Ultimul număr apărut

Morisena nr. 4 (20)/2020

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Valeriu Pop și lupta diplomatică din vara anului 1940

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Prof. Dorin Carabeț
E-mail: 
dorindaniel@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive
Valeriu Pop, politician, minister, territorial losses, negotiations
 
Abstract: Valeriu Pop, a Romanian barrister and politician, was appointed minister several times in the inter-war period. In 1940, he played an important part during the negotiations over ceding Transylvania to Hungary. The negotiations ended in August 1940, with the Second Vienna Award.

 
Anul acesta se împlinesc 80 de ani de la Dictatul de la Viena din anului 1940, cunoscut în istoriografia universală ca și Al Doilea Arbitraj de la Viena. În anul 1940, România era izolată din punct de vedere diplomatic, iar statele revizioniste, ajutate de puternicii vremii, au con-siderat că a venit tim-pul să acționeze și să își satisfacă mult doritele pretenții teritoriale. În acele vremuri grele s-au pus în slujba țării multe personalități, dar, din păcate, unele dintre ele au fost uitate. Unul dintre acești „luptători” uitați a fost și Valeriu Pop.
Valeriu Pop s-a născut în 26 august 1892, în localitatea Buduș, județul Someș din Transilvania. Acesta obișnuia să spună: „Sunt înrudit cu întreg satul natal și astfel am avut din copilărie și până acum o legătură organică și durabilă cu pătura țărănească din Ardeal”.
A fost al treilea copil al Aureliei și al preotului greco-catolic, Alexandru Pop. A avut doi frați mai mari: Valeriu, care a murit la vârsta de 12 ani, și Iulian născut în 1880, de profesie avocat. Acesta, după unirea din 1918, a devenit primul primar al Clujului. Valeriu Pop începe școala primară în satul natal, apoi continuă la școala primară din Dej. Din 1903, urmează cursurile liceului de stat din Dej, iar din 1907, ale celui confesional din Bistrița. În timpul liceului înființează o societate studențească cu caracter cultural și național, numită „Augustin Bunea”, care, după Unire, se va transforma în societatea academică „Dacia”. După absolvirea liceului, se înscrie la Facultatea de Drept din cadrul Universității din Cluj, fiind convins că studiul dreptului îl va ajuta într-o viitoare carieră politică de care se simțea atras[1].
După absolvirea facultății, se angajează ca avocat stagiar în Târgu Mureș, la biroul avocatului Gavril Tripon, care avea birou comun cu fratele său Iulian. La izbucnirea Primului Război Mondial, Valeriu Pop este mobilizat și trimis la Regimentul 1 de Artilerie din Viena, de aici este detașat la mai multe unități și școli militare unde, după pregătiri intensive, ajunge la gradul de locotenent. Este trimis pe frontul italian. Aici se îmbolnăvește de gripă spaniolă, iar după ce termină tratamentul, primește un concediu medical. În drum spre casă, auzind de evoluțiile de pe front, se predă unui ofițer italian. Din lagărul de prizonieri solicită înrolarea în regimentele românești numite „Horea”, „Cloșca” și „Crișan”. În noiembrie primește acceptul și este repartizat în Regimentul 3Crișan”. După încheierea războiului, este numit, în iulie 1919, secretar la Prefectura Bistrița, la finalul aceluiași an susținându-și cu succes examenul de avocat.
Pe fondul tensiunilor politice și antisemite din Cluj, Valeriu Pop, împreună cu un grup de intelectuali clujeni, înființează o organizație apolitică numită „Acțiunea Românească”. Această mișcare poartă discuții nefinalizate de fuziune cu partidul Liga Apărării Național Creștine. În ciuda diferențelor de opinie cu A.C. Cuza, liderul Ligii Apărării Național Creștine, totuși Valeriu Pop candidează la alegerile parlamentare din 1926, pe listele acestui partid și obține mandatul[2].
Adevărata ascensiune politică a lui Valeriu Pop se produce după alegerile din 1931, când este ales deputat și vicepreședinte al Adunării Deputaților. În 14 iunie 1931, este numit de regele Carol al II-lea ministru secretar de stat în guvernul condus de Nicolae Iorga. În această nouă calitate, vizitează județele din Transilvania, unde constată viața grea a țăranilor cauzată de datoriile agricole. Pentru rezolvarea acestor probleme, poartă discuții cu suveranul și cu prim-ministrul. La propunerea sa, în aprilie 1932 Parlamentul votează „Legea Conversiunii Datoriilor Agricole”, prin aceasta reducându-se datoriile proprietarilor de teren agricol.
