Ultimul număr apărut

Morisena nr. 1 (21)/2021

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Ofensiva diplomatică iugoslavă și sfârșitul deportării sârbilor în Bărăgan (1955)

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Dr. Miodrag Milin
E-mail: 
miomi333@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive
Baragan plane, Banat region, Embassy of Yugoslavia in Bucharest, Romanian Political Establishement
 
Abstract: The former militants and activists for the Yugoslav cause refused to show solidarity to the Stalinist program, drafting a counter-resolution favouring Belgrade. This was the moment when the anti-Serbian repression was triggered. Tens of political trials followed and ended with hard prison sentences. Over 1000 former militants  were put to jail and almost  3000 Serbians were deported in the fields of Baragan.
In the aftermath of Stalin's death and the first signs of normalizing bilateral relations, when the Yugoslav diplomacy from Bucharest had received encouragement signals from the Soviet leader Khrushchev, a series of actions regarding the reparation for the injustices inflicted upon the Serbians from Romania has occurred. For example, the performance of bringing back the Serbians deported to Baragan to the native Banat, at the end of 1955. 

Introducere. Cercetând cu ani în urmă la Arhiva diplomatică de la Belgrad problema deportării în Bărăgan, am avut surpriza să constat o relativ corectă evaluare a momentelor de început ale acestei tragedii care a lovit atât de crunt satele bănățene din fâșia de graniță cu Iugoslavia de-atunci.
Reacția diplomației iugoslave, atâta cât mai putea să se exercite din România, cu libertate de mișcare extrem de redusă și efectiv înjumătățit prin măsurile restrictive de la București[1], decapitată și la propriu, prin „defectarea” ambasadorului în funcție[2], a fost totuși una energică și relativ eficientă. Belgradul este bombardat cu telegrame și scrisori (unele via SUA, pentru a se evita cenzura necruțătoare) despre dezastrele care au lovit satele bănățene de pustă, dar și starea disperată a celor dizlocați și abandonați sub cerul liber la marginea pustiei Bărăganului.[3]
La nici zece zile de la dizlocare (28 iunie 1951) s-a înaintat o notă de protest din partea iugoslavă către Ambasada RPR de la Belgrad față de cele întâmplate.[4] Cum era previzibil, rămânând acest demers fără de efect, la mai puțin de o lună reprezentantul permanent iugoslav la ONU îl înștiința pe secretatul general al Organizației mondiale despre conținutul protestului iugoslav[5]. Cu acordul secretarului general ONU, Trigve Lie, și prin mijlocirea iugoslavului D. Protitch, directorul de departament de la Consiliul de securitate, conținutul notei a fost distribuit, deja la 20 iulie 1951, sub formă de circulară, tuturor delegațiilor membre ale ONU.[6]
Primele semne, extrem de timide de destindere româno-iugoslavă le putem observa abia din vara anului 1953 când, în decursul lunii iunie a avut loc, la Timișoara, Conferința de reglementare a disensiunilor de graniță și aplanarea șirului de incidente soldate, de-a lungul anilor de tensiune, cu mai multe victime.[7] Din relatările păstrate în sursa iugoslavă reiese că această conferință a fost, deocamdată, mai degrabă o întâlnire „de lucru” a agenților celor două servicii secrete aflați de astă-dată sub acoperire „diplomatică”. Cum-necum, a fost un prim semn palpabil al dezghețului de după sfârșitul teribil al lui Stalin.
Terenul fertil pentru această destindere, dacă e să privim dinamica puterii comuniste din România prin disputa Gheorghiu-Dej – Ana Pauker, trebuie căutat în gruparea dominantă, de sub autoritatea lui Dej. Spre deosebire de ferocitatea nimicitoare și obtuză a discursurilor antiiugoslave din rostirile Anei Pauker[8], ale lui ссTeohari Gergescu[9] sau Iosif Chișinevschi[10], intervențiile rostite de către Gheorghiu-Dej presupuneau și o logică oarecum duplicitară, pentru început atenuând ascuțișul criticii „revizionismului” de la Belgrad[11]. În particular însă, liderul comuniștilor români dădea frâu liber simpatiei sale admirative pentru verticalitatea deplină a comuniștilor iugoslavi.[12]
Totul se desfășoară încă sub semnul mesajului primit de la Moscova. După tranșarea în favoarea sa a disputei pentru putere, Hrușciov, noul lider sovietic, abil și imprevizibil, dă semnalul unui nou curs și față de Iugoslavia.
De acum și conducătorii români adoptă o atitudine rezervată, oarecum bipolară față de Iugoslavia. Moghioroș, Drăghici, Bodnăraș, lucrează la un plan de măsuri privind întărirea securității militare, grănicerești și politice la granița cu Iugoslavia. Gheorghiu-Dej sugerează Biroului politic (în ședința din 10 aprilie 1953) ca, deocamdată, să fie stopată sarabanda proceselor titoiștilor „ca să nu stricăm cu pripeala noastră... ofensiva de pace începută  de Uniunea Sovietică”.[13] Curând, din vara lui 1954, au fost reluate și relațiile diplomatice.
