Ultimul număr apărut

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Tiparul şi cartea bisericească în vremea lui Constantin Vodă Brâncoveanu

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Preot dr. Valentin Bugariu
E-mail: 
bugariu_vali@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive
printing press, book, craft, printer, monk, hierarch, monastery
Abstract: The reign of Constantin Brâncoveanu was the apogee of church culture in the Romanian Principalities. The prince was not only the supporter, but also the patron of the Wallachian press that printed religious and educational books, contributing to the spiritual and cultural unity of the Romanians in the Middle Ages.

Tiparul
 
   Domnia lui Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească (1680-1714) a lăsat urme în istoria culturii româneşti. În primul rând a fost valorificată cartea de cult care îndeplinea în vremea aceea un dublu rol: de a sluji tipicului bisericesc şi de a reprezenta suportul didactic al şcolii româneşti. Urcarea pe tron a fost marcată prin apariţia Bibliei de la Bucureşti (1688), prima versiune a Cărţii Sfinte în limba română, şi s-a încheiat cu broşurile editate de fiii săi până în 1714. Putem astfel trage o primă concluzie şi anume aceea că vremea lui Brâncoveanu a fost domnia cărţii prin excelenţă.
Ajuns domn al ţării, prima etapă a reprezentat-o consolidarea păcii în politica externă prin alianţe atât cu Răsăritul, cât şi cu Apusul, a urmat reforma fiscală ca prim element al dezvoltării economiei şi, desigur, a vistieriei curţii domneşti. Tot în acest domeniu economic, tânărul domn a întreţinut lumânăriile domneşti din Bucureşti şi Târgovişte şi, desigur, s-a centralizat marea proprietate, Brâncoveanu fiind proprietarul al mai multor sate, heleştee, dar şi case în Braşov. Prin dezvoltarea economică s-a putut înfăptui cea de-a doua şi anume susţinerea culturii româneşti prin literatură şi artă în general. Cel mai bun ambasador al epocii brâncoveneşti au fost cartea, biserica şi palatul ca opere ale învăţatului domnitor.
Curtea domnească a fost spaţiul cultural prin excelenţă, locul în care se regăseau împreună Apusul şi Răsăritul. Aici şi-au avut reşedinţa Ioan Abramios, fost paroh al coloniei greceşti din Veneţia, care tipărise mai multe cărţi, George Maiota, tot grec, cu studii la Roma şi Veneţia şi profesor al beizadelelor domneşti. Un alt reprezentant al cărţii a fost eruditul Sevastos Kimenitul, care studiase în Italia şi la Constantinopol, discipol al lui Al. Mavrocordat. La noua Academie de la Sf. Sava au fost aduşi tot dascăli celebri: Dr. Ioan Comnen, care a predat fizica şi matematica1. Era deja creat un mediu cultural al curţii, între reprezentanţi amintim pe vlădicii Theodosie şi Antim, Radu şi Şerban Greceanu, Iordache Cantacuzino, David şi Teodor Corbea[1]. Influenţa grecească a fost susţinută de patriarhii Ierusalimului, Dositei şi Hrisant Notara, care au avut un rol important în polemica teologică, dar şi în dezvoltarea învăţământului grecesc în Ţara Românească. Exista astfel o influenţă italiană la curtea domnească, prin prezenţa profesorilor amintiţi, a medicului Pylarino, întemeietorul primului spital al ţării, Colţea, a secretarului curţii, Anton Maria Del Chiaro, îmbinată cu cea grecească, a învăţământului şi a cărţii bisericeşti într-o epocă de tranziţie, în care, limba română nefiind deplin pregătită să ia locul limbii slavone, se simţea nevoia de a se introduce în biserici serviciul divin în forma grecească, ceea ce părea cu atât mai firesc, cu cât liturghia greacă era izvorul liturghiei slavone[2].
Tiparul a fost opera unor clerici, atât Theodosie, cât şi Antim şi Mitrofan la Bucureşti, iar mai apoi la Buzău au imprimat cărţi bisericeşti, atât cu ajutor domnesc: ,,…Cu porunca şi cu toată cheltuiala a prealuminatului şi înălţatului domn şi oblăduitoriu a toată Ţara Românească Ioan Constandin B<asarab> B<râncoveanu> Voevod”[3]. Astfel de precizări apar în prefaţa majorităţii cărţilor bisericeşti. Al doilea sprijin în tipărirea şi difuzarea cărţii bisericeşti l-a reprezentat marea boierime a ţării: spătarul Mihai Cantacuzino, apoi tipografii: Gheorghe Radovici, clericii: Antim, ieromonahii: Galaction Vidali şi Filotei şi laicii: Manu a lui Apostol[4].
Din această vreme este cunoscut şi un renumit ilustrator de cărţi, Ioanichie Bucov, ale cărui gravuri, mai ales acelea din Triodul de la Buzău, tipărit în anul 1700, reliefează un real talent şi o mare sensibilitate. Cel mai de seamă meşter al matriţelor de lemn era un tipograf de la Râmnicu Vâlcea, Constantin Popa; după cum meşteri în xilogravură, ca Ursu, Dimitrie şi alţii, au împodobit cu ilustraţii şi frontispicii nenumărate cărţi apărute în această epocă[5].