În anul 1932, Valeriu Pop este numit ministru de justiției. În 1934, se înscrie în Partidul Național Liberal și deține în Guvernul Tătărescu mai multe funcții: secretar de stat, ministru interimar al Comunicaților și Lucrărilor Publice și, din 2 februarie 1935, din nou demnitatea de ministru al justiției. Din această calitate, are o mare contribuție la elaborarea Codului Penal și a Codului de Procedură Penală. Pentru acest lucru este decorat de rege cu medalia „Amintirea Regelui Carol I, clasa I”. După remanierea Guvernului devine ministrul industriei, cu rezultate notabile, dar după alegerile nedecise din 1937 și impunerea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, Valeriu Pop se retrage din prim-planul vieții politice[3].
După pierderea Basarabiei și a Bucovinei de Nord din 28 iunie 1940 și văzând desfășurarea evenimentelor politice, diplomatice și militare internaționale, Valeriu Pop hotărăște să iasă din izolarea autoimpusă vreme de doi ani și îi trimite o scrisoare regelui Carol al II-lea: „Sire, ...Năpraznica vijelie ce s-a abătut asupra destinelor neamului românesc, vijelie ce nu se poate ști când și unde se va opri și care ar putea pune în joc totul, dar absolut tot ce este scump sufletului românesc, mă îndeamnă să mă adresez, înlăturând formele protocolare, direct către Majestatea Voastră. Dezbrăcat de orice interes meschin sau personal, animat numai de credința mea nestrămutată către Rege și de dragoste gata de orice sacrificiu pentru țară, cred că aș putea face un real serviciu României, expunând Majestății Voastre și tot ce știu și tot ce cred în aceste ceasuri de grea cumpănă...”[4]. După trimiterea acestei scrisori, Valeriu Pop a intrat în lupta diplomatică pentru salvarea granițelor României.
În politica externă, România a avut din anul 1919 și până în vara anului 1940, indiferent de guvernele care s-au succedat, o atitudine liniară, caracterizată mai ales prin încadrarea fără rezerve în politica de pace a Societății Națiunilor. Această politică s-a concretizat prin păstrarea și cultivarea legăturilor cu statele din Vestul Europei, în special cu Franța și Marea Britanie, cu țările din Mica Înțelegere: Iugoslavia și Cehoslovacia, cu statele din Înțelegerea Balcanică: Iugoslavia, Grecia și Turcia și cu Polonia. Politica externă a României a avut drept scop menținerea granițelor stabilite în 1918, în contextul în care țara era înconjurată de trei state revizioniste: Ungaria, Bulgaria și U.R.S.S.[5].
În perioada interbelică, politica externă a României față de Gernania a fost de pace, având în vedere că cele două țări nu se învecinau și aveau interese economice comune. Ministrul de externe Nicolae Titulescu a vrut între anii 1935-1936 să încheie un tratat politic de prietenie între cele două țări, acțiunea urmând să culmineze cu o vizită a lui la Berlin, însă totul a fost anulat după demiterea sa din guvern. Din 1936, datorită creșterii puterii Germaniei Naziste, guvernele României au încercat să se apropie de această țară. În 23 martie 1939, Guvernul Armand Călinescu, pentru a evita o eventuală ocupare a țării de către trupele germane, semnează Convenția Wohlthat, „Tratatul asupra pro-movării raporturilor economice dintre Re-gatul României și Reich-ul German” care a subordonat practic economia românească intereselor Germaniei[6].
După Primul Ră-boi Mondial relațiile României cu Italia s-au răcit, datorită ri-valității dintre Italia și Franța de după Conferința de Pace de la Paris din 1919-1920. Italia a încercat să atragă România de partea sa și să o facă să renunțe la alianța cu Franța. După ce a văzut că aceste eforturi sunt nule, Italia și-a manifestat ostilitatea față de România, mai ales după semnarea Tratatului de Alianță dintre Italia și Ungaria din 5 aprilie 1927, Italia susținând modificarea Tratatului de la Trianon în favoarea Ungariei. Relațiile dintre România și Italia nu s-au îmbunătățit nici după reluarea relațiilor comerciale și recunoașterea de către statul român a Imperiului Italian[7].
