Ultimul număr apărut

Morisena nr. 1 (17)/2020

Morisena este indexată în:

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Rolul culturii americane în prăbuşirea comunismului est-european

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Dr. Eusebiu Narai
E-mail: 
eusebiu.narai@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive, Cold War, Truman Doctrine, Marshall Plan, Eastern Europe, communism, media culture, United States
 
Abstract: The Cold War, which began immediately after the fall of World War II, which had a major period. The United States succeeded in operating in the community in Europe, through the Truman Doctrine (March 1947) and the Marshall Plan (June 1947).
In 1989, without enjoying the support of “the big brother from the east”, the Soviet Union, communist regimes in Central and Eastern Europe collapsed successively on the basis of the so-called “principle of the domino”.
The twentieth century, an “American century”, is foreshadowed, however, it cannot be equated in the arithmetic sense, but rather, as a balance of maximum synthesis of the age.
The sympathy towards the United States and the American model manifests itself, lately, in the late 1980s and in the socialist state. The American experience is especially for central Europe and responds to the end of communist ideology, if it is not a “copy” model, then it may be a case of meditation and study.
Obviously, the American literature of the second half of the twentieth century also had an anti-communist tint, manifested with greater acuity in the 1980’s.
But, without a doubt, American media and cinema did not have a strong impact on the conscience of citizens from the south-east of Europe, within the Soviet sphere of the end of the Second World War. Freedom of the press was, in fact, inextricably linked to the efficiency of the American democratic system.
Media culture, a relatively recent historical phenomenon, will be a feared instrument of the United States in the overthrow of the communist regimes, being associated with bankruptcy in the country’s economies and with a growing distrust of the population in the political discourse in the party and state leadership. By means of express sales, the American media culture was a ray of hope of care, millions of citizens from the Iron Curtain space clashed, opposing decades in a row, but they cared and never lost confidence in the return of democracy and the present sympathy in America, considered possible for their salvation.

