Ultimul număr apărut

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Oameni de ieri și de azi (5): Ion Cocora

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Bibliolog Gabriela Șerban
E-mail: 
biblioteca_bocsa@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive
Bărăgan, deportees, Dâlga Nouă, Forotic, Martin Olaru, the great blizzard, Ion Cocora, Nicolae Petrișor

Abstract: Ion Cocora was born in Forotic village, Caraș-Severin County, on 13 March 1927. He was among the people who were deported to Bărăgan on the Pentecost night (18 June) of 1951. In a conversation with Gabriela Șerban and Dr. Martin Olaru, Ion Cocora speaks about the five years he and his family spent in the Bărăgan Plain, the harsh living conditions and the tough work they did in the “Siberia of Romania”.

    Într-una din zilele acestui început de an, împreună cu prof. dr. Martin Olaru, am solicitat o vizită la casa familiei Nicolae Petrișor din Bocșa Română, pentru a sta de vorbă cu socrul acestuia, unul dintre deportații Bărăganului, dl. Ion Cocora.

   Cunoaștem că deportările în Bărăgan[1] au fost o acțiune întreprinsă în anii '50 de către regimul comunist în contextul încordării relațiilor dintre România și Iugoslavia. Astfel, Banatul, aflat la aproximativ 25 km de granița cu Iugoslavia, a devenit zonă sensibilă, iar bănățenii, indiferent de etnie, au devenit „elemente cu un factor ridicat de risc”. Drept urmare, prin HCM 1154/1950 din 26 octombrie, a fost aprobat planul de deportare sau internare în D.O. (domiciliu obligatoriu) și „igienizarea Banatului”, în primul rând „curățarea etnică” a germanilor, sârbilor, aromânilor, iar în al doilea rând, îndepărtarea unor categorii sociale considerate periculoase de către comuniști. Au fost vizați bănățenii înstăriți, proprietarii de pământuri, fermieri, hangii sau deținători de restaurante, industriași, activiști pentru drepturile cetățenești și alții considerați de stăpânire „elemente dușmănoase cu factor ridicat de risc”.[2] Înscrisurile consemnează că au căzut pradă celei mai dureroase zile a satului 258 de localități din apropierea frontierei cu „imperialismul”, 12.791 familii, 40.320 de persoane care au fost trimise să trăiască în deșertul României – Bărăganul.[3]

   Între aceștia s-au aflat și cele 13 familii din Forotic, comuna în care s-a născut intervievatul nostru sau, mai bine zis, interlocutorul nostru, deoarece, împreună cu dr. Martin Olaru, l-am invitat pe dl. Ion Cocora la o discuție, la o poveste.

   Ion Cocora s-a născut în 13 martie 1927 la Forotic, județul Caraș-Severin, într-o familie înstărită, proprietară a 53 de lanțe de pământ și multe animale.

 Despre deportarea în Bărăgan, Ion Cocora ne povestește cu seninătate și, culmea, adesea cu zâmbetul pe buze, în dulcele grai bănățean. Chiar și atunci când repetă instinctiv, parcă, „o fost greu, dar o trecut”, bătrânul are chipul luminos, doar ochii umezi și o umbră de tristețe, ceea ce mă face să cred că zâmbetul afișat este doar „un strat protector”, este „hazul de necaz” al românului.

