Ultimul număr apărut

Morisena nr. 1 (21)/2021

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Iulian Grozescu (1839-1872) Primul redactor al revistei „Familia”

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Prof. Traian Galetaru
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive
Galetaru Traian, Iulian Grozescu, Comlosu Mare, poet, journalist, editor, people, Romanian
 
Abstract: Iulian Grozescu, born at Comloșu Mare in 1839, was a Romanian poet, journalist and translator. He was an editor and contributor to Romanian newspapers in  Arad, Vienna, Pest, Oradea and Bucharest and editor-in-chief of the periodical Familia. He wrote a number of press articles in which he supported the rights of the Romanians.
 
Iulian GrozescuÎntr-o activitate literară şi publicistică de numai treisprezece ani, Iulian Grozescu este autorul unui volum de Poesii (Arad, 1869), al unor numeroase nuvele „istorice” sau „originale”, recenzii de cărţi, al unor „meditaţiuni literare” şi „despre fericire”, al unor „suveniri” din perioada petrecută în capitala României de atunci, al unor hotărâte intervenții în presa timpului întru dobândirea drepturilor pentru poporul din care el însuşi s-a ridicat. Cunoscut mai bine în timpul vieţii, după dispariţia-i pretimpurie numele său fiind tot mai mult dat uitării, fiul preotului Ioan Grozescu şi al Ecaterinei a văzut lumina zilei la 1 iunie 18391, la Comloşu Mare din mănoasa câmpie bănăţeană, comună întinsă, „cu case curate şi mari, cu uliţi drepte şi largi, cu ţărani harnici şi neîntrecuţi gospodari, pe care regretatul profesor Ion Simionescu îi opunea – ca rivali pe tărâm economic – celor din Elveţia şi Olanda...”2
Anii formaţiei sale intelectuale sunt dispersaţi în mai multe oraşe din Banat, Transilvania şi Ungaria, toate înglobate în Imperiu, Facultatea de Drept urmând-o la Budapesta. Începe să scrie încă de la vârsta de douăzeci de ani, în perioada arădeană a studiilor, când debutează în Almanahul beletristic al junimii gimnaziale din Arad, apărut în anul 18593. Activitatea sa publicistică mai intensă coincide însă cu anii studiilor din capitala Ungariei, când începe colaborarea la ziarul bisăptămânal Concordia (1862), colaborare ulterior extinsă şi la alte ziare şi reviste, de regulă umoristice sau satirice: Strigoiul (1862), Umoristul (1863), Gura satului, Albina (1871-1872), al cărei redactor responsabil a fost. Scoate el însuşi, singur sau împreună cu alţii, Speranţia (revistă literară), Poşta română (ziar bisăptămânal, Bucureşti, 1870), Priculiciu (Budapesta, 1872, revistă satirică, printre altele şi cu puternice accente antimonarhice), mai toate însă sistându-şi apariţia după câteva numere din cauza cenzurii sau a dificultăţilor materiale.
Un moment deosebit şi pentru Iulian Grozescu îl constituie apariţia, la 5 iunie 1865, a revistei Familia a lui Iosif Vulcan, din a cărei redacţie face parte. Există o (mică) controversă în privinţa stabilirii cu precizie a funcţiei îndeplinite de poetul bănăţean în redacţia revistei. Dacă cu Iosif Vulcan lucrurile sunt clare, el fiind „proprietar, redactor răspunzător şi editor” al Familiei, în ceea ce-1 priveşte pe Iulian Grozescu unele materiale îl prezintă simplu, ca „redactor” al revistei4, altele „redactor-şef”5. Ne îndoim că această ultimă terminologie era consacrată pe atunci. Cert este însă faptul că, indiferent care era „organigrama” primei redacţii a revistei Familia, Iulian Grozescu ocupa un loc proeminent, poate chiar primul după directorul fondator, el jucând un important rol în stabilirea configuraţiei revistei, foarte probabil acela echivalent azi secretarului responsabil de redacţie.
În această conjunctură apare drept plauzibilă ipoteza că Iulian Grozescu a luat cunoştinţă de existenţa lui Mihai Eminescu încă de la debutul acestuia în Familia (1866), în al doilea an la apariţiei revistei, momentul „rebotezării” marelui poet de către însuşi directorul revistei nefiin deloc străin. Cum colaborarea lui Eminescu la Familia va continua, aceasta cu siguranţă va fi atras după sine preţuirea crescândă din partea tânărului redactor cu mult înainte ca întâlnirea dintre ei să se fi produs. Iar când aceasta a avut loc, la Timişoara, unde Eminescu sosise ca sufleur în trupa de teatru a lui M. Pascali, trupă salutată chiar de Iulian Grozescu, întâlnirea lor va fi fost una dintre doi truditori hărăziţi condeiului.
Cât despre sosirea lui Eminescu la Comloşu Mare (probabilă), împreună cu o parte din trupa teatrală a lui M. Pascali, lipsa preţiosului document – semnătura lui Mihai Eminescu pe o biblie a Bisericii Ortodoxe din localitate, după spusele unor săteni – face hazardată orice ipoteză. Frumoasa legendă7 a locului merită însă a fi reţinută de viitorii cercetători cel puţin datorită unor argumente peremptorii:
 – Actorii bucureşteni aveau bunul obicei de a da spectacole şi în localităţile româneşti învecinate marilor centre urbane în care poposeau.
– Prin Comloş trecea drumul poştalionului ce lega Timişoara de Viena, iar actualul Cămin Cultural din satul Grozescului servea drept han pentru călători şi schimbul de cai ai respectivului mijloc de transport.
– Calea ferată Timişoara – Comloş era terminată din 1857, nefiind însă dată încă în funcţiune. Prima atestare documentară a funcţionării căii ferate datează din 1866, deci cu doi ani înaintea sosirii actorilor bucureşteni la Timişoara, fără însă a-i fi menţionata ruta8.
– La Comloş, în curtea conacului contelui Nako exista o splendidă sală de teatru, în care contele ivita trupe de actori din Timişoara, Budapesta şi Viena9.
Deci, a fost adus Mihai Eminescu la Comloş de către prietenul său Iulian Grozescu? Condiţiile materiale (mijloace de transport, sală) şi ideale (mecenatul local) întăresc prezumţia.
Ulterior, Iulian Grozescu va trece Carpaţii, probabil cu gândul stabilirii în Bucureşti, asemeni multora dintre scriitori transilvăneni atraşi de mirajul capitalei româneşti. Îşi abandonează, însă, intenţia şi în 1871 îl aflăm din nou la Budapesta, ca redactor responsabil al proaspăt înfiinţatei Albina. Între timp, boala nemiloasă de care suferea se agravează. Cu sufletul cuprins de negre presimţiri, se reîntoarce în Comloşul natal, unde se stinge de tuberculoză la 2 iunie 187210. Poetul îşi doarme somnul de veci în cimitirul de miazănoapte al satului, în proximitatea unicului său monograf, Vicenţiu Bugariu.
 