  
● Termenul de „Război Rece” a fost popularizat de către ziaristul american Walter Lippmann şi a intrat în limbajul uzual în 1947. Doctrina Truman, proclamată în martie 1947, sublinia voinţa americană de a lupta împotriva ameninţării comuniste în Grecia şi Turcia, dar, în realitate, era vorba de un legământ, cu caracter general, de a veni în ajutorul statelor care trebuiau să facă faţă puterii comuniste. Braţul său economic, Planul Marshall, anunţat în iunie 1947, a fost conceput pentru a furniza ajutor şi pentru a reînvia, astfel, economiile de piaţă epuizate ale Europei. Prosperitatea economică era percepută ca fiind cel mai eficient antidot împotriva atractivităţii comunismului.
Războiul Rece poate fi împărţit în patru perioade principale. Primul Război Rece a durat din perioada ultimilor ani ai lui Stalin şi până la moartea sa, în 1953. Politica externă sovietică, în timpul acestor ani, a fost de risc scăzut sau contrară riscului. Apoi urmează a doua perioadă, una de pericol şi confruntare, de la moartea lui Stalin până la evidentul interval de destindere, care începe brusc în 1969. Un element esenţial în manifestarea acestui fenomen este diplomaţia riscantă practicată de Hruşciov, care era mult prea încrezător în puterea crescândă a Uniunii Sovietice. Urmează o a treia perioadă, una de destindere şi de manifestare a dorinţei ambelor superputeri de a-şi normaliza relaţiile şi de a reduce riscul confruntării. Această perioadă se încheie cu nechibzuita invazie sovietică în Afganistan în 1979, indiscutabil cea mai gravă greşeală pe care Moscova a făcut-o, în politica externă, în timpul întregii epoci sovietice. Consilierii moscoviţi şi-au informat, de altfel, conducătorii că prezenţa sovietică permanentă în Afganistan ar putea conduce la izbucnirea unui al Treilea Război Mondial. În perioada a patra, al doilea Război Rece, a avut loc o accelerare a cursei înarmărilor şi o ridicare a temperaturii politice. Acest proces a fost stopat doar datorită viziunii inedite a lui Gorbaciov, care dorea o reevaluare fundamentală a ţelurilor politicii externe, precum şi negocierea unui nou tip de relaţie cu America, relaţie care avea să facă abstracţie de ideologie în conturarea politicii externe sovietice. Astfel, Moscova nu va mai sprijini comunismul şi mişcările de eliberare naţională din lume. Interdependenţa a devenit lumina călăuzitoare a politicii Moscovei în procesul de clădire a unei noi ordini mondiale, în parteneriat cu Washington-ul. În pofida acestui fapt, toate beneficiile rezultate au revenit Americii, iar prăbuşirea Uniunii Sovietice a survenit rapid, la sfârşitul Războiului Rece[1].
● Să facem, însă, o scurtă trecere în revistă a principalelor evenimente din Europa Centrală şi de Est în cursul anului 1989, marcat de prăbuşirea succesivă a regimurilor comuniste în baza aşa-numitului „principiu al dominoului”, asemenea unui castel din cărţi de joc, fără a mai beneficia de susţinerea „marelui frate de la răsărit”, Uniunea Sovietică:
– 6 februarie-5 aprilie: în Polonia se desfăşoară negocierile între reprezentanţii „Solidarităţii” şi cei ai guvernului, asistaţi de trimişii Bisericii Catolice.
– 11 februarie: Partidul Muncitoresc Socialist Ungar se pronunţă pentru trecerea graduală şi progresivă la multi-partidism.
– 22 aprilie-10 iunie: la Budapesta se desfăşoară negocierile dintre Opoziţie şi Putere.
– 4 iunie: în Polonia au loc alegeri libere (decretate de presa occidentală „parţial democrate”), soldate cu victoria opoziţiei.
– 13 iunie: la Budapesta se desfăşoară convorbiri trilaterale între PMSU, sateliţii săi şi Opoziţie.
– 6 iulie: moare János Kádár. Curtea Supremă îl reabilitează pe Imre Nagy, organizându-i funeralii naţionale.
– 7-8 iulie: la Bucureşti are loc şedinţa Comitetului Politic Consultativ al Pactului de la Varşovia. Pentru prima dată, Gorbaciov vorbeşte despre o reformă a alianţei, subliniind necesitatea „respectării independenţei partidelor frăţeşti” şi exclude „folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa”. La rândul său, Ceauşescu se arată îngrijorat de evoluţia din Polonia, de faptul că Partidul Muncitoresc Unit Polonez pierde situaţia de sub control.
– 19 august: preşedintele Jaruzelski îl însărcinează pe Tadeusz Mazowiecki, un intelectual catolic, din cercul „Solidarităţii”, cu formarea guvernului. Era pentru prima oară, după 45 de ani, când un necomunist era numit premier într-un stat din sfera de influenţă a URSS.
– 21 august: la Praga se desfăşoară ample manifestaţii, prin care oamenii comemorează 21 de ani de la intervenţia din 1968. În piaţa Vaclav se strigă, de către mulţime: „Trăiască Polonia!”
– 2-16 octombrie: în principalele oraşe din RDG se desfăşoară mari manifestaţii în favoarea reformelor politice.