Tipografii au funcţionat la Bucureşti, Snagov, Râmnic, Buzău şi Târgovişte. Tiparniţele imprimau cărţi în dublu regim, eclesiastic şi domnesc. Tipografiile au dezvoltat o şcoală de tipografi aşa cum a fost cea de la Snagov, care a pregătit între alţii pe tipografii: Mihail Iştvanovici, ieromonahul Dionisie Floru şi pe Gheorghe Radovici. În jurul tipografiilor s-a grupat un număr de corectori, gravori, traducători, care au format o adevărată ,,lume a cărţii”, interesată de munca filologică hrănită mai ales de confruntarea versiunilor în vederea realizării unei corecte versiuni româneşti şi, deci, în acurateţea termenilor, în viaţa conceptelor. Aceşti mici cărturari s-au alăturat unor scriitori ca fraţii Greceanu, Mitrofan şi Theodosie, formând o mişcare intelectuală. Lectura nu a fost transformată de ritmul susţinut al tipăririi, după cum înţelegeam din faptul că actul lecturii era considerat să fie ,,intensivă”, atenţia concentrându-se asupra unui număr redus de pagini, de unde şi succesul culegerilor de maxime, şi nu a devenit ,,extensivă”, asimilând cât mai multe texte, în vederea îmbogăţirii bagajului de cunoştinţe[6]
Inventarul cărţilor epocii a fost realizat de istoricii tiparului (Doru Bădără), de aceea nu vom insista la prezentarea materialului, ci vom puncta câteva cărţi care au contribuit la dezvoltarea limbii române, dar şi a ritualului bisericesc. Şi în această realizare Biserica Ortodoxă a fost partenerul de nădejde al curţii de la Bucureşti. Biserica, în pofida păcatelor şi a cusururilor ei, rămâne, ca în Evul Mediu occidental, singurul refugiu al culturii. La ţară, şi adesea şi la oraş, popa este cel care joacă rolul de învăţător pentru câţiva copii de ţărani, luaţi la întâmplare sau fiindcă aşa fusese voinţa boierului. Cele mai frumoase opere de artă religioasă sunt adunate în biserici şi mânăstiri[7].
Din tipăriturile ce ni s-au păstrat din această epocă, 97 au fost realizate la Bucureşti, Târgovişte, Snagov, Buzău şi Râmnic. Cu sprijin domnesc au funcţionat şi tipografiile de la Bălgrad (Alba-Iulia) pentru românii transilvăneni şi Alep pentru ortodocşii din Siria şi Arabia. O caracteristică a cărţii bisericeşti este bilingvismul, adică ediţii româno-greceşti sau greceşti-arabe, deci cu destinaţie mai largă pentru întreaga Ortodoxie. Este timpul trecerii de la slavonă la limba română, deci o epocă de tranziţie.
În momentul de maximă înflorire a culturii brân-coveneşti a lucrat mitropolitul Antim Ivireanul. În testamentul său întocmit odată cu regulamentul pentru Aşezământul mănăstirii Antim, frumoasa lui ctitorie bucureşteană, poruncea: ,,Las cu blestem şi aceasta: să aibe datorie tipograful să înveţe meşteşugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu piară acest meşteşug din ţară, nici să se părăsească lucrul cărţilor pentru folosul ţării şi pentru ajutorul casei”[8].
Vlădica Antim (1650-1716) născut în Gruzia a studiat greaca, turca şi araba în mediul Patriarhiei Ecumenice. Ajuns în Ţara Românească a fost tipograf la Snagov, apoi episcop al Râmnicului. În 22 februarie 1708, în Duminica Ortodoxiei, a fost înscăunat ca mitropolit al Ţării.
În întreaga sa activitate tipografică a reuşit imprimarea de cărţi în limba poporului păstorit. Acest şir a început la Snagov (Evangheliar, 1697) şi Bucureşti (Noul Testament, 1703) şi continuat la Râmnic (Antologhion, 1705; Molitvelnic, 1706) fiind sfârşit la Târgovişte (Octoih, 1712; Liturghier, 1713; Molitvelnic, 1713; Ceaslov, 1715).
După locul de apariţie, 20 au apărut la Bucureşti (1691-94; 1701-5; 1715-16), 14 la Snagov (1696-1701), 10 la Râmnic (1705-1708), 17 la Târgovişte (1709-15) şi una în tipografia de la mănăstirea Antim (1716)[9].
Mitropolitul Antim a fost şi sfătuitorul şi consilierul prinţului. ,,Sfaturile” lui Antim îi recomandă prinţului cu insistenţă apropierea de marile virtuţi: duhul dreptăţii, instaurarea şi conservarea păcii (,,Te faci pe tine fericit şi în siguranţă, dacă aduci pace şi faci să înceteze scandalele”), instaurarea spiritului de justiţie (,,în viaţă să judeci deopotrivă şi pe prieteni şi pe vrăjmaşi” şi al dreptăţii (,,Îndepărtează pe boieri de la nedreptate, porunceşte-le să se lase de viclenie”, stăpânirea legii (,,păzeşte legea şi nu o călca”), iubirea, consideraţia faţă de supuşi, înţelepciunea, adevărul (,,Lucrează cu plăcere întotdeauna ca să fi fericit. Egalitatea adevărată să o găsească cu toţii şi să ai prieteni ai tăi pe cei ce spun adevărul”)[10].
Din cele 64 de tipărituri scoase de Antim, mai bine de jumătate erau greceşti (30) sau greco-arabe (2), greco-slavone (1) sau greco-române (1). Lucrurile nu trebuie să ne mire. Suntem în vremea partidei Cantacuzinilor dominată de personalităţile lui Şerban, apoi Constantin Brâncoveanu, care adunaseră la curţile lor boieri, clerici, doctori, dascăli din tot Răsăritul grec[11].
 
