Ultimul număr apărut

Morisena nr. 1 (17)/2020

Morisena este indexată în:

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Nicolae Brînzeu – un duhovnic-cărturar în mijlocul mirenilor

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Dr. Constantin-Tufan Stan
E-mail: 
c.tufan.stan@gmail.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive, Nicolae Brînzeu, Greek-Catholic Church, Union, Valeriu Traian Frențiu
 
Abstract: Considered undesirable by the atheist communist regime, Nicolae Brînzeu, a brilliant scholar and theologian, was arrested on 28 October 1948, together with the other Greek-Catholic hierarchs of Lugoj, Bishop Ioan Bălan and Canon Iosif Vezoc. He was assigned to compulsory residence at Neamţ and Căldăruşani monasteries and was imprisoned at Sighet. After his release, he was subjected to compulsory residence in Călăraşi, then in Orăştie. In 1954, he was allowed to return home, where he passed away on 30 December 1962. As a theologian, he published many studies on dogmatics, Christian books and schoolbooks for the students of the Greek-Catholic institutes.

 
Nicolae BrînzeuÎn însăilările sale jurnalistice, reunite cu acribie de teologul și scriitorul Sergiu Soica între copertele unui volum recent ieșit de sub tipar[1], Nicolae Brînzeuoferă o viziune inedită asupra Bisericii Greco-Catolice din Banatși Ardealîntr-o perioadă istorică sensibilă din prima jumătate a secolului XX. Ele reflectă, cu genuinitate, percepția unui neobosit luptător pentru credinţa unită, dar și a unui intelectual rafinat, cu o viziune modernă purtând marca spiritului tolerant și a moderației. Prolific jurnalist, cu un ton incisiv și cu o surprinzătoare capacitate de a contextualiza evenimentele sociopolitice și ecleziastice, prepozitul capitular lugojean a fost implicat plenar în viața de zi cu zi a cetății în cele mai diverse și neobișnuite aspecte.
Dincolo de sârgul cugetărilor sale, izvorâte din preaplinul unei temeinice formații intelectuale și profesionale, exprimate cu un evident har jurnalistic și un profund devotament pentru biserică – ce l-au imortalizat în altitudinea unei lumi ideale, în circumstanțele variabile ale contextului sociopolitic –, Nicolae Brînzeus-a coborât, cu determinare și aplicație, și în cotidianul cetății, maculat, adeseori, în tușele cenușii ale prozei. Atent la cele mai fine detalii – ce pot trece neobservate unui mirean obișnuit, impasibil, preocupat doar de orizontul îngust al intereselor private –, acribios și animat de un strălucit spirit polemic, preotul-cărturar devine un martor activ al celor mai banale fapte și experiențe de viață, raportate însă la cele mai elevate semnificații filozofice, istorice și sociale.
Născut la 17 august 1883, în Vulcan, judeţul Hunedoara, a frecventat şcoala primară la Haţeg, absolvind, ca șef de promoție, liceul maghiar „Béla Kun” din Orăştie. A urmat cursurile Universităţii din Budapesta, împlinindu-şi vocaţia teologică la Universitatea din Viena, unde a obţinut doctoratul (1908). A revenit pe ValeaJiului, ca preot capelan, în Petroşani, continuându-și, apoi, misiunea, ca preot paroh, în Vulcan (1910-1917), şi protopop în ComloşuMare(1917-1920). În 1920 a poposit la Lugoj, unde a funcţionat ca redactor la ziarul „Drapelul” şi protopop consistorial, urcând mai multe trepte ierarhice ale bisericii greco-catolice, de la cea de canonic consilier eparhial al Episcopiei, în 1921, până la cea de arhipresbiter-prepozit capitular, din 1937 până în 1947, anul pensionării sale. A fost direct implicat în lupta pentru Unire, organizând, la Comloş, în 7 noiembire 1918, Adunarea Naţională şi participând ca delegat-titular la Marea Adunare Naţională de la AlbaIulia.