– 7 octombrie: în RDG, puterea organizează serbări cu ocazia împlinirii a 40 ani de la crearea statului. Aflat în vizită, Mihail Gorbaciov îi declară lui Honecker: „Cei care reacţionează târziu sunt pedepsiţi de viaţă”.
– 18 octombrie: Parlamentul Ungariei modifică Constituţia şi adoptă pluripartidismul.
– 9 noiembrie: noua conducere germană renunţă la monopolul politic al partidului comunist şi anunţă organizarea de alegeri libere; începe demantelarea Zidului Berlinului: sfârşitul erei politice postbelice, a „Războiului Rece”.
– 10 noiembrie: liderul bulgar Todor Jivkov este înlocuit de Petăr Mladenov, la conducerea partidului comunist.
– 17 noiembrie: piaţa Vaclav din Praga este ocupată de zeci de mii de manifestanţi care cer reforme (debutul „revoluţiei de catifea”); Petăr Mladenov anunţă începutul restructurărilor; Hans Modrow formează un nou guvern est-german, care include şi ne-comunişti.
– 28 noiembrie: cancelarul Helmuth Kohl anunţă planul său, în 10 puncte, de reunificare a Germaniei.
– 29 noiembrie: este abolit rolul conducător al Partidului Comunist Cehoslovac.
– 2-3 decembrie: în Malta se desfăşoară întâlnirea, la nivel înalt, americano-sovietică. Liderii celor două superputeri ajung la o serie de înţelegeri asupra sensului evoluţiilor politice din Europa Centrală şi de Est. Bush şi Gorbaciov cad de acord asupra menţinerii frontierelor şi a numărului de state existente la acea dată. Ei mai decid păstrarea NATO şi a Tratatului de la Varşovia, văzute drept garante ale păstrării păcii şi securităţii în Europa. Potrivit lui Gorbaciov, situaţia României nu a fost discutată în Malta.
– 3 decembrie: în Germania de Est continuă seria „căderilor”: după Zid cade guvernul Krenz; membrii Biroului Politic şi ai CC demisionează.
– 18 decembrie: forţele de ordine reprimă manifestaţiile timişorenilor, începute cu două zile mai devreme.
– 20 decembrie: Timişoara devine primul oraş liber de comunism al României. Se constituie Forumul Democratic Român, prima formaţiune politică antitotalitară.
– 21 decembrie: Poarta Brandenburg, simbol al unităţii germane, închisă de decenii, este redeschisă.
– 22 decembrie: manifestaţia din Bucureşti se extinde, atât ca obiective, cât şi ca arie. Ceauşescu fuge din Bucureşti. Au loc lupte de stradă în principalele oraşe din România. În cursul zilei, cuplul Ceauşescu este arestat şi depus într-o unitate militară din Târgovişte.
– 24 decembrie: în România este proclamată victoria revoluţiei.
– 25 decembrie: are loc procesul cuplului Ceauşescu şi executarea sentinţei[2].
Când a început noul an, harta politică a Europei îşi schimbase culoarea: imperiul sovietic se restrânsese la graniţele URSS, iar democraţiile „populare” îşi încetaseră existenţa. Peste câteva luni, pe 3 octombrie 1990, cele două Germanii s-au unit sau, mai bine zis, Republica Federală Germania a încorporat Republica Democrată Germană. Evenimentul a proclamat, în tăcere, sfârşitul ordinii celui de-al Doilea Război Mondial. Între 1989 şi 1990, Europa s-a întors la Versailles, adică la o condiţie în care orice frontieră putea fi contestată sau discutată[3].
●  Motto: „Dacă secolul XX a fost un secol american, atunci el nu a apărut niciodată mai american decât în ultimul lui deceniu” (The New York Times, editorial din 25 martie 1998).
«Dacă lumea secolului al XX-lea va fi să dobândească sănătatea şi vigoarea ce dau nobilitatea vieţii, atunci va trebui să fie vorba, într-un grad semnificativ, de „un secol american”», decreta, aproape de cumpăna acestui veac, Henry Luce, fondator al cunoscutului hebdomadar TIME (Timpul). Mai târziu, Henry Kissinger, pe baza experienţei de diplomat, dar şi a culturii istorice, avea să concludă că, în fiecare secol, pare să se nască, ca şi cum ar fi vorba de o „lege naturală”, o ţară cu „puterea, voinţa şi imboldul, intelectual şi moral, de a direcţiona întregul sistem internaţional în conformitate cu propriile valori”. Veacurile trecute au purtat pecetea Franţei sau a Marii Britanii, a Austriei ori a Germaniei, în timp ce în secolul nostru, „nicio altă ţară nu a influenţat mai decisiv relaţiile internaţionale cum au făcut Statele Unite”. Secolul al XX-lea, un „secol american”, se prefigurează, însă, nu ca o egalitate în sens aritmetic, ci, mai degrabă, ca un bilanţ de maximă sinteză a veacului[4].
