Ultimul număr apărut

Morisena nr. 1 (17)/2020

Morisena este indexată în:

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Unirea din 1859. Cuza Vodă și Biserica Ortodoxă Română

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Preot dr. Valentin Bugariu
E-mail: 
bugariu_vali@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive, Union, Principality, Church, church press, metropolitan bishop, reform
 
Abstract: The Union of the Romanian Principalities in 1859 is seen through the history of the church that revealed the contribution of the Romanian Orthodox Church to the Union of Moldova and Wallachia, the Principalities that formed the core of the Romanian nation state.

 
Al. I. CuzaPe 24 ianuarie 1859, domnul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, a fost ales și domn al Țării Românești. Prin dubla ale-gere a aceleiași persoane s-a realizat unitatea politică și administrativă a celor două țări românești.
În fața acestror tran-sformări politice, nici ro-mânii transilvăneni nu au stat deoparte, aceștia erau în bucurie și în solidaritate deplină cu frații de peste munți. George Barițiu scria: ,,Bucuria este atât de mare, fericirea este atât de mare, încât peana tremură în mâna mea, și o las”, iar Alexandru Papiu-Ilarian susținea că ,,românii din Transilvania numai la Principate privesc” și că, la alegerea lui Cuza, ,,entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate[1]”.
Foaia șaguniană ,,Telegraful Român” din Sibiu a prezentat evenimentele petrecute în Principate cu prilejul Unirii din 1859. Primul care publică astfel de știri a fost bănățeanul dr. Pavel Vasici, redactorul responsabil al publicației între 1853-1856. Prin intermediul acestei foi bisericești s-a încercat o trezire sufletească a românilor ardeleni prin tipărirea memoriului țăranilor adresat Divanului Ad-hoc din Iași în 26 octombrie 1857: ,,Noi dorim ca tot poporul să se înfrățească și să trăiască în pace și liniște pe pământul strămoșesc al României pentru mărirea și fericirea neamului. Voim să scăpăm, voim să ne răscumpărăm din robia în care suntem, să nu mai fim ai nimănui, să fim numai ai țării și să avem și noi o țară; am îngenuncheat, am îmbrâncit pe toții, cum suntem nu o mai putem duce îndelung. Nu voim să le jignim dreptul nimănui; dar nici al nostru să nu întunece[2]”.
Conștiința originii comune a românilor de dincolo și dincoace de Carpați a fost întreținută prin limbă, religie și tradiții. Ierarhii munteni au trimis clerici, tipografi și monahi în Transilvania care au trudit pentru acest lucru. Oierii de pe cele două versante ale Carpaților în procesul transumanței au dus vorba dulce românească în locurile unde au ajuns: ,,Cum de la văraticul din goliştea Carpaţilor până la iernaticul de la şesuri e drum, nu glumă, care trebuia bătut periodic, se poate afirma răspicat că acest neîntrerupt cutreier dinspre munte către câmpie şi invers, ritmat nu numai de zvonul tilincilor, ci şi de perindarea anotimpurilor, a contribuit în largă măsură la statornicirea graiului mioritic unitar, condiţie şi chezăşie a conştiinţei unităţii naţionale[3]”.
După dubla alegere, Cuza Vodă a continuat eforturile înaintașilor săi, Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu de a sprijinii pe românii transilvăneni. Cu ajutor bănesc, Gimnaziul românesc din Brașov, întemeiat de Sfântul Ierarh Andrei Șaguna, a devenit ,,gimnaziu superior” fiind recunoscut de autorități în 13 octombrie 1860[4].
Împlinirea voinței de unitate politică a românilor a depins de situația internațională. Austria și Turcia s-au exprimat împotriva Unirii, iar Franța, Rusia, Sardinia și Prusia erau pentru realizarea ei, fiecare urmărea propriile interese politice și economice. Tratatul de Pace de la Paris din 1856, care a pus capăt Războiului Crimeii, a oferit Principatelor dunărene Moldova și Muntenia posibilitatea emancipării de sub suzeranitate otomană prin înființarea Divanurilor Ad-hoc de la Iași și București. Tot prin acest tratat, Rusia și-a pierdut influența asupra Țărilor Române și a Serbiei. Domnitorii Grigore Alexandru Ghica în Moldova și Barbu Știrbei în Țara Românească au acționat diferit față de alegerile pentru divan. Cel dintâi a sprijinit mișcarea unionistă. A promulgat Legea Presei în 1856, care a oferit un cadru legislativ pentru publicațiile unioniste: ,,România Literară” și ,,Steaua Dunării”, cel din urmă s-a arătat refractar Uniririi. La Socola, în Moldova, a luat naștere chiar un comitet al Unirii[5]. În Țara Românească s-a înființat o comisie condusă de episcopul Filotei al Buzăului, care a întomit un raport în 9 octombrie 1857 favorabil Unirii:
1. Autonomia și neutralitatea teritoriului moldo-român;
2. Unirea țărilor România și Moldova într-un singur stat și sub un singur guvern;
3. Prinț străin;
4. Guvern constituțional reprezentativ și o singură Adunare obștească[6].
Reprezentanții Bisericii Ortodoxe Române au fost membri ai Divanului Ad-hoc fiecare după rangul lui. Mitropoliții erau președinți ai Divanurilor, iar episcopii, membrii de drept. Egumenii mănăstirilor închinate și neînchinate aveau dreptul să-și aleagă câte doi reprezentanți, preoții din orașele de reședință ale mitropoliilor și episcopiilor, precum și slujbașii acestora aveau dreptul să-și aleagă câte un deputat de fiecare eparhie[7].
