
[33] Ibidem, p. 570.
[34] Ibidem
[35] Gheorghe Cotoşman, op. cit., p. 2.
[36] Ibidem, p. 23.
[37] Ibidem, p. 19.
[38] Lingvist, profesor universitar (de filologie romanică) și academician german care a trăit între 1887-1971. Între anii 1940-1944, el a fost președinte al Institutului Științific German din București, precum și profesor invitat la Universitatea din București (de.wikipedia.org/wiki/Ernst_Gamillscheg_[Roma-nist]).
[39] Gheorghe Cotoşman, op. cit., p. 19-22.
[40] Idem, Autohtonia românilor în Banat. Pe baza toponimiei, Fasc. I, Caransebeş, 1946, p. 15.
[41] Ibidem.
[42] Gheorghe Cotoşman a publicat în „Revista Institutului Social Banat-Crişana” (an X, septembrie-decembrie 1942, p. 620-629) studiul Din trecutul comunei Ohaba Bistra.
[43] Despre această problemă, Silviu Dragomir, Le Banat Roumain, Sibiu, 1944, p. 17.
[44] Remus Creţan, Vasile Frăţilă, Dicţionar geografico-istoric şi toponimic al judeţului Timiş, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2007.
[45] Ibidem, p. 293.
[46] Ibidem, p. 292-293.
[47] Ibidem, p. 127.
[48] Ibidem.
[49] Ibidem, p. 289.
[50] Dan Sluşanchi, Tapa, Tapae, în „România Pitorească”, XVII, nr. 5, București, 1988, p. 17.
[51] Nicolae Drăganu, Toponimie şi istorie, Cluj, 1928. Nicolae Drăganu a fost un filolog, lingvist și istoric literar român care a trăit între 1884-1939 (ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Drăganu).
[52] Octavian Răuţ, Vasile Ioniţă, Studii şi cercetări de istorie şi toponimie, Reşiţa, 1976; Octavian Răuţ, Toponimie şi istorie bănăţeană în „Studii de limbă, literatură şi folclor”, IV, Reşiţa, p. 257-270.
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020