În raport cu U.R.S.S. politica externă a României a fost dominată de dorința unor legături normale și pașnice, condiționate numai de recunoașterea unirii Basarabiei cu România și de neamestecul sovieticilor în treburile statului român. Guvernul Brătianu a încercat, în 1923, să normalizeze relațile ruso-române, oarecum în contradicție cu statele occidentale, care nu recunoșteau regimul comunist de la Moscova și doreau izolarea U.R.S.S.-ului. În 1924, a avut loc la Viena o Conferință româno-rusă încheiată fără nici un rezultat, datorită cererii sovieticilor de a se discuta chestiunea Basarabiei. În 1929, s-a încheiat Protocolul de la Moscova între Uniunea Sovietică și statele vecine: România, Polonia și țările baltice, pentru intrarea în vigoare a Pactului Briand-Kellogg, care avea rolul să elimine războiul din relațiile dintre state. La Riga au avut loc, în 1932, noi negocieri între sovietici și români pentru încheierea unui pact de neagresiune, dar și acestea s-au încheiat fără rezultat, datorită refuzului rușilor de a recunoaște unirea Basarabiei. La Londra în 1933, Uniunea Sovietică, România, Turcia, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Estonia, Letonia și Afganistanul semnează convenții pentru definirea agresorului. Prin această convenție, practic sovieticii recunoșteau indirect unirea Basarabiei. După acest act România a reluat relațiile diplomatice cu U.R.S.S. Nicolae Titulescu a încercat să încheie un pact definitiv care să stabilească relațiile cu Rusia Sovietică, dar acest demers s-a încheiat fără nici un rezultat[8].
După ce a primit scrisoarea, regele îl cheamă în audiență pe Valeriu Pop. Acesta îi expune pe larg suveranului gravitatea situației în care se găsește România și îi arată lui Carol al II-lea câteva măsuri ce se impun a fi luate: renunțarea la regimul de autoritate personală a regelui, formarea unui guvern de concentrare națională și îndepărtarea Elenei Lupescu. Valeriu Pop considera că prin aceste măsuri se va reface solidaritatea dintre Coroană și națiune și va fi satisfăcut și antisemitul Hitler. Regele a răspuns că va reflecta serios asupra propunerilor, iar după aceea îi va comunica o decizie, în același timp sugerându-i lui Valeriu Pop să îl viziteze mai des.
Obiectivul fiind salvarea graniței de vest a României, trebuiau atrase toate forțele din societate. Pentru acest lucru, Valeriu Pop a început discuții cu fruntașii ardeleni, în special cu capii celor două biserici naționale, mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu și mitropolitul greco-catolic Alexandru Niculescu de la Blaj. Mitropolitul greco-catolic a spus că va acționa fără ezitare și că este gata să își riște funcția și viața pentru salvarea țării, iar pentru a nu exista probleme de orgoliu l-a propus pe ierarhul ortodox să prezideze formal acțiunea. Mitropolitul Bălan însă a dat un răspuns ezitant, s-a  declarat în principiu de acord cu acțiunea, dar a spus că biserica trebuie să se angajeze într-o acțiune politică numai în cazuri de mari primejdii pentru țară și neam, și cum criza Basarabiei a trecut iar problema Ardealului nu o vede nici acută nici iminentă, a spus în concluzie că biserica și-ar asuma riscuri fără a fi absolută nevoie[9].
În tot acest timp, regele Carol al II-lea a încercat să intre în grațiile lui Hitler, pentru a opri pretențiile teritoriale ale Ungariei și Bulgariei. La 1 iulie 1940, România renunță la garanțiile britanice și în 4 iulie suveranul aduce la putere un guvern progerman condus de Ion Gigurtu. Valeriu Pop a refuzat să intre în guvern. În ziua instalării, guvernul și-a exprimat dorința de a adera la Axa Roma-Berlin, iar în 11 iulie a retras România din Societatea Națiunilor.
În iulie-august 1940, România se afla în litigii teritoriale atât cu Bulgaria, cât și cu Ungaria. Teritoriul disputat cu Bulgaria era Cadrilaterul, cu cele două județe din sudul Dobrogei obținute de România după al Doilea Război Balcanic din 1913. Germania a sugerat României să termine repede cu Bulgaria și să îi rămână doar litigiul cu Ungaria. Negocierile cu Bulgaria au început în 19 august 1940 și s-au încheiat repede. În 7 septembrie s-a semnat Tratatul de la Craiova, prin care frontiera de sud a Dobrogei redevenea cea din 1912 și între cele două țări se făceau schimburi de populație. Opinia publică românească nu a resimțit așa grav pierderea Cadrilaterului, problema rămânând Transilvania[10].