Biblia de la Bucureşti (1688)
 
Biblia este o operă colectivă a muncii de traducere. Cartea cuprinde părţi din Palia de la Orăştie, traducătorii au folosit şi tălmăcirea spătarului Nicolae Milescu făcută după Biblia grecească de la Frankfurt. Traducerea a fost realizată de stolnicul Constantin Cantacuzino, Şerban şi Radu Greceanu.
Tălmăcirea a fost făcută după Septuaginta aşa cum mărturiseşte Del Chiaro: ,,Între alte lucrări tipărite până azi în Valahia sunt şi următoarele: Vechiul şi Noul Testament, după versiunea celor 70, tradusă în româneşte de doi fraţi boieri români din familia Greceanu – unul din ei fu tatăl principesei Păuna, care trăieşte acum în Veneţia – «e principesa Păuna, soţia lui Ştefan Cantacuzino, fiul stolnicului, care a urmat pe tron lui Brâncoveanu». Tipărirea acestei opere s-a început sub domnia lui Şerban Cantacuzino, în jurul anului 1688, şi s-a terminat după câţiva ani sub domnia lui Brâncoveanu”[12].
Istoricul literar N. A. Ursu atribuie mitropolitului Theodosie prefaţa cărţii care a apărut însă sub iscălitura patriarhului Dositei al Ierusalimului[13].
Constantin Brâncoveanu este supraveghetor (ispravnic) al imprimării operei şi viitorul domn sub care, de facto, a apărut Biblia[14]. În calitate de supraveghetor, a creat condiţiile optime acestui lucru, aducând ediţii rare ale Scripturii, dicţionare, lucrări lexicografice. Există exemplare în care pe ultima pagină apar 16 rânduri suplimentare, în care se precizează că traducerea s-a făcut după ediţia de la Frankfurt a Septuagintei şi nu după ediţia în limba greacă apărută la Veneţia în 1687[15].
Încă din titlul lucrării se precizează că ,,toate s-au tălmăcit după limba elinească spre înţelegerea limbii rumâneşti cu porunca prea bunului (…) Domn Ioan Şărban Cantacuzino Basărabă Voievod şi cu îndemnarea dumnealui Constandin Brâncoveanul, mare logofăt, nepot de soră al Măriei sale”. Este deci o operă izvorâtă din colaborarea celor doi[16].
La această traducere alături de Septuaginta de la Frankfurt, Palia de la Orăştie şi Vechiul Testament în traducerea lui Nicolae Milescu (1660) s-au mai folosit şi cele din Evanghelie, Bucureşti, 1682, Parâmiile preste an ale lui Dosoftei, 1683, Apostolul, Bucureşti, 1683, dar şi Noul Testament de la Bălgrad (1648).
Unul din argumentele folosirii de către traducători a versiunii lui Milescu rezidă în faptul că în cadrul Vechiului Testament (între paginile 740-750), se află şi un text nebiblic, un tratat filosofic Pentru singurul ţiitoriul gând de Pseudo-Josephus Flavius, tradus din greceşte de Milescu, aflat în acelaşi loc al Bibliei, în ediţia germană după care a lucrat Spătarul[17].
Cărturarii de la Bucureşti păstrează în scris câteva reguli ca: fonetismele pâine, mâine (adv.), câine, mâinile (subst, scrierea cu j (ajutoriu, judecată). Pe plan lexical se observă eliminarea slavonismelor ca jătvă, milosârdie, svânt etc. Nota predominată în vocabular rămâne structurarea lui pe limba populară în care sunt realizate cele mai rezistente pagini ale traducerii. Evident, termenii consideraţi prea regionali ori învechiţi sunt înlocuiţi şi ei în vederea accesibilităţii[18].
 