Ședința din 5 ianuarie 1859 destinată alegerii noului domn al Moldovei a debutat cu slujba Tedeumului în biserica ,,Sf. Nicolae – Domnesc” din Iași. Mitropolitul Sofronie Miclescu a votat cel din urmă, tot pentru colonelul Alexandru Ioan Cuza.
Alegerea este redată și în coloanele unei foi bisericești din Ardeal: ,,Ședința de alegere a fost prezidată de către mitropolitul Moldovei, în fața căruia deputații au jurat pe Sfânta Evanghelie și pe Sfânta Cruce să aleagă pe noul domn, de bunăvoie și fără niciun interes prsonal. Tot în fața mitropolitul s-a prezentat, pe rând, fiecare deputat, din cei 49 de deputați, 48 declarând: ,,Eu aleg pe colonelul Alexandru Ioan Cuza de Principe Guvernatoriu al Moldovei”. Proclamarea ca domn a noului ales a fost făcută de către mitropolit, care l-a prezentat apoi Adunării. Noul domn a depus jurământul pe Sfânta Evanghelie că va susține Constituția și va guverna spre binele națiunii și al Principatelor Unite[8].
În 24 ianuarie la București bătrânul Mitropolit Nifon l-a proclamat domn pe Alexandru Ioan Cuza. Cu acest prilej a fost dată și o hotărâre:
 ,,Adunarea Electivă a Țării Românești
Anexiu Iiu
La procesul verbal a ședinței a IV
Depeșă telegrafică
Înălțimii Sale Alexandru Ioan I
Domnul Moldovei și Țării Românești
Astăzi la 24 Ianuarie 1859, la ora șase după amiază, Adunarea Electivă a Țării Românești procedând, conform Convenției, la numirea Domnului Stăpânitor, a ales în unanimitate pe Înălțimea Voastră.
Obșteasca Adunare salută cu respect și amor pe Domnul Său și îl invită să ia cârma Țării.
Semnat Nifon, Mitropolitul Ungrovlahiei
Anul 1859, Ianuarie 24[9]”.
Duminică, 8 februarie 1859, Mitropolitul Nifon l-a primit pe noul domn în Catedrala Mitropolitană din București. După momentul liturgic, în sala de ședințe, Alexandru Ioan Cuza a depus jurământul în fața Adunării: ,,Jur în numele Preasfintei Treimi și în fața Țării că voi păzi cu sfințenie drepturile și interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toți și în toate, și că nu voi avea înaintea ochilor mei de cât binele și fericirea Nației Române. Așa Dumnezeu și confrații mei să-mi fie întru ajutor[10]”.
Actul Unirii a fost primit cu bucurie de întregul popor. Un neobosit luptător pentru acest ideal, arhimandritul Neofit Scriban a scris cu prilejul alegerii lui Cuza ca domn al Țării Românești următoarele: ,,Te salutez, sântă Românie! Te salutez, o, țară! O, pământ ce porți comori de virtute și de adevăr! Românie! Scumpă Românie! Mărit-au fost numele tău între popoare și între națiunile lumei, și mărit va să fie.
Frumoasă ai fost și frumoasă ești, scumpă Românie, și strălucită vei să fii…[11]”.
Investit domn al Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza a purces la o serie de măsuri pentru consolidarea noului stat. Unele dintre acestea au vizat Biserica Ortodoxă Română.
Prima din aceste legi a fost cea a secularizării averilor mănăstirești (1859) prin care ,,Toate averile mănăstirești din România sunt și rămân averi ale Statului”. Efectul a fost că un sfert[12] din suprafața țării a intrat în stăpânirea țării[13]. Măsura a fost luată împotriva mănăstirilor închinate Locurilor Sfinte, dar a lovit în gospodărirea tuturor celorlalte. În afară de pământul agricol au fost luate mănăstirilor și alte bunuri imobile: păduri, heleștee, mori, prisăci ș.a. Din interior au fost luate tipografiile de la Mănăstirea Neamț și Mitropolia de la București.
Legea școlară din 1859 a transformat școlile catehetice în școli primare ale statului. Pentru pregătirea preoților au rămas seminarele teologice, facultățile de teologie de la Iași și București.
A fost promulgată Legea pentru înmormântări prin care s-a cerut înființarea de cimitire la cel puțin 200 metri în afara localităților și s-au oprit înmormântările prin biserici și în curțile lor, în ,,ocolul orașelor și satelor[14]”.
Legea comunală din 1864 lua Bisericii actele de stare civilă care au intrat în serviciul primăriilor. Primăria era datoare prin această lege să sprijine financiar parohia din localitate. ,,Fiecare comună e datoare a îngriji de cultul, de biserica sau bisericile la care aparține. Ea este datoare de a plăti pe preoții bisericilor sale”. Din nefericire comunele n-au făcut nimic ca să îmbunătățească starea materială a preoților și a bisericilor parohiale, care au rămas la starea dinainte, întreținându-se numai din ofrandele credincioșilor[15].
În 1864 a fost dată Legea pentru unirea Bisericii Ortodoxe Române și conducerea ei de către un Sinod General după modelul șagunian. În acest for au intrat ierarhii în funcție, trei deputați din fiecare eparhie (București, Râmnic, Argeș, Iași, Roman, Huși și Galați din 1864), decanii facultăților de teologie. Sinodul va fi condus de Mitropolitul Ungrovlahiei care a primit cu acest prilej titlul de Primat al României. Pe lângă fiecare eparhie a fost înființat un sinod local condus de ierarhul locului.
Clerul ortodox a contribuit la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Române. Presa bisericească a reliefat aceste evenimente ale Unirii din 1859. Ajuns domn, Cuza a sprijinit învățământul românesc din Transilvania și a dat câteva legi care au pus bazele modernizării statului românesc. Unirea din 1959 a fost și rămâne o nouă etapă istorică în care românii și-a afirmat unitatea lor națională.
 

