Ultimul număr apărut

Morisena nr. 4 (20)/2020

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Oameni de ieri și de azi (5): Pr. Ioan Lupinca

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Bibliolog Gabriela Șerban
E-mail: 
biblioteca_bocsa@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive
Orthodox Church, Bocșa, Ioan Lupinca, Vasiova, prison, communism, martyrdom
 

Abstract: In 1952-1984, Father Ioan Lupinca was the priest of the “Nativity of Virgin Mary” Orthodox Church in Bocșa Vasiova. He graduated the Romanian Orthodox Theological Academy of Caransebeș and the Faculty of Theology of “Regele Carol II” University of Cernăuți. After graduation, Ioan Lupinca was a priest in the village where he lived, Greoni. From 1948 to 1951, he was imprisoned for political reasons, and then he was deported as a priest with compulsory residence to Sacoșul Mare Village, in the “Raion” of Lugoj. Starting with 1952, he was a priest in Vasiova. He is remembered as a kind, loving man with deep f faith in God, a good organiser and manager of the church, a hardworking man and a great patriot.

 
„Rugăciunea și faptele bune sunt cele două aripi cu care omul se înalță spre cer.”
(Î.P.S. Ioan Selejan)[1]
 
 
În perioada 1952-1984, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” din Bocșa Vasiova[2] a fost păstorită cu dragoste și pricepere de preotul Ioan Lupinca, „preot patriot care a plătit cu ani grei de temniță faptul de a fi denunțat comunismul”.[3]