Cartea de cult
 
Prin imprimarea cărţii de cult s-a urmărit realizarea educaţiei religioase şi morale a mulţimii. Spirit luminat, înconjurat de o curte intelectuală receptivă la ideile de reformă şi progres, el a înţeles să practice această iniţiativă pe suprafaţa întregii Ortodoxii. A tradus şi tipărit cărţi bisericeşti pentru toate popoarele Ortodoxiei; a creat şi subvenţionat şcoli, pretutindeni unde a fost solicitat[19].
În această epocă au fost realizate tipărituri în care arta tipografică strălucea prin podoabele gravurilor sau prin desăvârşirea tehnică a lucrului tipografic. Dacă amintim numai vignetele Liturghierului din 1680, gravurile Evangheliei din 1682 sau xilogravurile Triodului din 1700 ne putem da seama de înaltul stadiu al artei tipografice a românilor.
Cea de a doua carte de la tiparniţa bucureşteană este Evangheliarul greco-român (1693), operă monu-mentală a lui Antim remarcată prin ţinuta tipografică, fiind un model al genului.
Ajuns episcop al Râmnicului, Antim mută tipografia de la Snagov la Râmnic, unde a imprimat Antologhionul (1705). După anul 1705 învăţatul episcop şi apoi mitropolit al Ţării traduce în româneşte cărţile de bază ale Bisericii: Molitvelnicul (1706), urmat de Liturghier, Ceaslov şi Octoih în 1703.
Antologhionul râmnicean a fost finanţat ,,cu osârdia şi cu toată cheltuiala…” marelui spătar Mihai Cantacuzino, ctitorul mănăstirilor Sinaia şi Colţea. Cartea are şi un subtilu lămuritor ,,adecă Floarea Cuvintelor, care cuprinde în sine toată slujba ce i se cuvine lui a sfintei biserici preste tot anul…” având ca izvor un text grecesc[20].
Molitvelnicul din 1706 este o lucrare alcătuită din două părţi distincte, prima dintre ele, sub titlul Molitvelnic fiind un Liturghier, iar a doua Molitvelnicul propriu-zis.
Liturghierul din 1713 de la Târgovişte a fost realizat în limba română cu gravuri şi reprezintă a doua ediţie după cea râmniceană din 1706. Printre gravuri se află şi acelea reprezentându-i pe Sf. Grigorie de Ioanichii şi Sf. Vasile de Dimitrios, realizate cu plăcile aduse de la Snagov la Buzău şi mai apoi la Râmnic şi, în final, la Târgovişte[21].
O contribuţie deosebită o reprezintă tipărirea textului sacru: Evangheliarul greco-român (1693), Psaltirea (1694), Evanghelia (1697) şi Noul Testament (1703).
Evanghelia din 1693 a fost imprimată din ,,porunca” şi ,,cu cheltuiala” domnului ţării în tipografia ţării.
În textul Psaltirii, în câteva versuri este amintit de către ierarhul locului domnitorul ţării: ,,Prealuminata atemă a Ţărâi Rumâneşti,/ Cu care s-au încoronat vechii Băsărăbeşti,/ Bolocinstitului domn Constandin s-au dăruit,/ Că den fericită a lor sămânţă s-au odrăslit,/ Şi bunele lor fapte câte poate le plineşte,/ Şi ţara despre toţi vrăjmaşii o păzeşte”[22]. Psaltirea proorocului şi împăratului David păstrează acelaşi tipic adică volum apărut cu poruncă şi cheltuială domnească. Tot în 1694, Antim a mai tipărit o Psaltire, cu psalmii în slavonă şi unele rugăciuni în română. Cartea