Ca teolog, a publicat numeroase studii de dogmatică, cărţi de popularizare creştină şi manuale dedicate elevilor instituţiilor de învăţământ greco-catolice: Cultele în România, 1925; Maslul, căsătoria, Sfânta Scriptură şi tradiţiunea, 1925; Păstorul şi turma. Hodegetica, 1930; Sămănătorul. Catehetica, 1936; Sămănătorul II. Omiletica modernă, 1944. Ca jurnalist, a colaborat la importante reviste ale timpului, având, totodată, și vocația de editor: „Cuvântul adevărului” (mânăstirile Prislop, 1913-16, şi Bixad, 1927-30), „Calea vieţii” (Vulcan, 1916, şi ComloşuMare, 1917-20), „Drapelul” (Lugoj, 1919-20), „Albina” (Bucureşti, 1921-22), „Sionul românesc” (Lugoj, 1920-27) şi „Păstorul sufletesc” (Lugoj, 1929-31). A publicat unele încercări literare, precum şi traduceri din limbile maghiară, germană, franceză, latină şi greacă.
Personalitate cu o puternică structură şi forţă intelectuală şi sufletească, indezirabil regimului ateu comunist, cărturarul şi teologul lugojean a fost arestat în 28 octombrie 1948 împreună cu ceilalţi ierarhi uniţi lugojeni, episcopul Ioan Bălanşi canonicul Iosif Vezoc, stabilindu-i-se domiciliu forţat la Mânăstirile Neamţ (31 octombrie 1948 – 1 martie 1949) şi Căldăruşani(1 martie 1949 – 24 mai 1950). A fost întemniţat la Sighet(24 mai 1950 – 15 februarie 1952), iar după eliberare i s-a impus domiciliu forţat în Călăraşi (15 februarie 1952 – 22 iunie 1953), apoi la Orăştie(22 iunie 1953 – 6 noiembrie 1953), permițându-i-se întoarcerea acasă abia în anul 1954, unde a trecut la Domnul în 30 decembrie 1962.
Problemele cotidiene ale mirenilor l-au preocupat intens, iar capacitatea sa de a trece cu dezinvoltură de la profundele introspecții de natură filozofică la tarele sociale ale prezentului surprinde: liniile de comunicație, mersul trenurilor în Banat, problemele edilitare ale Lugojului, o emoționantă relatare a dramaticelor momente trăite, în Capitală, la cutremurul din 1940, mortalitatea copiilor în Banat, impresii de călătorie, problematica unificării religioase și a celibatului, aprecieri și interpretări din sfera politicului și a învățământului confesional.
Vocația pentru perspectiva istorică a evenimentelor, deslușirea unor întâmplări care i-au marcat prezentul, spiritul său premonitoriu, care îi conferă o uimitoare capacitate de a previziona evoluția unor evenimente sunt prezente constant în cuprinsul volumului recent apărut, oferit, ca dar de preț, cititorului contemporan, bulversat adesea de voltele imprevizibile ale unui prezent ambiguu și desacralizat. Scrierile lui Nicolae Brînzeu, constituite în adevărate lecții de elocință filosofică și etică, ne relevă pilduitoare experiențe de viață, trăite cu har duhovnicesc, ne împărtășesc vivace demersuri jurnalistice, exerciții de consecvență și verticalitate morală.
Profilul său moral și intelectual este descris cu plasticitate de un contemporan (Ștefan B. Dragu), ce l-a privit îndeaproape și i-a urmărit cu interes și admirație parcursul profesional și spiritual: „Mulţi trec prin viaţă ca geamantanele prin gări: fără pricepere şi fără urmă. Faptul că-s bine hrăniţi şi bine căftăniţi nu îndreptăţeşte nicio laudă a trăirii lor pe pământ, odată ce nicio înfăptuire mai de seamă nu poartă pecetea trudei şi a jertfirii lor de sine. Nicolae, fiul cântăreţului nostru bisericesc şi dascăl provizor din Vulcan(jud. Hunedoara), nu face parte din ceata celor care au izbutit să-şi irosească darul vieţii nimica făcând. Fără să facă figură de atlet de bâlci, admirat de capete seci, cu peri mai mult sau mai puţin scurţi, a ostenit de sârg, din tinerețile sale, în brazda în care i-a fost rânduit să-şi cheltuiască puterile, şi s-a dovedit mereu muncitor de bună treabă. Excelent licean, distins levit, devotat păstor de suflete, neostenit străduitor cu graiul, cu înfăptuirile, cu peana: în toată vremea, om al acţiunii conştiente”.
Pentru a ilustra panoramic un episod semnificativ, premergător actului Unirii Banatului cu Regatul Român, reproducem in extenso un capitol din volumului recent apărut, ca omagiu adus Episcopului martir Valeriu Traian Frențiu, beatificat în 2019 de Sanctitatea Sa Papa Francisc. Stăruința și zelul ierarhilor greco-catolici lugojeni se constituie, peste timp, în pilde supreme de jertfă pentru marile proiecte naționale.
 