Trebuie că acest important moment al noului curs româno-iugoslav să fi debutat sub auspicii favorabile, odată ce ambasadorul Vuianovici și consoarta sa au fost răsfățați la Аnul Нou cu vinuri alese, țigări fine și trandafiri din partea galantului Dej. (Anexa 1). Un gest categoric de bună voință, Iugoslavia fiind și simbolic, pentru întâia dată, asimilată la tratamentul preferențial al țărilor „frățești” din Blocul comunist răsăritean.
De acum începe și ofensiva diplomatică a Belgradului, pe câmpul de confruntări al banchetelor, recepțiilor și adunărilor festive ocazionate de evidențierea oficială a noilor date de reper ale mitologiei comuniste: Ziua Poloniei, Bulgariei, Albaniei, Ungariei, chiar și a Chinei; tot atâtea posibile contacte de re-acordare a diverselor tonuri politice din cadrul corpului diplomatic. Iar reprezentațiile majore sunt pentru marile festinuri de la 23 August și cel de ultim reper, de la 7 Noiembrie.
Ana Pauker cea bătăioasă și incomodă a eliberat scena, Chișinevschi, Pintilie[14] și ceilalți păpușari moscoviți își pierd, pe zi ce trece, sensul utilității după ce Stalin nu mai este... Dej se impune ca prim actor în noul Birou politic, Olimpul de necontestat al Comunismului românesc.
Este de presupus că un prim contact mai „consistent” între liderul român și ambasadorul iugoslav s-a produs în jurul acestui moment de efervescență reciprocă, marcat de Аnul Нou, 1955. Nu avem o confirmare pozitivă de arhivă (sau n-am dat de ea), dar o serie de indicii sugerează totuși acest fapt. Relatarea de la 19 octombrie, în urma întâlnirii celei mai „de substanță”, cu prim-ministrul comunist Chivu Stoica, readuce în discuție elementele formulate la o primă discuție cu Dej, petrecută cu 10 luni în urmă; aici conducătorul român ar fi formulat ipoteza că sârbii au fost deportați în Bărăgan din două motive: 1. Ca dușmani ai socialismului românesc; și 2. Ca exponenți ai chiaburimii, dușmanul noilor rânduieli colectiviste din agricultura românească.
Tezele „dejiste” cu pricina sunt demolate în Sinteza de orientare pentru uzul Ambasadei iugoslave (din 4 august, în Anexe), elaborată de „experții” de la Internele din Belgrad, după toate aparențele originari și ei din Banatul românesc.
Această descâlcire a ghemului de probleme ale Bărăganului nu poate să înceapă cu adevărat decât după vizita-semnal a liderului sovietic la Belgrad și semnarea aici, la 2 iunie 1955 a Declarației de normalizare a relațiilor sovieto-iugoslave.
Istoriografia apologetică a mareșalului Tito a încercat să confere o dimensiune de epopee „Declarației de la Belgrad”[15], ca act de penitență al succesorilor sovietici, pentru toate relele îndurate de iugoslavi din partea lui Stalin. În realitate „declarația” cu pricina este un document teoretic foarte modest, lipsit de încărcătură politică, cam apatic, schițând cu stângăcie r rele conduitei rezonabile în relațiile internaționale: regula respectului reciproc, a suveranității, independenței, a coexistenței pașnice, neamestecului în afacerile interne ale celuilalt... tot fapte neutre, care să nu deranjeze dar să nici nu angajeze... Hrușciov, cândva „clovnul de serviciu” din faza târzie a dictaturii lui Stalin, acumulase în decursul obedientei tinereți suficiente resentimente pentru a avea compasiune față de iugoslavii aflați în aceeași suferință cu rănile trecutului. Capricios, adeseori și imprevizibil, noul lider sovietic trăia acum euforia descătușării și satisfacția triumfului asupra rivalilor Beria, Malencov, Molotov, nesfiindu-se să-l scoată curând din scenă și pe Jukov, cel care i-a netezit calea victoriei. Iar în plan extern dorea repararea nedreptății față de oamenii lui Tito. În această stare, deocamdată „de bine”, a consimțit și la reprezentația „declarației” iugoslavilor; se va dovedi cât de curând că nu o va lua în serios, căci nici nu spunea mare lucru. Deocamdată era sub efectul primirii extrem de cordiale și entuziaste de la Belgrad, cu toasturi, recepții și fraternitate, un pic comunistă[16], un pic slavă de pretutindeni.
Alături de mult trâmbițata „declarație”, sovieticii au fost puși în temă de iugoslavi și cu problemele lor cu vecinii, care trebuiau și acestea să fie remediate; printre ele, problema deportării sârbilor în Bărăgan. Că lucrurile stăteau așa ne-o dezvăluie constatarea că în preajma lui Hrușciov era și Mitin, ideologul șef al Biroului informativ și cel ce orienta de-acum noul curs sovietic, al reparațiilor cuvenite iugoslavilor.
Nu întâmplător Hrușciov a făcut apoi, la întoarcerea de la Belgrad, o escală semnificativă la București, unde au fost de urgență convocați și ceilalți parteneri de bloc, pentru consultări privind cursul viitor de urmat. Mare euforie când i-a fost prezentat ambasadorul Vuianovici; indicații operative, pentru Mitin, ca problemele iugoslave rămase încă nesoluționate să primească o soluție satisfăcătoare; de-acum știrile privind Iugoslavia trebuiau să primească doar o componentă pozitivă, să se consemneze doar realizările și nimic altceva. Dej se află mereu în preajmă, lucid, receptiv, abil în a se angaja pe un curs care-i satisfăcea oarecum orgoliul propriu și propriile opinii, dublate însă și de încurajările Moscovei.