s-a păstrat într-un singur exemplar descoperit de G. Ştrempel în Biblioteca Judeţeană Timiş. Este vorba de Psaltire a prorocului şi împăratului David, cu molitve rumâneşti, la toate cathizmele şi cu ale mântuitoare rugi şi pashalii de 46 de ani, carele s-au tipărit în zilele blagocestivului domn a toată Ţara Rumâniască Ioan Canstantin B<asarab> B<râncoveanu> voievod, fiind păstoriu turmei lui Hristos mitropolit chir Theodosie, în anii de la Hristos 1694, în sfânta Mitropolie în Bucureşti”[23].
Noul Testament din 1703 a apărut iarăşi cu porunca şi cheltuiala lui Brâncoveanu. Aeasta este prima dată când în Ţara Românească a fost tipărit Noul Testament.
Mitrofan (†1702), episcop al Huşilor, colaborator şi tipograf al mitropolitului Dosoftei al Moldovei. Ajuns în Ţara Românească a fost conducătorul tipografiei din Bucureşti, a îngrijit de imprimarea Bibliei lui Şerban Cantacuzino. Ales eparhiot al Buzăului întemeiază aici o tipografie care imprimă între altele cele 12 Minee (1698) şi Triodul (1700). De la Bucureşti a luat o parte din utilajul tipografic în 1691[24].
Mitrofan este şi ctitorul tipografiei bucureştene. Litera tipografului moldovean se distinge prin frumuseţea sobră a desenului, proporţii şi calitatea deosebită a execuţiei, fapt ce permitea opţinerea unei pagini elegante, cu rânduri corect aliniate şi cu linia literei dreaptă[25].
   La Buzău a tipărit mai multe cărţi de cult între care Mineele (1698), o primă ediţie a volumelor pentru Ţările Române. In folio de 12 volume (I . Luna lui Septemvrie, 139 f; II. Luna lui Octovrie, 152 f; III. Luna lui Noemvrie, 164 f; IV. Luna lui Dechemvrie, 173 f; V. Luna lui Ghenuarie, 186 f; VI. Luna lui Fevruarie, 117 f; VII. Luna lui Martie, 120 f; VIII. Luna lui Aprilie, 98 f; IX. Luna lui Mai, 101 f.; X. Luna lui Iunie, 116 f; XI. Luna lui Iulie, 116 f; XII. Luna lui Augustu, 132 f. În 1700 a apărut Triodul în slavonă şi română cu gravuri executate de Ioanichie Bakov[26].
O reuşită deosebită a fost reactivarea tipografiei de la Bălgrad. Aici, Mihail Işvanovici, ucenicul mitropolitului Antim, a imprimat o Bucoavnă şi un Chiriacodromion (1699), ultima carte este în fond o Cazanie, o carte de predici utilizată în serviciul divin public până la începutul veacului al XX-lea.
Tipografia de la Mănăstirea Snagov a fost (în întregime, probabil) rodul ,,ostenelelor” lui Antim, al ,,sudorilor feţei” sale, al muncii şi talentului său: litera grecească, litera latinească (verosimil), litera chirilică pentru tipăriturile româneşti, presale şi tot arsenalul trebuincios ilustrării şi impodobirii. Banii erau, cu siguranţă, ai voievodului Constantin Brâncoveanu. Folosul va fi acela al Ecclesiei româneşti[27].
Ca finalitate, la sfârşitul epocii lui Brâncoveanu şi prin cartea bisericească s-a finalizat un proces cultural cu implicaţii spirituale şi sociale majore: impunerea limbii româneşti ca limbă liturgică a Bisericii din spaţiul românesc și, pe această cale, a limbii literare unitare[28].
 