Preoţi cu crucea-n frunte[2]
 
Consistoriul din Lugoj, avându-l în frunte pe marele român şi inimos bănăţean Î.P. Sa V. T. Frenţiu, actualmente arhiepiscop la Oradea, în şedinţa de la 23 nov. 1918, cu mare însufleţire a luat act de convocarea adunării de la AlbaIuliaşi, publicând-o în întregime în circulara emisă în aceeaşi zi, a dat instrucţiunile necesare preoţimii, ca să se îngrijească de o cât mai mare participare la adunarea proiectată! Numărul respectiv din „Foaia Oficioasă”, care publica toate acestea, a parvenit încă şi la cele mai îndepărtate parohii din Torontal, dar acesta a fost ultimul care a trecut aşa uşor prin cenzura sârbească.
Ştim că la adunarea de la AlbaIuliaa luat parte o bună parte din clerul bănăţean, în frunte cu înalţii ierarhi. Că nu au putut merge mai mulţi, cauza e că au fost daţi din tren cei ce luaseră linia Timişoara - Arad; mai uşor am scăpat pe linia Chichinda - Arad...
Iar la 6 zile după adunare, la 7 decembrie, tot din şedinţă consistorială, apare, în număr festiv al „Foii Oficioase a Diecezei Lugojului”, o preafrumoasă pastorală, prin care episcopul publică hotărârea adunării de la AlbaIuliaşi se ordonă ca de aci înainte, la serviciile divine, să se pomenească Majestatea Sa Regele Ferdinand, întreaga pastorală e plină de cuvinte izvorâte din cele mai alese sentimente. Făcând o privire asupra evenimentelor ce au precedat adunării de la Alba Iulia, publică rezoluţiunea votată şi, insistând asupra marelui fapt al Unirii tuturor românilor, arată ce avem noi de mulţumit regelui Ferdinand, care s-a jertfit pe sine pentru neamul românesc, chiar aşa cum se spune în Scriptură, că „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa”.
„Vă îndemn deci în Domnul ‒ spune mai departe episcopul ‒ şi vă rog, veneraţi fraţi preoţi şi iubiţi fii sufleteşti, ca de aci încolo pe M. Sa Regele FerdinandI., şi numai singur pe el, să-l consideraţi de Domnitor al ţinuturilor care fac parte din RomâniaMare. Deodată din virtutea puterii arhiereşti, ce-mi este mie de la Dumnezeu hărăzită, dispun ca atât la Sf. Liturghie, cât şi la toate funcţiunile sf., la orice ocaziune şi orice timp s-ar ţine, la locurile unde Sf. Biserică se roagă pentru Domnitor, să se amintească «drept credinciosul şi de Hristos iubitorul Regele nostru Ferdinand I.», rugându-vă bunului Dumnezeu ca să-L conducă şi mai departe pe calea înţelepciunii, «ca să nu se abată de la porunci nici la dreapta, nici la stânga, ca să fie ani îndelungaţi întru împărăţia sa El şi fiii lui (II Lege 17.20)»”.
Urmează, apoi, îndemnând la aceeaşi dragoste şi recunoştinţă faţă de Majestatea Sa Regina şi faţă de întreaga familie domnitoare, îndeamnă apoi la unire şi muncă cinstită, pentru făurirea unui viitor demn neamului nostru!
„Veneraţi fraţi preoţi şi iubit popor dreptcredincios! Viitorulneamului nostru se întrezăreşte sub cele mai bune auspicii, trezeşte în sufletele noastre cele mai frumoase nădejdi! Uniţi toţi fiii neamului sub o singură stăpânire, care este în mâna celui mai iubit şi iubitor Rege şi a înaltei Sale Familii, trăind într-o ţară care din belşug îşi revarsă asupra noastră bogăţiile sale, sprijiniţi de către cele mai mari neamuri ale lumii, între care îndeosebi de nobila Franţă, chemat este neamul românesc, prin muncă cinstită şi devotată, a ocupa în scurtă vreme un loc de cinste deosebită în rândul neamurilor, spre a sa mărire şi spre înaintarea şi înflorirea lumii întregi...”