Aerul recepțiilor este însă sufocant, inconfortabil pentru cugetări mai aplecate, despre lucruri „delicate”, precum repararea nedreptăților față de cei oropsiți în Bărăgan. E nevoie de noi discuții, tête-à-tête, undeva în aer curat, la o vânătoare și un pahar de vin... Belgradul este pus la curent cu cele petrecute la București. Indicațiile de la Centrală spun că, pentru deplina normalizare, problemele trebuie abordate global, în principiu – și nu punctual, pe detalii facile de îndeplinit. Iar în această abordare generalizatoare piatra de încercare, nodul gordian al întregului demers, trebuie să fie problema Bărăganului și a reparării urgente a nedreptății făcute sârbilor.
Întâlnirile cu oamenii politici de decizie de la București se succed, de acum într-un ritm tot mai accelerat spre toamna anului 1955, odată cu succesiunea în avalanșă a serbărilor și recepțiilor din reprezentanțele țărilor Blocului răsăritean, marcate dezilele naționale”, toate în vară târzie și-n toamnă, în ritmul cu care s-a derulat, în anul 1944, ofensiva sovietică pe frontuleliberării”. Ambasadorul Vuianovici nu mai prididește să-i abordeze pe toți actorii potențiali ai partiturii pro-iugoslave de la București. Îi vin în ajutor auxiliarii ambasadei, secretarul I Milutin Popovici[17], șeful serviciului consular George Popovici și ceilalți. Se discută, se insistă, se repetă cu obstinație postulatele din materialul de sinteză și de orientare ticluit de semidocții „specialiști” bănățeni de la Internele din Belgrad: sârbii și numai sârbii din Bărăgan sunt cheia succesului dialogului iugoslavo-român, Moscova dixit. Dar Moscova între timp s-a mai și „răcit”, o superputere mondială nu se poate împiedica într-o declarație anostă, ticluită de niște „copii naivi” și încă puțin instruiți ai comunismului iugoslav.[18]
Dej îl reîntâlnește pe ambasador la recepția de la bulgari, întărește promisiunile făcute anterior, vine și cu ideea extinderii și consolidării conlucrării prin ridicarea de obiective comune, hidrocentrala de la Dunăre prinde acum contur în mințile politicienilor. Cu sârbii se va rezolva și asta, deocamdată avem un Ansamblu de cântece și dansuri sârbești, ale celor buni, „pe linie”, ce construiesc socialismul și depun strădanii proletcultiste prin Banat, atât la sat cât și la oraș. Tito însă nu se lasă amăgit, declină vizita anunțată pentru 23 August, „onorându-l” la rece pe Dej, cu apelativul dătător de frisoane pentru camarazii-tovarăși, de „domn”.[19]
Audiențele și întrevederile continuă însă neabătut, la îndemnul aceluiași Mitin, revenit la București, cu directive „de bine” reînnoite pentru iugoslavi. Sunt luați la rând toți locatarii Olimpului politic românesc: Moghioroș[20], Bodnăraș[21], Drăghici[22], Apostol[23], chiar și obositul și scosul din uz dr. Petru Groza, apoi cei mai „mărunței”, adjuncții precum Sălăjan[24] sau Pintilie. Cei mari se țin „tare” și în bloc, conform directivelor de la Dej, despre învățăturile stalinismului vulgarizat cu privire la dușmanii „revizioniști” și la „culaci”. Se pare că de la aceștia din urmă „transpiră” câte ceva: Sălăjan are experiențe plăcute din anii ilegalității, de la Timișoara cu tovarășii sârbi, nicicând n-a simpatizat (în particular, de bună-seamă!) cu măsurile abuzive împotriva lor, dar, dar... cheia problemei este la Dej!
Dr. Petru Groza este încântat că iugoslavii și-au adus aminte de el dar că... e la pensie, nu-l mai pun comuniștii în delegații, ar vrea la Belgrad...
Chivu Stoica[25], prim-ministrul comunist în exercițiu, n-are încotro și îl ascultă pe ambasador vreme de vreo două ceasuri, alternând mai mereu între rece și cald, cu scurte intervenții, de corecție, despre ingerințele dinafară în treburile interne românești, despre aceiași-inexistenți dușmani ai socialismului și despre odioșii chiaburi. Ambasadorul, cam exasperat și ajuns la capătul răbdării, în cele din urmă „rupe pisica”: – dacă nu se rezolvă cum trebuie problema „bărăgăniștilor”sârbi,  lucrurile, în loc să meargă spre bine, s-ar putea din nou complica![26] Că nu sunt simple vorbe ne-o probează apoi intervenția lor la ONU, împotriva admiterii României ca membru. Stoica se ține tare, nu cedează la presiuni: problema din Bărăgan trebuie soluționată în întregime, nu se pot face excepții doar pentru sârbi! Ambasadorul scoate răspunsul ticluit, ca din mânecă: – Voi ați făcut-o, voi să o desfaceți, cum știți, pe noi nu ne interesează! Cam dură întrevederea, anunțând posibili nori negri pe cerul de octombrie.
Noi consfătuiri în Biroul politic, însuși Dej intervine... La urmă de tot, întâlnirea cu sinistrul adjunct al Internelor, Pintilie, ocupat cu dosarele congresului, aflat și în serioasă eclipsă de carieră. Dă asigurări, că se rezolvă sigur, până la Congresul din decembrie... Și s-a rezolvat!
 