Ioan Lupinca s-a năs-cut în 9 iulie 1907[4] la Greoni (Caraș-Severin) și s-a stins în 2 august 1984 la Bocșa, fiind înmormântat în cimitirul ortodox din Vasiova.
În revista „Foaia Diecezană” din 4 octombrie 1931, la rubrica „Știri”, sunt consemnați tinerii absolvenți care au susținut examenul de „cualificațiune preoțească în sesiunea ordinară din anul curent”, în zilele de 28, 29 și 30 septembrie 1931, iar între aceștia se află și Ioan Lupinca.[5]
Absolvent al Academiei Teologice Ortodoxe Române din Caransebeș (cu calificativul „foarte bine”) și al Universității „Regele Carol II” din Cernăuți, Facultatea de Teologie, Ioan Lupinca a fost mai întâi preot în comuna în care-și avea și domiciliul stabil – Greoni, nr. 289 (1931-1948); era fiul lui Ioan și Floarea și i se spunea Fomia în sat; era căsătorit și tată a doi copii, două fete: Eleonora și Lia Zoe Domnica.
Din 18.12.1948 până în 3.03 1951 va fi condamnat politic, apoi deportat cu domiciliul obligatoriu ca preot la Sacoșul Mare, Raionul Lugoj.[6] Din 1952 va fi preot în Vasiova, sat care din 1961 va deveni cartier al orașului Bocșa, și îl va înlocui pe preotul Plinius Oance, unul dintre fiii lui Tata Oancea.[7]
Bocșenii și-l amintesc pe părintele Ioan Lupinca asemeni unui om bun, blând, înzestrat cu multă dragoste și credință în Dumnezeu, un om cu priviri încurajatoare și un bun român. Tocmai de aceea, a avut o viață zbuciumată, a avut de înfruntat greutăți și temniță.
Părintele acad. Mircea Păcurariu, în ultima ediție a „Istoriei Bisericii Ortodoxe Române” din 2013 (editura Basilica a Patriarhiei Române, București, p. 511) preciza că „actul de la 23 august 1944 și îndeosebi cel din 6 martie 1945, când s-a instaurat alt regim în România, au dus la adânci transformări politice, sociale și economice, schimbări care au afectat și viața Bisericii românești și a celorlalte culte din țara noastră.”[8] Între 4.000 și 6.000 de clerici ortodocși au fost tracasați, schingiuți sau condamnați din 1946 până în 1965, iar peste 250 au fost exterminați. Pe lista clericilor obișnuiți care au suportat calvarul claustrării într-un fel sau altul se află, alături de Adam Andrei (Zervești), Petru Bulea (Ferendia), Iosif Coriolan Buracu (Prigor), Ilie Imbrescu (Dalboșeț), Lazăr Magheți (Zorlențu Mare) și mulți alții, se află și preotul Ioan Lupinca din Greoni, arestat în 1948, a stat 3 ani în temniță, după care 5 ani în domiciliu forțat.[9]
În „Monitorul Oficial” nr. 48 din 26 februarie 1949, partea I B, la secțiunea Ministerului cultelor, sunt enumerate o serie de nume de preoți și clerici care, prin decizia ministerială din 15 februarie 1949, sunt destituiți din post pentru „atitudine ostilă regimului actual democratic”: „Idem Nr. 4289 din 1949, preotul Ioan Lupinca, dela Parohia Greoni, județul Caraș, se suspendă din serviciu cu reținerea salariului pe data imediat următoare publicării în Monitorul Oficial a prezentei deciziuni, până la lămurirea situației.”[10]
Este greu, dar nu imposibil, să ne imaginăm stresul și durerea suferite de acești oameni simpli care, din cauza valorii lor spirituale și intelectuale, au fost supuși unor tratamente inumane, de-a dreptul barbare, de cele mai multe ori.
În paginile cărții „Cărările speranței. Destine ale rezistenței anticomuniste din Banat”, în cel puțin XI volume, prof. Ileana Silveanu realizează o incursiune cât mai detaliată a acestei cumplite perioade – 1947-1989 – prezentând oameni și fapte din lupta anticomunistă din Banat, evocând și nume de slujitori ai altarului care și-au purtat crucea, dincolo de limitele posibile ale suferinței umane.[11] Între aceștia este consemnat și pr. Ioan Lupinca:
„Penultimul din grupul celor 22, care va avea „plăcerea” să cunoască îndeaproape pe reprezentanții Securității, va fi preotul Lupinca Ioan, zis Fomia. În noaptea de 20 decembrie 1948 erau arestate deja, la Oravița, 12 persoane care l-au cunoscut sau au avut legătură cu Doran Nicolae. Dintre acestea, doar câteva vor figura printre cei care formează grupul celor 22 adunați în dosarul 68/ 1948. Cu o noapte înainte, 18/19 decembrie 1948, câțiva lucrători ai serviciului Raional de Securitate Oravița fac o vizită amicală preotului Lupinca Ioan, zis Fomia, și cu politețea și amabilitatea caracteristice au invitat la sediul Securității nu doar pe parohul bisericii din localitate, ci și pe fiica sa, Lupinca Eleonora, pe mama sa, Lupinca Floarea și chiar pe sora sa, Șușnea Maria. Cât timp cele trei au avut plăcerea să se bucure de ospitalitatea  lucrătorilor de la Securitate nu rezultă din documentele  existente între coperțile dosarului. Pot presupune însă că n-au stat doar câteva zile și că, probabil, tratamentul aplicat n-a fost în limitele bunului simț.[...] Cum a ajuns la Timișoara, i s-a lăsat doar scurt timp pentru aclimatizare și va fi invitat să dea relații nu despre activitatea lui în cadrul bisericii, ci de cea de consătean sau cunoștință al unora care au avut îndrăzneala să se opună binefacerilor regimului instalat cu forța la noi în țară. Până să ajungă să dea ochii cu cel care-i va cere să răspundă fără să ocolească adevărul, frământările nu-i dau pace. Nu știa ce se va întâmpla cu cele trei femei ridicate de acasă odată cu el. În sufletul său era convins de nevinovăție, dar credea că Dumnezeu îl punea la încercare pentru a-i testa credința.