NOTE:
 
1. Al. Piru, Ioan Şerb, Poezia română clasică. De la Dosoftei la Octavian Goga, BPT, Edit. Minerva, Bucureşti, 1976, p. 243.
2. Ghiţă Bălan-Şerban, O publicistă ţărancă, în rev. Orizont, Timişoara, nov. 1970, p. 95.
3. Vicenţiu Bugariu, Iulian Grozescu, Timişoara, 1941, pp. 8, 76.
4. Dr. Aurel Cosma-junior, Bănăţeni de altădată, vol. I, Timişoara, 1933, pp. 31-32; I. D. Suciu, Literatura bănăţeană de la început până la Unire, 1582-1918, Timişoara, 1940, pp. 87-88.
5. Ghiţă Bălan-Şerban, La centenarul morţii poetului Iulian Grozescu, în ziarul Drapelul roşu, Timişoara, 28 mai 1972.
6. G. Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, EPL, Bucureşti, 1966, pp. 104-105.
7. Mircea Şerbănescu, Frumoasele legende, în rev. Orizont, Timişoara, 13 ian. 1984.
8. Franz Xaver Eckert, Meine Reise nach Ungarn im Jahre 1857 (manuscris original, cu caractere gotice, tipărit de Hans Diplich la München, Germania, 1971, p. 42).
9. Martin Kurzhals/Hans Diplich, Heimatbuch der Heidegemeinde GroBkomlosch im Banat, Edit. J.G. Bläschke St. Michael, 1983, p. 149.
10. Al. Piru, Ioan Şerb, idem.
„Epigonismul” lui Iulian Grozescu
 