În 18 iunie 1951, în puterea nopții de Rusalii, militari și polițiști or bătut la ușă și ne-or ordonat îmbarcarea. Nu ne-o anunțat nimeni. Noaptea, pe la ora 2.00, eram veniți de la joc, de Rusalii, tata ne-o zis să ne culcăm că dimineața trebuie să ne trezim devreme, să ne ducem la sălaș, că aveam o slugă la sălaș și trebuia să ducem mâncare la omul ăla, și, pe urmă, să mergem la biserică, că așa era la noi, dimineața la biserică și după masa la horă și, când să ne sculăm, ce să ne mai sculăm, că numa, iaca, armata la poartă. O venit un ofițer sau ce-o fost și ne-o zis că putem să ne luăm doi cai, o vacă, dacă are vaca vițel, putem să luăm și vițelul, la fel și iapa, dacă are mânz, și în trei ore să fim la gară. Când am ajuns la gară, erau trase la rampă vagoanele goale, 13 vagoane pentru 13 familii. Din alea, bou-vagon. Ne-am încărcat unii pe alții. Am băgat în vagon vaca cu vițelul, caii, cartofi, ce-am avut cu noi. Pe vremea aia, la Forotic era haltă și erau două linii. Eu am văzut seara că or venit vagoane în haltă, dar n-am știut pentru ce. N-am știut nimic, până ne-am văzut în vagoane și ne-or dus. La fiecare vagon era o cătană. La vagoanele noastre or mai atașat vagoane la Comorâște, la Berzovia or atașat la convoi vagoane de la Banloc, Satchinez și am plecat spre Caransebeș, Orșova, București. În București am stat o zi să adăpăm animalele, în zori am plecat la Lehliu. Ne-o dat jos din vagoane. Era un sat acolo, dar nu ne-o lăsat, erau niște colibe. Or zis că ne duc în alt sat și că ne dau parcele să ne facem singuri colibă, casă. Ne-or dus la Dâlga Nouă raionul Lehliu. Acolo când am ajuns fiecare avea însemnat cu țărușul parcela, numărul cutare, numărul cutare... A treia uliță am fost noi, Forotic, or mai completat ulița și unii din Satchinez.”

Din familia lui Ion Cocora au fost deportați șapte membri: băiatul Ion, care avea 24 de ani, soția lui, o fată nou-născută, părinții lui Ion, bunica și fratele. Bunica Anghelina (Cocora, născută Dalea) a murit acolo, în Bărăgan, iar în 1955 lui Ion i s-a născut încă o fetiță, Rodica (Cocora, actualmente Petrișor). Cinci ani a stat Ion Cocora cu familia lui în această „Siberie a României”, „o închisoare în aer liber”, ducând o viață despre care e destul de greu să povestești la o cafea. Am citit că bănățenii deportați în Bărăgan au dus cu ei hărnicia, ordinea, dragostea pentru pământ și au dat viață unui ținut sterp[4], de aceea, cei care au vizitat, mai târziu, Bărăganul, au descoperit Dâlga o așezare înfloritoare.[5] Acestea sunt confirmate și de către bătrânul Ion Cocora.