Simpatia faţă de Statele Unite şi modelul american se manifesta, în mod latent, la finele anilor ’80, şi în fostele state socialiste. Fostul secretar de stat James Baker afirma că „Statele Unite sunt o ţară a ideilor, nu (a legăturilor) de sânge, naştere sau crez. Americanii ştiu că din diversitate se poate construi o ţară puternică”. Experienţa americană se oferea mai ales pentru Europa centrală şi răsăriteană la sfârşit de ideologie comunistă, dacă nu ca un „model” de copiat, atunci ca un caz de meditaţie şi de studiu. Fostul prim-ministru britanic, Margaret Thatcher, crede că „unicitatea” atât de pronunţată a Americii – „Nicio altă ţară nu a fost construită pe o idee, ideea libertăţii, şi nu a combinat, cu atât de mare succes, oameni de rase şi naţiuni diferite într-o singură cultură. Atât Părinţii Fondatori ai Statelor Unite, cât şi valurile succesive de imigranţi au fost hotărâţi să creeze o nouă identitate. Fie că fugeau de persecuţie ori de sărăcie, masele adunate (aici) au îmbrăţişat, cu puţine excepţii, valorile, modul de viaţă şi şansele americane. Iar America însăşi a ataşat aceşti oameni de ea cu puternice legături de patriotism şi de mândrie” – face „experienţa” americană practic irepetabilă, la scară europeană: „ţările europene nu sunt şi nu vor putea fi niciodată la fel. Ele sunt produsul istoriei, şi nu al filosofiei. Poţi construi o naţiune pe o idee, dar nu poţi re-construi o naţiune pe o idee”[5].
Evident, literatura americană din a doua jumătate a secolului XX a avut şi o tentă anticomunistă, manifestată cu o mai mare acuitate în anii ’80. După reprimarea Solidarităţii în Polonia, Susan Sontag stârneşte uimirea unui miting de la New York cu acuzaţia că intelectualii refuzau, de mai multe decenii, să accepte faptul că fascismul şi comunismul sunt identice; iar „Nation” (revista „Naţiunea”) dedică un întreg număr ecourilor ulterioare. O nouă carte, A Better World (O lume mai bună) (1983), de William O’Neill, descrie detaliat lipsa de loialitate şi onestitate a intelectualilor stalinişti, care a conferit McCarthy-smului aparenţa de legitimitate[6].
Când Solidaritatea poloneză s-a ridicat împotriva dictaturii comuniste în anii ’80, Uniunea Sovietică nu mai avea apărători printre intelectuali. Era, cândva, inadmisibil, în unele cercuri, să se afirme că intelectualii fuseseră vulnerabili în faţa McCarthy-smului, pentru că unii dintre ei apăraseră crimele lui Stalin; acum, acest lucru devenise virtual un clişeu. Într-o mărturisire calmă, în The Dream of the Golden Mountains (Visul munţilor de aur) (1980), Malcolm Cowley, care se folosise cândva de revista „New Republic” pentru a minimaliza acuzaţiile privind epurările de la Moscova, reflecta: „ceea ce nu realizau tovarăşii de drum pe atunci este că ei acceptau responsabilitatea pentru decizii la care nu participau şi care puteau fi schimbate, peste noapte, de orice cablogramă venită de la Moscova. Nu-şi dădeau seama nici de faptul că, în consecinţa profundelor lor preocupări pentru valorile umane, acţionau conform instrucţiunilor unui partid care dispreţuia, în mod consecvent, toate valorile umane în favoarea binelui mai important al mişcării, sau că acest bine mai important putea fi confundat cu vreun avantaj momentan de câştigat în cine ştie ce luptă dintre facţiuni sau luptă personală pentru putere”[7].
Însă, fără îndoială, mass-media şi cinematografia americană au avut un puternic impact asupra conştiinţei cetăţenilor din centrul şi sud-estul Europei, aflaţi în sfera de influenţă sovietică de la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Libertatea presei era, de altfel, indisolubil legată de eficienţa sistemului democratic american. Albert Camus afirma, în anul 1944, următoarele: „Presa este liberă când nu depinde nici de puterea guvernului, nici de puterea banilor”[8].
În 1984, în cursul campaniei electorale care avea să-l aducă, pentru a doua oară, la Casa Albă, cu un program politic în continuare orientat spre relansarea imaginii unei ţări promotoare a libertăţii, atât în sens anticomunist (cu ajutoare pentru contras în Nicaragua şi trimiterea de trupe în insula Grenada), cât şi în sens economic (prin deregulation, eliminarea dificultăţilor legale şi fiscale care împiedicaseră, până atunci, transferarea de capitaluri şi întreprinderi în alte zone ale ţării sau în străinătate), Ronald Reagan (1981-1989) s-a adresat cetăţenilor din New Jersey, lăudându-l pe cântăreţul local cel mai cunoscut: Bruce Springsteen. În opinia lui Reagan, cântecele acestuia exprimau visul multor cetăţeni americani: America văzută ca ţară a libertăţii şi a împlinirii dorinţei de bunăstare şi fericire[9].
Cultura media va fi un instrument de temut al Statelor Unite în dărâmarea regimurilor comuniste, fiind asociat cu caracterul falimentar al economiilor acestor state şi cu neîncrederea sporită a populaţiei în discursul politic al conducerii de partid şi de stat. Cultura media este un fenomen istoric relativ recent. Dacă noile tipuri de industrie culturală descrise de Horkhaimer şi Adorno (1972), în deceniul al patrulea, sub formă de film, radio, publicaţii, reviste de senzaţie, benzi desenate, publicitate şi presă, au început să ne colonizeze timpul liber şi să se plaseze în centrul sistemului de cultură şi comunicaţie din SUA şi din alte democraţii apusene, această industrie nu a devenit o forţă dominantă în cultură sau în viaţa socială şi politică, decât după zorii erei televiziunii din perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial. De atunci şi până astăzi, televiziunea prin cablu şi satelit, aparatele video şi alte tehnologii multimedia de tip domestic, iar mai recent, calculatoarele personale, au accelerat fenomenul de diseminare şi au accentuat puterea culturii media[10].