[1] Ioan Aurel Pop, ,,Unirea de la 1859 și românii din Transilvania”, în vol. Biserica Ortodoxă Română și Unirea Principatelor. Omagiu aniversar la 160 de ani (1859-2019), Editura Basilica, București, 2019, p. 31. (Se va prescurta în continuare Biserica Ortodoxă Română și Unirea Principatelor).
 
[2] Aurel Jivi, ,,Evenimentul Unirii Principatelor oglindit în Telegraful român” (Se va prescurta în continuare ,,Evenimentul Uniririi Principatelor…”), în Biserica Ortodoxă Română și Unirea Principatelor…, p. 361.
 
[3] G. I. Tohăneanu, ,,Anotimpuri…”, în vol. G. I. Tohăneanu, Ciudata viață a cuvintelor, vol. I, Ediție îngrijită și selecție de Valentin Bugariu, Editura Tiparnița, Arad, 2018, p. 125-126.
 
[4] Vasile Oltean, ,,Unirea Principatelor – Alexandru Ioan Cuza și Brașovul”, în vol. Biserica Ortodoxă Română și Unirea Principatelor…, p. 38-39.
 
[5] † Nestor Vornicescu, ,,125 de ani de la Unirea Principatelor Române. Participarea Mitropolitului Moldovei Sofronie Miclescu la înfăptuirea Principatelor Române – 1859”, în vol. cit., p. 181-182; Radu Mișu, ,,Clerici și mireni promotori ai Unirii Principatelor”, în vol. cit., p. 375.
 
[6] Mircea Păcurariu, ,,Atitudinea slujitorilor Bisericii Ortodoxe Române față de actul Unirii Principatelor”, în vol. cit., p. 117-118. (Se va prescurta în continuare ,,Atitudinea slujitorilor Bisericii”).
 
[7] Mircea Păcurariu, ,,Atitudinea slujitorilor Bisericii…”, în vol. cit., p. 89.
 
[8] Aurel Jivi, ,,Evenimentul Unirii Principatelor…”, în vol. cit., p. 363.
 
[9] Corneliu Zăvoianu, ,,Mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei și Unirea Principatelor”, în vol. cit., p. 167. (Se va prescurta în continuare ,,Mitropolitul Nifon...”).
 
[10] Corneliu Zăvoianu, ,,Mitropolitul Nifon…”, p. 169.
 
[11] Dumitru Hrițcu, ,,Arhimandritul Neofit Scriban, fruntaș unionist și poet al Unirii”, în vol. cit., p. 299.
 
[12] 25,26% sau 27,69% în Țara Românească și 22,31% în Moldova. Cf. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 116. (Se va prescurta în continuare Istoria Bisericii…).
 
[13] Niculae I. Șerbănescu, Biserica Ortodoxă Română de la primele întocmiri creștine pe pământ românesc, la Patriarhat, Editura Basilica, București, 2017, p. 104. (Se va prescurta în continuare Biserica Ortodoxă Română…).
 
[14] Niculae I. Șerbănescu, Biserica Ortodoxă Română…, p. 104.
 
[15] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii, p. 117.
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020