[...] Părintele Ioan Lupinca răspunde recunoscând că în seara de 9 decembrie 1948 a fost rugat să dea găzduire la doi prieteni din comuna Comorâște. Fiindcă aceștia erau însoțiți de alți doi și el nu avea spațiu necesar pentru toți, l-a rugat pe crâsnicul său, Păun Balica, să-i primească. Acesta a acceptat imediat, dar fiindcă nu ar fi putut oferi ospitalitate un timp prea îndelungat, preotul Lupinca apelează la numita Machila Olaru. În acest interval, preotul le va asigura celor patru alimentele necesare. Unul dintre cei 4 l-a rugat pe Lupinca Ioan să-i permită fiicei sale să ducă o scrisoare la Oravița și să o înmâneze domnișoarei Ștefănica... Fiindcă familia preotului trebuia să facă și așa un drum de Oravița, unde fiica cea mică era elevă la școală, Eleonora, fiica cea mare, acceptă să preia scrisoarea, o va găsi pe domnișoara Ștefănica și se va achita de obligație. (Presupun că acesta a fost motivul pentru care a fost ridicată împreună cu tatăl ei). La insistențele anchetatorului, preotul Lupinca Ioan, zis Fomia, își amintește că doi dintre cei găzduiți la Machila Olaru „erau înarmați cu un pistol mitralieră, o armă de vânătoare și cu ranița plină de grenade”. Chiar dacă nu fusese încadrat politic, slujitorul Domnului n-a putut refuza pe cei care-și căutau adăpost și hrană.”[12]
Într-un interviu acordat Luminiței Cornea în revista „Vatra Veche”, Î.P.S. Părinte Ioan al Banatului mărturisește deosebit de frumos despre rugăciune ca „pâine a sufletelor noastre” și spune că „la lumina candelei rugăciunii descoperim minunata creație a lui Dumnezeu și cununa creației lui – omul. Înainte de a te întâlni cu Dumnezeu, de a-L găsi pe Dumnezeu, trebuie să-l găsești pe semenul tău care este în suferință și în grele încercări. Prin rugăciune ne mișcăm între două lumi: lumea lacrimilor, a suferinței și lumea bucuriei desăvârșite în Dumnezeu. [...] Rugăciunea este mâna noastră întinsă către Dumnezeu și către semenii noștri.”
Citind acestea, putem înțelege mai ușor actele și faptele preoților asupriți care, în perioade cumplite pentru ei și familiile lor, nu l-au avut alături decât pe Dumnezeu și credința în acesta. N-au avut la-ndemână decât rugăciunea fierbinte.
De asemenea, foarte clar și frumos conchidea mitropolitul Nicolae Corneanu, referindu-se la rezistența anticomunistă a preoților din Banat: „Rezistența, dar și suferințele slujitorilor Bisericii nu pot fi decât cu greu detaliate. De ei „s-au îngrijit” în mod special zeloasele slugi ale lui Antihrist. Au fost rupți din lumea de taină și mireasmă duhovnicească a Liturghiei și supuși rigorilor regimului de detenție. Contradicția dintre cele două lumi, cea anterioară a altarului și cea ulterioară a celulei și a anxietăților continue avea, desigur, o finalitate bine determinată în concepția prigonitorului ateu și străin de neam. Ea era menită să provoace crize intense, mergând până la apostazie sau, cel puțin, la descurajarea gândului de a mai oficia sfintele slujbe după o eventuală eliberare din penitenciar. Dar nu s-a reușit nici aceasta, pentru că Hristos și-a împlinit promisiunea de a fi cu noi până la sfârșitul veacurilor.”[13]
La fel s-a întâmplat și cu pr. Ioan Lupinca. Deși a suportat consecințele dureroase și grele ale convingerilor și credinței sale, a continuat să slujească în sfântul altar, din anul 1952 fiind preot în Parohia Vasiova.
Până în 1984, când se va stinge, va păstori cu bunătate și credință această comunitate creștin-ortodoxă vasioveană. Copii fiind, ne amintim cu drag de „taica popa și maica ceasă”, de slujbele din sărbători, când credincioșii vasioveni erau prezenți în număr mare, în straie de sărbătoare, cei mai în vârstă purtând portul popular și, mai ales, de Ruga de la Vasiova, pe care părintele Lupinca o organiza și o conducea. [14]
În 2 mai 1968, la numai 36 de ani, moare fiica Eleonora, prilej cu care părintele Ioan Lupinca ridică în cimitirul ortodox din Vasiova un „locaș de familie”, un cavou al familiei, în care își vor dormi somnul de veci: Eleonora Cristea, apoi pr. Ioan Lupinca (1907-1984) și soția acestuia, Eva Lupinca (1911-1999). Pereții interiorului cavoului sunt frumos pictați, cu chipuri de sfinți și modele populare, picturi realizate de prof. Iulian Toader. Pe unul dintre pereții cavoului se află portretul părintelui Ioan Lupinca și al soției acestuia, ținând în mână bisericuța din Vasiova.
În cuvântarea rostită în data de 5 august 1984, cu prilejul înmormântării părintelui Lupinca, învățătorul Ștefan Pavel Popa înșiruie o serie de realizări importante, între care: „În decursul a 20 de ani (1952-1972), cu jertfa credincioșilor și cu munca corporațiilor bisericești s-au realizat următoarele: (1.) în anul 1952 s-au înlocuit ușile vechi cu uși noi cu geamuri, ca să fie lumină în biserică. Credincioșii au donat un rând de odăjdii confecționate la Caransebeș; (2.) în anul 1953, la duminica lăsatului de carne, s-a renovat sf. Evanghelie, donată de pictorul Filip Matei, sfințindu-se și, în aceeași zi s-a cumpărat casa parohială din strada Fierului, azi muzeul parohiei; (3) în anul 1954 s-au început lucrările de executarea iconostasului, operă de sculptură a lui Tata Oancea, opera de tâmplărie a lui Ilie Mateș, care s-a terminat în anul 1958; (4.) în anul 1957 s-au executat cele două absinde. La fundația lor s-a găsit cavou, probabil al ctitorilor, înspre școală, iar înspre parc o cruce, cu o inscripție indescifrabilă; (5) în anul 1958 se începe acoperirea sf. Biserici aproape în întregime. Tot în acest an se începe pictarea sf. Biserici sub conducerea