A fost Iulian Grozescu un „epigon al Renaşterii bănăţene?” A trăit şi a creat el doar în umbra „marilor creatori” ai acestei Renaşteri? Îndrăznim a opina că eticheta de „epigon1” nu îi este tocmai potrivită şi iată de ce:
În primul rând, Iulian Grozescu este autorul unei opere substanţial mai întinse şi mai variate decât a acelora cu care a fost încadrat în acelaşi capitol al citatei lucrări. Mai mult, însuşi autorul „Literaturii...” îi acordă un număr sporit de pagini comparativ cu ceilalţi „epigoni”.
În al doilea rând, trebuie avută mai mult în vedere, credem, epoca în care a activat pe tărâm literar, cultural şi politic poetul. A avut o viaţă scurtă (33 de ani), curmată tragic înainte de vreme. A trăit într-un Banat şi Ardeal subjugate de un imperiu despotic. Sufletul său a fost „suflet din sufletul neamului”. Chiar dacă nu a fost un poet de primă mărime – şi nici nu a fost – chiar dacă versurile sale nu au o valoare estetică intrinsecă, „ele au fost tortul de urzeală şi beteală din care, mai apoi, alţi cântăreţi ardeleni – Goga, Coşbuc, Şt. O. Iosif – au ţesut chilimul versurilor răscolitoare2.”
Pe de altă parte, Al. Piru şi Ioan Şerb îl socotesc un „clasic”, din moment ce-1 includ cu poezia Dor de libertate, cea mai reprezentativă de altfel, în vol. II al antologiei Poezia română clasică. De la Dosoftei la Octavian Goga (Buc. B.P.T., ed. I 1970, ed. a II-a 1976).
Dintre toţi „epigonii Renaşterii bănăţene”, doar el figurează în respectiva antologie. Nu e aceasta o altă dovadă a superiorităţii sale valorice comparativ cu colegii întru „epigonie”? Iosif Vulcan însuşi, prietenul şi patronul său spiritul, figurează în aceeaşi antologie tot cu o poezie. Dacă nici creaţia literară propriu-zisă a acestuia n-a atins culmi deosebite, suntem oare îndrituiţi a-1 cataloga drept „epigon” al unor înaintaşi numai pentru simplul motiv că i-a succedat? Evident, nu! Căci meritul amândurora trebuie căutat cu precădere în constanţa cu care s-au înregimentat unui nobil ideal contemporan lor: cauza poporului român din Transilvania şi Banat, în idealismul sincer cu care s-au integrat celor care, prin năzuinţele lor, au zămislit Marea Unire a celor două provincii româneşti cu Ţara.
În acest context, apar drept regretabile unele ieşiri persiflante şi epitete ironice, de dată relativ recentă, împotriva lui „...Iulian Grozescu şi a celorlalte ilustrităţi din leşinata generaţie a Familiei”3, cu atât mai mult cu cât ele vin din partea unui distins profesor şi eminent eminescolog.
O dovadă a preţuirii memoriei poetului, în dimensiunile ei reale, o constituie piosul act al înălţării bustului lui Iulian Grozescu, veritabilă emblemă spirituală a comunei natale, prin aceasta închegându-se, pete timp şi spaţiu, un impresionat triptic statuar: Iosif Vulcan la Oradea, Mihai Eminescu la Sânnicolau Mare (11 octombrie 1925, primul monument al poetului din Banat şi Transilvania) şi Iulian Grozescu la Comloşu Mare (24 decembrie 1972). Un arc de boltă care uneşte şi în nefiinţă această familie a spiritualităţii româneşti. O pildă grăitoare, emoţionantă, de felul în care acest brav popor ştie să-şi cinstească înaintaşii.
 
NOTE:
 
1. I. D. Suciu, Literatura bănăţeană de la început până la Unire, 1582-1918, Timişoara, 1940, p. 130.
2. Ghiţă Bălan-Şerban, La centenarul morţii poetului Iulian Grozescu, în ziarul Drapelul roşu, Timişoara, 28 mai 1972.
3. G. Munteanu, Hyperion I. Viaţa lui Eminescu, Edit. Minerva, Bucureşti, 1973, p. 55.
 
Iulian Grozescu – un atentator?
 