[1]* Miodrag Milin, SÂRBII DIN ROMÂNIA ― Repere identitare de istorie recentă, Volum realizat în cadrul Academiei Române, Filiala Timișoara, 2020.
   Миодраг Милин, Андреј Милин, Срби из Румуније и румунско-југословенски односи. Прилог и грађа. 1944-1949. M. Milin, A. Milin, Sârbii din România și relațiile românо-iugoslave . Studiu și documente..., Timișoara, 2004. Documentul 55, 6 noiembrie 1948. Raport de serviciu, către Oficiul de la Belgrad: doi membri ai ambasadei au fost somați să părăsească România în 48 de ore. Li s-a imputat că au difuzat „neadevăruri” despre România... 229-230.
[2]  Ambasadorul Radonja Golubović s-a schimbat la 1 august 1948, devenind la scurt timp propagandistul antiiugoslav de serviciu la oficina din Moscova. (M. Milin, A. Milin, op. cit., 213. (Doc. 44, 1 august 1948: Ambasadorul Radonja Golubović a înștiințat ziarulScânteiadespre abandonarea liniei lui Tito).
 
[3]  Vezi relatările reproduse în Миодраг Милин, Љубомир Степанов, Срби из Румуније у Бараганској Голготи, друго допуњено издање, Темишвар, 2002, 225-254 (Архив Савезног секретаријата за иностране послове, Београд, Фонд Политичка архива, фасцикла 74, бр. 48881/ 1951; 44740/1951; 410962/1951; 419234/1952; 417228/1952;44489/1953); vezi în traducere românească M. Milin, Lj. Stepanov, Sârbii din România în Golgota Bărăganului,traducere din limba sârbă Ivo Muncian, Timișoara, 2003, 218-247.
 