Ne-or dus în câmp liber și cu un țăruș ne-or trasat locul, câte-o parcelă pentru fiecare familie. La început ne-or făcut o colibă, adică în pământ ne-or făcut un beci și dup-aia o venit poliția, conducătorii de la sfatul nostru popular, al deportaților și, iaca, ne-or dat material de casă, scânduri, lăteți. Pentru mai multe persoane casa să fie cu trei camere, iar la două persoane, casă cu două camere. Noi am făcut o casă bună, care a rămas, o casă de pământ bătută între covraje și astrucată cu trestie. Așa erau casele acolo, acoperite cu trestie. „La baltă, acolo-i țigla voastră” ne-or zis ăia de la primărie. Or zis să ne desculțăm, să lucrăm desculți și fiecare și-o tăiat trestie din baltă și-o adus-o acasă cu coșia, cu căruța. Ne-am făcut o mică comunitate acolo, un mic sat. Ne-am făcut biserică într-o casă, clopotul l-or adus de la Satchinez și preot o fost tot un deportat dintre noi. Ne-am făcut școală și cămin cultural. Bănățeanul întotdeauna o fost harnic și inventiv, o știut să se organizeze și s-o creat o comunitate. Ne-am înțeles acolo toți ca frații, parcă-am fost dintr-o mamă. Când ne-am făcut casa, ne-am ortăcit câte trei familii și am făcut un fel de clacă. Într-o zi am lucrat la unii, mâine zi la alții și așa ne-am făcut casele. Așa o fost, vai ș-amar! Ne-or vizitat neamuri, dar noi n-am avut voie să mergem mai mult de 5 km. în jurul satului. Dar, tot ne-am mai dus la București. Am fost la București cu moș Mândru[6] și cu Pătru Ion, șeful contabil, care era de la Moniom, căsătorit în Forotic, un om învățat. Acolo ne-am întâlnit cu Pubi Ciorei, unchiul lui Radu Ciorei, dirijorul Filarmonicii de la Constanța, o fost fiul preotului din Forotic, Mitrofan Ciorei și al Miței Ciorei. El era dirijorul Ansamblului „Doina” al Armatei, la București și era prim solist. În rest, nu mergeam niciunde. Am muncit mult. Ne-am câștigat mâncarea, traiul. Am lucrat în agricultură, la Gostat, la bumbac, la săpat, am semănat porumb, la plivit de grâu. Și pentru munci ne-or plătit, în fiecare sâmbătă seara se făcea plata. O făcea contabilul șef, Pătru Ion. De mâncat am mâncat ce ne-am câștigat. Cumpăram grâu, îl măcinam la moară, aveam crumpi, cartofi, în primul an, de acasă, apoi ne-am semănat, că ne-or dat jumate de lanț de pământ, cât o fost casa, să ne semănăm, acolo am pus cartofi, fasole și, iaca, ne-am descurcat. Ce să faci? O trecut! Ce e val, ca valul trece! Mai tăiam câte un vițel. Nu era voie, dar... era un măcelar de la Satchinez, cu el l-am tăiat și l-am împărțit. Noaptea venea poliția în control, prin case, noi ne-am speriat, dar ei or venit să cerceteze, să vadă cum dormim, câți suntem în casă. Că nu era loc destul, o fost greu...”

Și eu, dar și dl. Martin, eram curioși cum își petreceau puținul timp liber, cum era viața culturală, cum erau sărbătorile în această înstrăinare forțată, cum își stâmpărau dorul de casă, de sat, de Banat. Bătrânul Ion Cocora ne-a lămurit: „Ca vai ș-amar, cum să fie? Am cumpărat și noi miel de Paști de la băștinași, am făcut și noi Paștile, am fost la biserică, altundeva unde să te duci? De Crăciun am făcut brad. Erau fetele mici, le-am făcut brad. Am avut un muzicant de la Satchinez, Țira îl chema, cânta la acordeon, dar nouă nu ne ardea de jocuri, de cântat. Eram oameni pierduți, necăjiți, triști, pic de voie bună n-o fost.”

Bineînțeles că unul dintre subiectele de discuție a fost și viscolul din februarie 1954[7]. Ținutul Bărăganului este cunoscut prin verile fierbinți și sterpe, cât și prin ierni foarte geroase, cu bătăi de crivăț. În anul 1954 România a fost lovită de cel mai aprig viscol din istorie. Multe așezări au fost pur și simplu acoperite de zăpadă. „Marele viscol” a făcut prăpăd în multe locuri, cu atât mai mult în Bărăgan, unde deportații au fost nevoiți să înfrunte cumplita iarnă în bordeie de paie și pământ. Și dl. Ion Cocora își amintește despre greutățile acelei perioade. „La începutul anului 1954, atunci o fost zăpadă cu viscol. Un viscol năprasnic. Zile în șir o nins și o bătut vântul, o fost ger. Am îndurat și frig. O fost greu. Noi ne încălzeam cu lemne. O fost o pădure de salcâm acolo, ne-am împrietenit cu pădurarul, am tăiat crengi, frunzele le dădeam de mâncare la animale și bâtele le băgam pe foc. La animale am ajuns tare greu. Pe fereastră ieșeam și mă băgam în grajd. Am stat cu lopata sus pe casă și am lăpădat zăpada. Cât o fost casa de înaltă, atâta era zăpada de mare. Io o lăpădam cu lopata de pe casă, viscolul o aducea înapoi. Stăteam mai mult pe casă, ca să aruncăm zăpada, să nu cadă casa de greutate. O fost tare greu.”