prof. Ghe. Vânătoru din București, fiind ajutat de pictorul Traian Crisbășanu, terminându-se în 30 iunie 1959; (6) icoanele de pe iconostas sunt daniile credincioșilor; (7) în anul 1959 s-a cumpărat covorul din fața altarului; (8) în toamna anului 1960 s-a început construirea casei la cimitir, care s-a terminat în anul 1962, sfințindu-se la Pogorârea Sfântului Duh; (9) în cursul anului 1963 s-a executat fântâna din cimitir; (10) în anul 1964 s-a împrejmuit curtea bisericii cu panouri și s-a așezat crucea adusă din cimitirul vechi; (11) în anul 1965 s-a împrejmuit cimitirul și s-a introdus iluminatul electric în incinta cimitirului; (12) în 1966 s-au executat cele două pridvoare, s-au donat odăjdii și prapori; (13) în anul 1967 s-a pictat exteriorul sfintei biserici cu icoane de către corul credincioaselor și alți credincioși. Pictura a fost executată de prof. Iulian Toader; (14) în anul 1968, de comun acord cu  conducerea școlii și a consiliului parohial, s-a cedat intravilanul în care este astăzi construit noul edificiu al liceului [...]; (15) în 1969, cu concursul Consiliului Popular Orășenesc și cu munca patriotică a credincioșilor s-a pavat 4 alei în parcul bisericii; s-a pardosit întreaga biserică cu plăci imitație marmoră, cât și două alei în cimitir, valoarea acestor lucrări ridicându-se la peste 100.000 lei; (16) în anul 1970 s-a reparat exteriorul clădirii sf. Biserici; (17) în anul 1971 s-a pavat parcul bisericii cu încă 4 alei și s-au donat 7 covoare de către credincioși; (18) în anul 1972 s-au pavat 3 alei din fața bisericii și în jurul sf. Cruci. Tot în acest an s-au montat capitelurile de la pridvoarele bisericii și s-a repoleit și revopsit iconostasul cu dania credincioșilor. După anul 1972 s-a executat pictura la exteriorul bisericii.
În anul 1959/1960 păr. Ioan Lupinca a inițiat înființarea corului de femei, cor cu care de circa 25 de ani a înfrumusețat serviciile religioase, la cununii, la înmormântări, excursii prin alte localități ș.a. Socotesc demn de remarcat un fapt de mare cinste pentru păr. Ion Lupinca. Anume că i-a plăcut și a cunoscut agricultura, ca cel mai bun plugar, lucrându-și singur sesia parohială, împreună cu doamna preoteasă, care l-a ajutat în toate acțiunile.
Ultima sa mare realizare și a credincioșilor săi este capela din cimitir începută în 1980 și care, sperăm, se va termina anul acesta, 1984. N-a apucat să-și vadă și acest vis împlinit; zbuciumările, frământările ca să termine capela, poate, i-au grăbit sfârșitul.”[15]
Toate aceste realizări și munca sa excepțională i-au adus, nu doar zbatere și trudă, ci și recunoaștere, la un moment dat. La 10 aprilie 1960, pr. dr. Iacob Crețiu, consilier arhiepiscopesc, trimite Î.P.S. Vasile Lăzărescu, Arhiepiscop și Mitropolit, un raport în care menționează și detaliază „munca excepțională pe care o depune preotul Ioan Lupinca din Vasiova în ogorul Bisericii noastre străbune” și propune „decorarea cu brâu roșu”. Aceasta se produce șase ani mai târziu, prin decizia arhiepiscopului și mitropolitului Nicolae (Consiliul Arhiepiscopesc, ser-viciul Prezidial nr. 1567-A/3 din 1966).
Părintele Ioan Lupinca s-a stins creștinește, după cum consemnează înv. Ștefan Pavel Popa: „în ultimele două săptămâni ale vieții lui cu grele suferințe a fost îngrijit cu toată dragostea de doamna preoteasă, de familia Manea, familia Cristea și alte rudenii și vecini, și a fost împărtășit cu sfânta cuminicătură de către părintele călugăr de la Mănăstirea Vasiova, [P. Cuv. Părinte Olivian Bindiu, suplinitorul Oficiului Parohial Vasiova].” 
Despre suferințele îndurate de unii dintre slujitorii Bisericii în timpul comunismului s-a scris mult după 1989. Cu toate acestea, multe încă nu se cunosc și mulți dintre preoții martiri și mărturisitori au rămas anonimi. Poate din cauză că au dispărut documente, au fost distruse sau falsificate ori, pur și simplu, din ignoranță. Cert e că, în acea perioadă – 1945-1989 – în contextele date – istoric, social, politic etc.- mai marii bisericii au avut înțelepciunea de a găsi modalități de supraviețuire. Iar credința a fost tămăduitoare. În temnițe, Cuvântul lui Dumnezeu a mângâiat și a întărit, a încurajat și a oblojit.
Dintre scrierile (altele decât cele amintite deja) care prezintă fapte și portrete de martiri și mărturisitori de după gratii, slujitori în temnițele comuniste, între care îl regăsim și pe pr. Ioan Lupinca, amintim și recomandăm spre lectură: Colecția Cicerone Ionițoiu. Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989), București, 2004 sau Biserica întemnițată – România 1944-1989, volum editat de Institutul pentru Studiul Totalitarismului, București, 1998; Vasile Manea. Preoți ortodocși în închisorile comuniste și Vasile Manea și Cicerone Ionițoiu: Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România (1948-1989). Biserica Ortodoxă, Vol. I, ed. a II-a, Cluj-Napoca: Patmos, 1998, precum și alte lucrări menite să ne deschidă mintea și sufletul, astfel încât să ne promitem ca astfel de fapte să nu se mai repete vreodată.
În Biserica Ortodoxă se fac slujbe și sunt pomeniți martirii și mărturisitorii care au suferit în temnițele comuniste, iar în Biserica din Vasiova numele părintelui Ioan Lupinca se află la loc de cinste între ctitorii și slujitorii acestui sfânt locaș, ca urmaș meritoriu al preoților care au luptat pentru libertate și unitate națională, Arcadie Avram și Vasile Nemoian.
Veșnică fie-le memoria!
 