[4]  Arhiva Ministerului federal al afacerilor  externe, Belgrad, Fondul Arhiva politică, fascicula 74, nr. 4881/1951; M. Milin, Lj. Stepanov, op. cit., 220-224.
 
[5]  Ibidem.
 
[6]  Ibidem, 225. („...United Nations – New York. 20. July 1951. Dear Mr. Ambassador, I have the honour, on behalf of the Secretary-General, to acknowledge the receipt of your letter dated 17 July 1951, No. Br. 665, together  with a copy of a Note No. 48881 of June 1951, addressed to the Romanian Government by the Government of the Federal People`s Republic of Yugoslavia.  I further have the honour to inform you that copyes of your letter and of  it`s enclosure are being reproduced as an A/document for circulation to all members of the United Nations. Please accept...D. Protitch Principal Director in charge of the Department of Security Council Affairs”). Demersul  acesta n-a avut vreun efect concret în vremea stalinismului celui mai dur. Va fi însă receptat mai târziu, atunci când România și-a depus candidatura de membru la ONU. Aceasta va trece, în cele din urmă (la 14 decembrie 1955) nu însă și fără peripeții: obstrucția iugoslavilor (din cauza tergiversării la nesfârșit a soluționării chestiunii Bărăganului) ducând spre sfârșit la o etichetare dură a regimului de dictatură din România, fiind caracterizat ca unul la fel de nedemocrat precum regimul generalului Franco din Spania..
 