Privindu-l și ascultându-l pe bătrânul Ion Cocora, aflat la venerabila vârstă de 93 de ani împliniți peste câteva zile, realizez că într-adevăr este cumplit de greu să descrii o viață în care te recomanda doar o ștampilă din acte – D.O. (domiciliul obligatoriu[8]). Nu-mi pot imagina prin ce au trecut acești oameni! Fizic și psihic! Și totuși, Ion Cocora vorbește coerent, povestește cu umor, pe alocuri, dar cu mult discernământ, despre cei cinci ani petrecuți în Bărăgan. Cât și despre următorii ani, când, întorși acasă, în Banat, deportații au fost în permanență supravegheați.

În 1956 ne-or chemat la primărie acolo și ne-o zis că acuma ni-s liberi, că ne putem duce unde vrem, numai în București nu. Încolo, în țară, unde vrem noi. Fiecare am venit la satul nostru, nu ne-am dus în alte părți. Acasă am găsit prăpăd. Casa am găsit-o dărâmată, grinzile rupte. În casă o rămas nevasta lui uică-miu, el o fost mort și pe ea n-or deportat-o. Ea o stat în casă, dar, o bătrână singură, ce-o putut ea să facă? O rămas ruină. Am făcut proces și am luat casa înapoi. Și din pământ am luat înapoi, dar nu tot. Toată viața am lucrat numai în agricultură. Numai paure, cum se zice la noi. Am câștigat bine din pământ. Și după colectivizare, am avut vreo 20 de ha. Tot am mai prins. Nu ne-am înscris în colectiv. După întovărășire o venit colectivizarea, dar am fost contra lor. Cred că niciunul dintre care am fost în Bărăgan nu s-o înscris în colectiv. O fost greu, că m-or dat pământ departe de casă. Ne sculam dimineața la ora 3.00 ca să ajungem la pământ. Fiind distanță mare, ne-am făcut sălaș și dormeam acolo când era de lucru. Veneau de la partid să ne lămurească, dar fugeam prin grădină. Eh, o fost greu, dar o trecut.”

Ion Cocora, unul dintre deportații în Bărăgan, paure vrednic și om de cinste al Foroticului, a învățat să fie cantor de la preotul Simu de la Forotic. A slujit ani de zile ca epitrop și cantor în biserica de la Forotic și a cântat pricesne și cântece religioase în această biserică, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate.

De vreo 15 ani stă la Bocșa la fiică și la ginere. Încă merge la Biserica „Sf. Nicolae” din Bocșa Română și cântă în strană alături de corul „Armonia” și se mândrește cu o diplomă primită de la Eparhia Caransebeșului, prin care i se atestă cei 50 de ani de activitate bisericească, de cântăreț, ani pe care i-a depășit demult.

În Bărăgan s-a mai întors de două ori și a fost bine primit de cei care i-au ocupat casa și terenul. Iar casa de la Forotic a lăsat-o nepoților, mai precis preotului militar  Nicolae Petrișor, să o îngrijească și să se bucure de tihna ei.  Și să nu uite! Pentru că „deportarea, înstrăinarea forțată și ruperea legăturii sfinte cu pământul sunt nedreptăți și umilințe care nu trebuie uitate niciodată.”[9]




[1]  Viorel Marineasa, Daniel Vighi și Valentin Sămânță,  „Deportarea în Bărăgan”: destine, documente, reportaje. Timișoara: Mirton, 1996.

 

[5]  „Rusalii ‚51”: fragmente din Deportarea în Bărăgan de Daniel Vighi și Viorel Marineasa. Timișoara: Marineasa, 1994.

 

[6]  Tatăl prof. dr. Martin Olaru.

 

[8] http://www.vestul.ro/stiri/3910/deportarea-banate-nilor-in-baragan-(1951)-din-perspectiva-istorica-(2).htm?action=print

 

[9]  Silviu Sarafolean, președintele Asociației Foștilor Deportați în Bărăgan, Filiala Timișoara.

 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020