[1] „Vatra Veche” anul VI, nr. 11 (71), noiembrie 2014;
 
[3] Gheorghe Jurma și Vasile Petrica. Istorie și artă bisericească. Biserici din Protopopiatul Ortodox Român Reșița. Reșița: Timpul, 2000.
 
[4] Mitropolia Banatului, an. XXXIV, nr. 7-8/ 1984, p. 503;
 
[5] Știre din „Foaia Diecezană”. Caransebeș, anul XLVI, nr. 40 din 4 octombrie 1931 http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/foiadiecesana/1931/BC...
 
[6] Manuscris semnat de fiica cea mică, Lia Manea, și pus la dispoziție de dna. Smaranda Cristea, nepoata preotului, fiica Eleonorei (Cristea);
 
[7] Cf. Ord. Nr. 3862-B/ 1952 al Sf. Arhiepiscopii, adresa Oficiului Protopopesc Ort. Rom. al Lugojului Nr. 506/ 1952 din 6 august 1952 și adresa Oficiului Protopopesc Ortodox Român al Raionului Reșița nr. 305/ 1952 semnat protopop Iosif Ieremia, Reșița, 29 august 1952;
 
[8] Pr. prof. dr. Vasile Muntean. „Mărturii și mărturisitori ai dreptei credințe în timpul regimului comunist. 70 de ani de la reînființarea Mitropoliei Banatului” în: „Restituiri bănățene” V. Timișoara, Eurostampa, 2017, p. 289;
 
[12] Ileana Silveanu. Cărările speranței. Vol. VIII.- Timișoara: Brumar, 1998.-p. 62-64.
 
[13] Nicolae Sebeșan (Nicolae Corneanu). Rezistența anticomunistă în Banat  în: „Altarul Banatului” nr. 10-12/ 2006, p. 144.
 
[14] Mihai Vișan, Daniel Crecan. Istorie și administrație la Bocșa multiseculară... ed. a III-a, Timișoara: David Press Print, 2019.  
 
[15] Manuscris semnat de înv. pensionar Ștefan Pavel Popa, primit prin grija și amabilitatea doamnei Smaranda Cristea.
 
 

 

Abstract: In 1952-1984, Father Ioan Lupinca was the priest of the “Nativity of Virgin Mary” Orthodox Church in Bocșa Vasiova. He graduated the Romanian Orthodox Theological Academy of Caransebeș and the Faculty of Theology of “Regele Carol II” University of Cernăuți. After graduation, Ioan Lupinca was a priest in the village where he lived, Greoni. From 1948 to 1951, he was imprisoned for political reasons, and then he was deported as a priest with compulsory residence to Sacoșul Mare Village, in the “Raion” of Lugoj. Starting with 1952, he was a priest in Vasiova. He is remembered as a kind, loving man with deep f faith in God, a good organiser and manager of the church, a hardworking man and a great patriot.

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020