De-a lungul vremilor, în trecut ca şi în anii noştri, comuna Comloşu Mare (Timiş) a dat ţării o întinsă pleiadă de intelectuali, iluştri fii ai satului, pe care cu justificată mândrie şi-i revendică. Unul dintre aceştia a fost şi poetul Iulian Grozescu (1839-1872), primul1 şi cel mai apropiat colaborator al lui Iosif Vulcan la revista Familia, la începutul perioadei budapestane a acesteia. În semn de omagiu, cineva propunea, în 1939, nemurirea în bronz a poetului comloşean cu prilejul împlinirii unui veac de la naşterea sa. Dar mirificul, pe atunci, vis al avocatului Aurel Bugariu2 a putut fi realizat abia în 1972, odată cu comemorarea în comuna-i natală a centenarului morţii lui Iulian Grozescu.
A avut o viaţă zbuciumată, o boală nemiloasă şi incurabilă 1-a secerat fulgerător înainte de vreme. În puţinii săi ani, a fost un luptător neobosit, cu condeiul, pentru drepturile naţionale ale poporului român din Banat şi Transilvania, aflate vremelnic sub odioasa stăpânire străină. Mai târziu, în capitala României, unde s-a stabilit temporar, a militat hotărât pentru emanciparea socială a oropsiţilor vieţii. Poate temperamentul său vulcanic, dragostea fierbinte pentru dreptate, ura pătimaşă împotriva potentaţilor zilei de orice naţie ar fi fost (căci dovezi nu sunt), au dus la implicarea sa în atentatul împotriva lui Barbu Catargiu, prim-ministru în timpul domniei lui Al. I. Cuza.
Chestiunea, cercetată de atunci şi până acum cu variabil discernământ, continuă să planeze, asemeni unei „pete albe”, neelucidate încă, asupra scurtei dar furtunoasei sale biografii. S-au invocat „argumente” şi argumente, pro şi contra. Dar a-1 bănui, măcar, de crimă pe Iulian Grozescu doar pe seama unor cuvinte ale sale sau citându-i câteva fulminante versuri3 constituie o reală inechitate, căci, după Publius Syrus4, bănuiala este o „injurie tăcută pentru oamenii respectabili” (Sententiae)5.
Nici faptul că s-a întors „brusc” în satul natal, din Bucureşti, după atentat6, nu probează participarea sa, ci mai degrabă că boala care avea să-1 răpună va fi debutat atunci.
Printre apărătorii direcţi şi entuziaşti ai memoriei neîntinate a lui Iulian Grozescu se numără Aurel Cosma7 şi I.D. Suciu. Primul, când prezintă biografia, activitatea literară şi cea social-politică a poetului, ia atitudine împotriva celor care l-au implicat în atentat ori l-au suspectat de complicitate. Edificatoare, în acest sens, este şi o notă de la sfârşitul studiului: „Neparticiparea la atentat a Iui Iulian Grozescu mi-a confirmat-o şi Ioan D. Suciu, care făcuse cercetări documentare în această privinţă8.”
Un studiu mai documentat referitor la asasinarea lui Barbu Catargiu îl realizează Valeriu Stan9. După ce îi citează pe T. Maiorescu, I. G. Valentineanu, A. D. Xenopol, autorul conchide: „Asasinarea Iui (Barbu Catargiu, n.n.) continuă însă să rămână o enigmă10.” Insuficienţa, în această problemă, a „însemnărilor” maioresciene invocate este vizibilă, ele reprezentând o sursă indirectă, căci la 28 martie 1880 Iulian Grozescu, în realitate, nu se mai afla de opt aniîn viaţă la acea dată11”.
Studiul exhaustiv al lui Mihai Ardeleanu12 se bazează pe un număr impresionant de surse bibliografice şi documentare, comentând pe larg şi exprimându-şi propriile puncte de vedere faţă de opiniile asupra cazului Catargiu formulate de: D. Bolintineanu, Anghel Demetriescu, G. Valentineanu, M. Marghiloman, Al. Lapedatu, A. D. Xenopol şi alţii. De preocupări şi cu orientări politice diferite, apare logică diferenţierea opiniilor. Printre inculpaţi sau numai bănuiţi, ca autori direcţi ori doar morali, se aflau: Cuza însuşi, N. Bibescu (prefectul poliţiei capitalei), Gh. Bogati, Iosif Dunca, Iulian Grozescu, Cezar Liebrecht, ca persoane; întregul partid liberal, „mazzinismul” din partidul liberal şi „vârfurile mai vioaie” ale aceluiaşi partid, ca organizaţii politice.
Merită o deosebită atenţie disocierea practicată de Bolintineanu şi Xenopol asupra cauzelor ce au condus la înfăptuirea atentatului: una indirectă, impopularitatea generală a lui Barbu Catargiu în toate straturile populaţiei, de la ţărănime până la palat, evident cu excepţia conservatorilor; alta directă, imediată, fostul prim-ministru fiind împuşcat sub clopotniţa Mitropoliei, în trăsură, la 8 iunie 1862, ora 6 după-amiază13, imediat după discursul său în Parlament prin care se opusese aniversării celor 14 ani de la Revoluţia din 1848, serbare ce urma să aibă loc trei zile mai târziu. Dar nici Bolintineanu, nici Lapedatu şi nici Xenopol nu-1 bănuiesc pe Iulian Grozescu. Li se asociază Mihai Ardeleanu, care, atunci când îşi exprimă opiniile personale, nici măcar nu-1 aminteşte pe Grozescu. Cea mai importantă ipoteză a sa, în privinţa disculpării fostului redactor al Familiei, o constituie stabilirea unei duble vinovăţii, Dunca (dinspre partidul liberal) şi Bogati (unealtă a camarilei), în colaborare, ambele tabere pe care le reprezentau fiind interesate în dispariţia primului-ministru de pe scena politică a ţării:
„După toate probabilităţile (s.n.) cel care a lovit a fost Dunca (s.n.). Era decis, avea spirit de sacrificiu, n-o făcea pentru bani. Nu-l interesează să se salveze şi nu-şi pregăteşte un alibi. Celălalt care vrea să profite îşi pregăteşte un alibi, trage foloase şi fuge atunci când Cuza Vodă abdică. Poate fi şi invers: Bogaţi să fi lovit, ceea ce nu modifică ideea cuplului14.”
Dar cei doi, Dunca şi Bogati, ştiau într-adevăr unul de altul? Ar însemna că şi cele două tabere (liberalii şi camarila palatului) au organizat împreună complotul. Dacă aşa a fost, înseamnă că au fost stabiliţi doi atentatori pentru a mări la maximum şansele de reuşită şi a le reduce, practic, la zero pe cele ale eşecului. Dar dacă cele două tabere anticatargiste au acţionat independent, cum se explică „aspectul simultan” al celor două focuri despre care „se vorbeşte”?
Într-adevăr: „Cine l-a ucis pe Barbu Catargiu?” După tot ceea ce s-a scris mai demn de luat în considerare până acum, putem trage concluzia că Iulian Grozescu nu! La acea dată avea doar 23 de ani, împliniţi cu abia o săptămână înainte... Acuza cea mai gravă pe care unii i-au adus-o a fost doar de colaborator la atentat, nici măcar aceasta dovedită, în vreme ce alţii îl scot din cauză ori nici nu-i pomenesc numele printre suspecţi.
Rămâne ca viitoarele cercetări să facă, eventual, lumină. Căci arhivele sunt mute, doar când nu sunt cercetate15 în întregime. Deocamdată, ceea ce se ştie precis în problema atentatorului (atentatorilor) lui Barbu Catargiu este că nimic nu se ştie precis.
 