[7]  Vladimir Cvetković, Miodrag Milin, Tratativele din Timișoara în 1953, în M. Milin (editor), Sârbii din România în secolul XX, Cluj-Napoca, 2012, 114-125.
 
[8]  Expunerea tov. Ana Pauker de la Ploiești, „Scânteia”, 10 iulie 1948. (M. Milin, A. Milin, op. cit., doc. 36, 196-198).
 
[9]  Cuvântarea ministrului de interne, Teohari Georgescu, de la Timișoara, „Scânteia”, 7 iulie 1948. (Ibidem, doc. 33, 187-188). Creatorul sinistru al Securității. (Laurențiu Ungureanu, Radu Eremia, Apostolii lui Stalin.Cercul brutelor, II, 5-23).
 
[10] Iosif Chișinevschi, ideologul-șef al campaniei anti-iugoslave și cel mai înverșunat politruc în reprimarea dizidenței sârbești. Cel mai odios exponent al proletcultismului din România. Iată o mostră din perorațiile sale antiiugoslave, la congresul „partizanilor păcii”: „Frica de pace... a început să-i cuprindă pe agenții trădători din conducerea Iugoslaviei... Căpeteniile iugoslave... încearcă să ascundă trădarea socialismului... Iugoslavia decade pe zi ce trece, într-o piață de consum a culturii reacționare occidentale... Proiecții grandioase ale filmelor decadente americane se desfășoară în prezența autorilor, a Prezidiului și a Guvernului iugoslav... În sălile de cinematograf ale Iugoslaviei s-au stârnit însă manifestații... poporul nu iubește filmele americane cu gangsteri...Manifestanții au scandat ‘Vrem filme sovietice!’...” („Îndrumătorul cultural”, 8/1949) (Vezi pe larg M. Milin, Începuturile sub imperiullimbii de lemn”. De laIudaTito șigenialulStalin spre jaloanele comunismului autohton, în M. Milineditor, Sârbii..., 65-85)..
 
[11] Discursul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej în fața Activului de Partid din Цapitală, „Scânteia”, 9 iulie 1948. с(M. Milin, A. Milin, op. cit., doc. 35, 193-193).
 
[12] Într-o discuție cu un fost dizident iugoslav, domnul Milan Petrovici din București, domnia sa mi-a relatat un episod relevant în acest sens. Fost militar, trimis la studii în URSS și repatriat acasă, bănuit de simpatii pro-Stalin, s-a văzut constrâns să fugă peste graniță ca să scape de teroarea UDB-ei. Excelent sportiv, a trecut Dunărea înot, la Turnu-Severin. A fost ridicat de securitate și dus la București. În urma anchetei, nu mică i-a fost mirarea când s-a trezit în biroul lui Gheorghiu-Dej. Acesta l-a întâmpinat jovial, cu fraze de admirație pentru eroismul iugoslavilor etc. Milan Petrovici nu mai înțelegea nimic; fugise din Belgrad, de spaima UDB-ei lui Titoiar aici era elogiat, ca un prototip autentic de vocație titoistă ș. c. l. Va face carieră apoi ca radio-jurnalist, laVocea Iugoslavieice se emitea de la București. (Vezi informații extrem de bogate în Arhiva CNSAS, București, Fond Emigrația iugoslavă – Milan Petrovici).
 
[13] Nicoleta Ionescu-Gură, Dimensiunea represiunii din România în regimul comunist. Dislocări de persoane și fixări de domiciliu obligatoriu, [București, 2010], 136.
 
[14] Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenco), temutul asasin al Securității, stăpân al dosarelor și adjunct al ministrului internelor Alexandru Drăghici. Figură sinistră din galeria „brutelor” sistemului comunist. (Laurențiu Ungureanu, Radu Eremia, op. cit., II, 24-34).
 