Concluzii:
 
Parte a moştenirii culturale brâncoveneşti, cartea bisericească a contribuit la dezvoltarea limbii române literare şi, implicit, a Bisericii. Oriunde învăţatul domnitor ridica o biserică, făcea o danie, aceste acte au fost însoţite de daruri în cărţi. O preocupare deosebită a fost sprijinirea Ortodoxiei românilor ca factor de unitate naţională, dar şi a ortodocşilor de pretutindeni prin înfiinţarea de tipografii. O urmare a fost şi suţinerea materială a Bisericii Ortodoxe din Ardeal ca stăvilar sigur împotriva prozelitismului şi deznaţionalizării românilor. Cartea bisericească a apărut în tipografiile domneşti şi bisericeşti cu ,,porunca”, dar mai ales ,,cheltuiala” domniei. De apariţiile tipografice s-au ocupat arhiereii locului, Sf. Antim şi Mitrofan, adevăraţi meşteri tipografi. Tipăriturile din vremea lui Constantin Brâncoveanu se înscriu în necesitatea ritualică, fiind în parte în limba română în epoca de tranziţie liturgică de la slavonă la limba naţională.
 
 
 

[1]  Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu. Viaţa. Domnia. Epoca, Editura Ştiinţifică, Bucu-reşti, 1969, p. 319; 321. (Se va prescurta în continuare Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu…).
 
[2]  Şerban Ionescu, Epoca brâncovenească. Dimensiuni politice. Finalitate culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 96.
 
[3]  Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 378; 381. (Se va prescurta în continuare Istoria literaturii…).
 
[4]  Adina Chirilă, Proiectul cultural al mitropolitului Antim Ivireanu, Editura Marineasa, Timişoara, 2007, p. 56. (Se va prescurta în continuare Proiectul cultural al mitropolitului…).
 
[5]  Doru Bădără, Tiparul românesc la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, Editura Istros, Brăila, 1998, p. 36. (Se va prescurta în continuare Tiparul românesc).
 
[6]  Ştefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu, p. 327.
 
[7]  Alexandru Duţu, Modelul cultural brâncovenesc, în vol. Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu (coord.), Constantin Brâncoveanu, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 161.
 
[8]  Neagu Djuvara, Între Orient şi Occident. Ţările Române la începutul epocii moderne (1800-1848), ediţia a II-a, traducere din franceză de Maria Carpov, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 157.
 
[9]  Biblioteca Academiei, mss. 3342, după Şerban Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brâncoveanu…, p. 327.
 
[10] Mircea Păcurariu, Importanţa mitropolitului Antim Ivireanul pentru Biserica şi cultura românească, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, 1966, nr. 7-9. p. 500.
 
[11] Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim Ivireanul…, Editura Minerva, Bucureşti, 1999, p. 125. (Se va prescurta în continuare Introducere în opera…).
 
[12] Teodor Bodogae, Personalitatea mitropolitului Antim Ivireanul, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, 1966, nr. 7-9, p. 470.
 
[13] Anton Maria Del Chiaro, Istoria della moderne rivoluzioni della Valachia, Veneţia, 1718, p. 43, după Nicolae Cartojan, Istoria literaturii…, p. 392.
 
[14] Ioan Dură, Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti. Precizări şi contribuţii biografice, în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1988, nr. 9-10, p. 125-130.
 
[15] Dan Râpă-Buicliu, Cartea românească veche. Studia bibliologica, Editura Alma, Galaţi, 2000, p. 90.
 
[16] Doru Bădără, Tiparul românesc…, p. 65.
 
[17] Gabriel Ţepelea, Pentru o nouă istorie a literaturii şi culturii române veche, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994, p. 182. (Se va prescurta în continuare Pentru o nouă istorie a literaturii…).
 
[18] Alexandru Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Istoria limbii române literare, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p. 168.
 
[19] Gabriel Ţepelea, Pentru o nouă istorie a literaturii…, p. 184.
 
[20] Victor Papacostea, Tradiţii româneşti de istorie şi cultură, ediţie îngrijită de Cornelia Papacostea-Danielopolu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996, p. 220.
 
[21] Dan Horia Mazilu, Introducere în opera…, p. 24.
 
[22] Doru Bădără, Tiparul românesc…, p. 95.
 
[23] Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 79-80.
 
[24] Adina Chirilă, Proiectul cultural al mitropolitului…, p. 56-57.
 
[25] Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul, cărturar umanist, Editura Junimea, Iaşi, 1982, p. 28.
 
[26] Doru Bădără, Tiparul românesc…, p. 64.
 
[27] Doru Bădără, op. cit., p. 73.
 
[28] Dan Horia Mazilu, Introducere în opera…, p. 18.
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020