NOTE:
 
1. Stelian Vasilescu, Familia, în rev. Familia, seria a V-a, an 1(101), nr. 1, sept. 1965, p. 11; Familia la 110 ani, în rev. Familia, seria a V-a, an 10 (110), nr. 6 (118), iun. 1975.
2. Aurel Bugariu, Iulian Grozescu, în Almanahul Banatului, 1939, pp. 106-108.
3. Ibid.
4. Petit Larousse illustré, Paris, 1919, p. 1540: „poète latin du I-er siècle av. J.C., auteur de maximes morales estimées”.
5. cf. Mircea Traian Biju, Mic dicţionar al spiritului uman, Edit. Albatros, Buc., 1983, p. 60.
6. Ghiţă Bălan-Şerban, „Voce” a postulatelor naţionale şi sociale, în ziarul Drapelul roşu, Timişoara, 28 mai 1972.
7. Aurel Cosma, Prin Timişoara de altădată, Edit. Facla, Timişoara, 1977, p. 63.
8. Ibid., p. 68.
9. Valeriu Stan, Enigma unui atentat: moartea lui Barbu Catargiu, în rev. Magazin istoric, an. IV, nr. 2 (35), febr. 1970.
10. Ibid., p. 51.
11. Ibid., p. 50.
12. Mihai Ardeleanu, Cine l-a ucis pe Barbu Catargiu? în Almanahul estival Luceafărul. Istorii neelucidate, 1984, pp. 129-153.
13. Mihai Ardeleanu, apud D. Bolintineanu, loc. cit., p. 131.
14. Ibid., p. 153.
15. Ibid., p. 153.
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020