Iată primul act de canonizare a hotărârilor de la AlbaIulia, prima măsură de a se mărturisi la altare unirea noastră încheiată pe veci! Erau încă sârbii în Lugojcând s-a făcut aceasta, şi preoţimea noastră în întreg cuprinsul Banatului a primit ordin să-l pomenească pe Regele României întregite!
Cât au avut de suferit preoţii noştri din cauza pomenirii regelui Ferdinandşi a steagurilor naţionale! Dintre cei maltrataţi şi închişi de sârbi îi menţionăm pe păr. Axente Ţăranu, fost paroh la Târnova(azi prof. la Oraviţa), Mihai Traian, fost paroh la Şuşanovăț (azi la Hitiaş) şi P. Herlo, prof. la Arad(fost paroh la Lăţunaş).
Toată iarna şi primăvara anului 1919, Lugojul a fost centrul unor frământări politice şi diplomatice, care ar merita să fie altcum păstrate posterităţii!
Sârbii, auzind că episcopul Lugojului a dat ordin să se pomenească Regele Ferdinand, i-au chemat la comandament pe toţi preoţii, chiar şi pe rabinul evreu, şi le-au pus în vedere că la liturghie au să pomenească pe regele Petar! Iar când a venit aici dl Dr. V. Bontescu, ca, în numele Consiliul Dirigent, să asiste la luarea jurământului regretatului ValeriuBraniștede către P.S. Episcopul Frenţiu‒ Braniște, din cauza morbului, n-a putut merge la AlbaIulia‒, sârbii erau cât p-aci să-i ia la răspundere pe toţi trei! Noroc că au părăsit în curând Lugojul!
Trupele franceze au fost obiectul unor sărbătoriri extraordinare din partea lugojenilor. Li s-a făcut serenadă, se scotea o ediţie specială ‒ în franţuzeşte ‒ a „Drapelului”; la 19 febr. 1919, în catedrala din Lugoj, P.S. Frenţiua celebrat un parastas pentru eroii Reg. 35 Colonial, de către preotul Henri Pradel, care, la urmă, a ţinut o predică plină de elogii la adresa românilor[3].
Fatalitatea a voit ca la 22 martie 1919 să vie la Lugojde comandant al armatei franceze generalul Farret. Acesta era absolut stăpânit de secretarul său evreu Kovacs-Brunn, aşa că s-a izolat complet de români şi mai ales de „popi”, şi în toate acţiunile lui s-a lăsat îndrumat de sugestiunile maghiare (înfiinţarea judeţului Lugoj cu administraţie maghiară). În acest timp, la curtea episcopiei din Lugoj era un laborator ocult. Se trimiteau, prin intermediul preoţilor francezi de aci, memorii peste memorii ba la Belgrad, la comandamentul francez, ba la Paris. La 24 aprilie a trecut pe aici deputatul Meunier, în onoarea căruia s-a dat o masă la episcopie, cu discursuri animate. Bineînţeles, românii de aici lucrau mână în mână cu Consiliul Dirigent, care încă depunea pe cale diplomatică mari stăruinţe la Belgrad şi la Paris.
Aşa s-a reuşit revocarea lui Farret, iar dl Clemenceau a dat ordin ca, pe teritoriul ocupat de armatele franceze, administraţia să treacă în mâinile românilor.
Telegrama dlui Clemenceau, dată la 21 mai 1919, i-a găsit pe românii lugojeni la Bichiş-Ciaba, unde au mers, în frunte cu episcopul, să-l salute pe primul Rege al României Mari; Corul „Lyra” a săvârşit acolo admirabile prestaţii. Primul prefect român al Lugojului, dl Dr. G. Dobrin, a depus jurământul în mâinile episcopului Frenţiu, pe tren, venind de la Ciaba[4]!...
La 23 mai a intrat jandarmeria română în Banat, dar numai ca auxiliară armatei franceze; administraţia civilă, rând pe rând, a fost trecută în mâinile românilor. Dar armata română abia la 28 iulie a ocupat Banatul, retrăgându-se cea franceză, şi devenind noi absolut stăpâni pe acest pământ al nostru.
Atunci „a ridicat Domnul robia Sionului şi ne-am făcut ca nişte înviaţi.”
Atunci am avut măreţul Te Deum, am cântat doxologia deplinei libertăţi!...
 