Mirajul culturii media americane şi mesajul subsidiar anticomunist al acesteia a devenit mai virulent în deceniile 7 şi 8 ale secolului trecut. Pe lângă western–urile prezentate în cinematografe şi pe micul ecran, simbolizând valorile tipic americane (dreptatea, curajul, asumarea răspunderii, dorinţa de libertate), au fost larg difuzate şi filme care glorifică soldatul american (seria RAMBO, Top Gun), spiritul de iniţiativă (serialul DALLAS – prezentat doar în 33 de episoade în ţara noastră, cu multe scene cenzurate), dar şi confruntarea dintre două imperii, cu seturi de valori total opuse, o aluzie evidentă la conflictul Est-Vest, soldată cu înfrângerea Imperiului Răului, considerat a fi Uniunea Sovietică în conştiinţa multor americani şi vest-europeni (seria STAR WARS), precum şi alte filme care prezintă modul american de viaţă. La acestea se adaugă emisiunile posturilor de radio BBC, Vocea Americii şi Europa Liberă, în limbile tuturor popoarelor care trăiau dincolo de Cortina de Fier, care expuneau realitatea din ţările socialiste, în termeni foarte critici; activitatea acestor posturi de radio a fost atent monitorizată de agenţi ai serviciilor secrete din lagărul socialist, de multe ori viaţa redactorilor fiind pusă în pericol. Nu putem omite nici articolele apărute în principalele ziare şi reviste occidentale, cu precădere americane, legate de situaţia economică dramatică a ţărilor central şi est-europene sau muzica (pop şi rock) americană – pătrunsă ilegal în ţările comuniste (care glorifica ideea de libertate şi visul american – Madonna, Prince, Michael Jackson, cu mare priză la public în momentul respectiv). Fără îndoială, a fost un război mediatic (şi propagandistic) total între lumea liberă şi cea comunistă, iar superioritatea economică şi militară a blocului apusean, în primul rând a Statelor Unite nu mai putea fi minimalizată sau chiar ascunsă de ochii opiniei publice din centrul şi răsăritul Europei, prin utilizarea unei cenzuri aproape absolute. Toate eforturile propagandei oficiale din statele comuniste de a prezenta în „culori roz” situaţia din interior erau contracarate de mijloacele mass-media americane şi vest-europene, care ilustrau o cu totul altă realitate, chiar dramatică, în comparaţie cu bunăstarea la care ajunseseră proprii cetăţeni. În egală măsură, însă, modul american de viaţă însemna, în mod automat, acceptarea unei convieţuiri paşnice între cetăţeni de diverse culturi şi etnii, ceea ce putea constitui un model demn de urmat în raporturile  inter-etnice din statele comuniste, de multe ori tensionate, însă cosmetizate de propaganda oficială.
America însemna, pentru central şi est-europeni, exact opusul Uniunii Sovietice şi a sistemului închistat comunist copiat în ţările lor: o oază de libertate, un model de convieţuire şi de reuşită profesională, de respectare a drepturilor fundamentale ale omului, reflectate cu prisosinţă în cultura media, ajunsă – mai mult sau mai puţin legal – şi în această parte a continentului. La finele anilor ’80, în contextul agravării situaţiei economice şi a înăspririi măsurilor luate contra oponenţilor, largi categorii ale populaţiei (intelectuali, preoţi, ţărani, chiar şi muncitori – consideraţi „baza regimului”) răspundeau – în mod pozitiv – la propaganda audio-vizuală americană, aspirând la o schimbare iminentă şi la o adoptare a stilului de viaţă occidental. Cultura media americană îşi făcuse pe deplin datoria; tot mai puţini cetăţeni din aceste zone dădeau crezare propagandei oficiale şi mai sperau într-o reformare, cu nuanţe moderate, a sistemului comunist. Valorile în care au crezut odinioară sau, în multe cazuri, au fost obligaţi să creadă cetăţenii din spatele Cortinei de Fier se dovediseră a fi nerealizabile, simple utopii şi trebuiau căutate alte sisteme de valori la care să se raporteze; or, acestea erau oferite de America şi de Europa Occidentală.
Confruntarea ideologică şi economică dintre cele două sisteme social-politice fusese pierdută de blocul comunist încă de la începutul anilor ’80, însă falimentul regimurilor comuniste va fi recunoscut doar în intervalul 1989-1991, dispărând chiar modelul pe care-l urmaseră aceste state, Uniunea Sovietică, iar aportul avut de cultura media americană nu trebuie deloc neglijat. Prin modalităţile sale de exprimare, cultura media americană a fost raza de speranţă de care s-au agăţat milioane de cetăţeni din spatele Cortinei de Fier, oprimaţi decenii în şir, dar care nu şi-au pierdut niciodată încrederea în revenirea la democraţie şi simpatia faţă de America, considerată posibila salvatoare a lor.
 