[15] Veljko Mićunović, Moskovske godine. 1956-195-8 / Anii de la Moscova..., Zagreb, 1977, 525-527. Mulțumim călduros mai tânărului confrate Zoran Stojić de la Belgrad pentru gestul amabil, de a ne pune la dispoziție această prețioasă sursă de informare, devenită o raritate bibliofilă.
 
[16] Deja la Belgrad s-a pus la cale o nouă declarație de principii, mult mai politizată, a relațiilor cu Iugoslavia. Este așa-numita „Declarația de la Moscova”, semnată la 20 iunie 1956, cu ocazia vizitei de răspuns, a președintelui Tito în URSS. Aceasta încerca să sugereze că relațiile dintre cele două state socialiste trebuie așezate mai ferm pe principiile relațiilor dintre PCI și PCUS. Se încerca astfel asimilarea Iugoslaviei cu totul regulilor de bloc. De data aceasta Tito se codea să mai „aprofundeze” un asemenea dialog inegal. Inutil să adăugăm că, atât la venire cât și la întoarcere acasă, Tito a făcut largi escale prin România... (V. Mićunović, op. cit., 529-530, passim).
 
[17] Aflăm cu stupoare că șeful Comisiei de verificare a persoanelor cu domiciliu obligatoriu din cadrul MAI, lt. colonelul Einhorn Wilhelm, după încheierea „misiunii” Bărăganul a fost detașat ca secretar I la Ambasada României de la Budapesta (Nicoleta Ionescu-Gură, op. cit., 230-231). Sunt motive temeinice să presupunem că și Milutin Popovici, în post la București, a beneficiat de aceeași „specializare diplomatică”.
 
[18] Milomir Marić, Deca Komunizma/Copiii Comunismului, Ediția a 3-a, vol. I-II, [Beograd, 2014], 502+506 pag. (O interesantă abordare istoriografică despre această generație incomplet maturizată, a comuniștilor născuți de ororile războiului și care se pierd tot mai mult în hățișurile bunăstării și ale refinamentelor sofisticate ale automulțumirii de sine, striviți sub povara propriului mit). Aceleași alese mulțumiri se îndreaptă către confratele belgrădean Zoran Stojić care ne-a făcut încă odată beneficiari ai acestei prețioase surse de informare și înțelegere a esenței comunismului iugoslav.
 
[19] Vezi Anexa nr. 9 (Telegrama 301, din 25 aug. 1955).
 
[20] Alexandru Moghioroș, vezi L. Ungureanu, R. Eremia, Apostolii lui Stalin (Cercul ereticilor), I, 187-202 („A fost domesticit la curtea lui Gheorghiu-Dej și a executat fiecare comandă a stăpânului politic. Recompensa: supraviețuirea.”).
 
[21] Emil Bodnăraș, vezi Ibidem,II, 143-162 („A jurat credință Moscovei, iar jurământul i-a fost răsplătit, căci a fost ales să aibă cea mai mare putere între militarii români.”).
 
[22] Alexandru Drăghici, vezi Ibidem, II, 35-52 („A fost cel mai longeviv ministru de interne, meșterul terorii staliniste.”).
 
[23] Gheorghe Apostol, vezi Ibidem, I, 162-173 („A fost comunistul care n-a fost. A avut doar iluzia puterii, nu și puterea politică.”).
 
[24] Leontin Sălăjan, adjunctul lui Bodnăraș la Apărare și succesorul acestuia în funcție.
 
[25] Chivu Stoica, vezi L. Ungureanu, R. Eremia, op. cit., I, 174-186 („Fost prim-ministru, vioara întâi în orchestra lui Dej. A fost slugarnicul oportun, limitat intelectual și supus energic.”).
 
[26] Vezi Anexa nr. 12 (Consemnarea din 19 oct. și trimisă la 12 nov. 1955).
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020