[1]  Cugetări în presa anilor 1926-1948, editor: Sergiu Soica, Prefaţă şi note explicative: Constantin-T. Stan, Triade Foundation, Timișoara, 2019.
 
[2]  v. Nicolae Brînzeu, Cugetări în presa anilor 1926-1948, p. 128-131 (articol publicat în „Semenicul”, Lugoj, nr. 12, 1928).
 
[3]  Staţionarea trupelor franceze, aflate sub comanda col. Henri Lemoigne, la Lugoj, începând cu data de 14/27 ianuarie 1919 (în urma retragerii armatei sârbe), a generat entuziaste manifestări de simpatie din partea oficialităților, a intelectualilor și a membrilor vestitelor reuniuni corale. Astfel, în seara zilei de 20 ianuarie/2 februarie, Corul „Lira” şi Reuniunea ortodoxă, cele două corale surori, au susţinut o serenadă în faţa casei Sidoniei Dr. Maior, unde era găzduit colonelul Henri Lemoigne, comandantul Diviziei XI Orientale, în prezenţa mai multor notabilităţi locale, între care şi Episcopul ValeriuTraian Frenţiu. Peste câteva zile, manifestaţia s-a reluat în ambianţa creată de asistenţa militarilor francezi, de data aceasta şi cu contribuţia corurilor din comunele Herendeşti şi Hodoş. În 23 februarie 1919, în Catedrala Greco-Catolică din Lugoj, abatele Henri Pradela oficiat o Liturghie solemnă închinată eroilor francezi din Regimentele 35 Infanterie Colonial şi 21 Artilerie căzuţi pe front, asistată de P.S. Valeriu Traian Frenţiu, în prezenţa colonelului H. Lemoigne şi a soldaţilor francezi staţionaţi la Lugoj. Corul „Lira” şi o reuniune vocală a militarilor francezi au intonat mai multe cântece religioase (cf. „Drapelul”, Lugoj, XIX, 17, 1919, 2).
 
[4]  La memorabilul eveniment petrecut în comuna Bichiş-Ciaba (Békéscsaba, azi în Ungaria), corul, însoţit de o numeroasă delegaţie, în frunte cu P.S. Dr. ValeriuTraian Frenţiu, episcopul Diecezei Unite a Lugojului, Protopopul Dr. George Popovicişi dr. George Dobrin, primul prefect român al judeţului Caraş-Severin, a întâmpinat suveranii României Mari, M.S. Regele FerdinandI şi M.S. Regina Maria, aflaţi în drum spre frontul de la Tisa. Cu acest prilej, George Dobrin a depus jurământul de fidelitate în prezenţa suitei regale şi guvernamentale reprezentată, între alţii, de Vasile Goldişşi Ştefan Cicio-Pop (miniştri secretari de stat pentru Transilvania). Erau prezente peste 50 de coruri din toate ţinuturile româneşti, care, prin cântările lor, întreţineau atmosfera de puternică trăire românească după alipirea ultimelor teritorii la patria mamă. Dintre toate reuniunile prezente, impresia cea mai puternică asupra suitei regale a produs-o Corul „Lira”. Cei doi suverani au ascultat cu mare atenţie „dorurile” lugojenilor, întreţinându-se cordial cu aceştia. La plecarea suitei regale, coriştii lugojeni au fost invitaţi la gară, unde, în faţa trenului regal, au intonat cântece patriotice, regele Ferdinand şi regina Maria, entuziasmaţi, atribuindu-i corului denumirea de „Cor Regal”, titulatură care a fost purtată cu mândrie decenii de-a rândul.
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020