 
Bibliografie:
 
1. Antonelli, Sara, 2005 (trad.: Alina Sichitiu), Cultura americană contemporană: din anii ’60 la Bush jr., Grupul Editorial Corint, Bucureşti.
2. Argeşeanu, Gheorghe, 1999, Final de «secol american», Curtea Veche Publishing, Bucureşti.
3. Keane, John, 2000 (trad.: Alina Doica), Mass-media şi democraţia, Institutul European, Iaşi.
4. Kellner, Douglas, 2001 (trad.: Teodora Ghiviriză şi Liliana Scărlătescu), Cultura media, Institutul European, Iaşi.
5. McCauley, Martin, 1999 (trad.: Mihaela Brabă), Rusia, America şi războiul rece, 1949-1991, Ed. Polirom, Iaşi.
6. Perry, Lewis, 1995, Viaţa intelectuală în America. O istorie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca.
7. Preda, Dumitru; Retegan, Mihai, 2000, 1989. Principiul dominoului. Prăbuşirea regimurilor comuniste europene, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti.
8. Romano, Sergio, 1999, 50 de ani de istorie mondială, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti.
 
 

[1] Martin McCauley, Rusia, America şi războiul rece, 1949-1991, trad.: Mihaela Brabă, Iaşi, Ed. Polirom, 1999,          pp. 33-34.
 
[2] Dumitru Preda, Mihai Retegan, 1989. Principiul dominoului. Prăbuşirea regimurilor comuniste europene, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 2000, pp. 25-28.
 
[3] Sergio Romano, 50 de ani de istorie mondială, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, 1999, p. 196.
 
[4] Gheorghe Argeşeanu, Final de «secol american», Bucureşti, Curtea Veche Publishing, 1999, p. 9.
 
[5] Ibidem, pp. 72-73.
 
[6] Lewis Perry, Viaţa intelectuală în America. O istorie, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1995, p. 327.
 
[7] Ibidem, pp. 335-336.
 
[8] John Keane, Mass-media şi democraţia, trad.: Alina Doica, Iaşi, Institutul European, 2000, p. 125.
 
[9] Sara Antonelli, Cultura americană contemporană: din anii ̓ 60 la Bush jr., trad.: Alina Sichitiu, Bucureşti, Grupul Editorial Corint, 2005, pp. 59-60.
 
[10] Douglas Kellner, Cultura media, trad.: Teodora Ghiviriză şi Liliana Scărlătescu, Iaşi, Institutul European, 2001, p. 28.
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020