Pentru rezolvarea litigiul teritorial, guvernele de la București și Budapesta au hotărât, organizarea unei Conferințe la Turnu-Severin. Pentru acestă conferință, cele două guverne au desemnat câte un singur delegat, România pe Valeriu Pop și Ungaria pe Andrei Horty. După cedarea Basarabiei, pretențile teritoriale ale Ungariei au crescut. La München, în 9 iulie 1940, Ungaria a cerut o legătură teritorială între Oradea și zona secuiască, astfel încât toată zona secuiască să fie alipită Ungariei. Conferința de la Turnu-Severin a început în 16 august 1940, dar încă de la început o înțelegere era imposibilă. Reprezentantul Ungariei a cerut o mare parte din Transilvania, iar reprezentantul României, Valeriu Pop, a venit cu soluția unui schimb de populații și ușoare revizuiri ale graniței de vest. Pentru că cele două părți nu au ajuns la nici o înțelegere conferința s-a încheiat în 24 august.
Hitler era hotărât să tranșeze disputa teritorială cât mai repede, drept pentru care a invitat la Viena pe miniștrii de externe ai României, Ungariei și Italiei. În delegația României, condusă de ministrul de externe, Mihail Manoilescu, se afla și Valeriu Pop. Hitler a luat decizia finală în legătură cu noile frontiere ale Transilvaniei. El avea atât scopuri strategice, cât și scopuri economice, dorind să mențină cele două țări într-o stare de nemulțumire pentru a le atrage în noua ordine germană din Europa. Consultările de la Viena s-au limitat doar la eforturile de a convinge delegațiile României și Ungariei să accepte decizia lui Hitler. Numai românii au opus rezistență, dar au avut de ales să accepte sau să înceapă un război cu Ungaria sprijinită de Axă. În zorii zilei de 30 august 1940, Consiliul de Coroană a acceptat arbitrajul lui Hitler, fără a ști proporția pierderilor. În după-masa aceleiași zile, delegației României i s-a prezentat pierderile pe care le va suferi țara: Ungaria a primit 42.243 de km pătrați, iar României i se garantau frontierele existente. Astfel, în nici trei luni, România a pierdut 99.790 de km pătrați și 6.161.317 locuitori[11].
Misiunea lui Valeriu Pop nu s-a încheiat odată cu Dictatul de la Viena, ea continuând și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prin nenumărate memorii în care semnala abuzurile făcute în teritorile ocupate. După război, a trăit repararea nedreptății și întoarcerea acasă a Transilvaniei de Nord, o întoarcere care nu s-a făcut la porunca marilor puteri, ci a fost plătită de români cu mari jertfe omenești. În 9 martie 1945, se reinstaurează administrația românească în Ardealul de Nord, iar în 10 februarie 1947, Conferința de Pace de la Paris recunoaște dreptul României asupra întregii Transilvanii. Totuși, bucuria nu a fost deplină pentru că asupra țării s-a abătut o nouă tragedie, comunismul, acest regim eliminând elitele sociale, politice, economice și culturale care au construit și s-au sacrificat pentru România Mare. De această tragedie nu a fost scutit nici Valeriu Pop, care a fost catalogat drept trădător, exploatator și ministru burghez. A fost încarcerat la închisoarea Sighet între anii 1950-1955, fiind condamnat la 1 august 1951 prin decretul numărul 334[12]. În 1958, la trei ani după eliberarea din închisoare, având doar 66 de ani, a încetat din viață[13].
Istoria, adică viața, repară nedreptățile, iar astăzi, după cum spune președintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop, „Valeriu Pop este așezat în Panteonul eroilor neamului românesc, iar amintirea lui este vie pentru eternitate”. Și fostul său colaborator, ministrul de externe Mihail Manoilescu, a spus despre Valeriu Pop: „De la moartea lui Goga, el a rămas cea mai frumoasă și mai vie inteligență a Ardealului”.  
 
Bibliografie
Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Universul Enciclopedic Gold, București, 2011.
Ionițoiu, Cicerone, Dicționar, Procesul Comu-nismului, vol. 8, Ed. Mașina de scris, București, 2006.
Hitchins, Keith, România 1866-1947, Ed. Humanitas, București, 1994.
Manoilescu, Mihail, Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940, Ed. Enciclopedică, București, 1991.
Pop, Valeriu, Bătălia pentru Ardeal, Ed. Vivaldi, București, 2017.
Scurtu, Ioan, Buzatu, Gheorghe, Istoria românilor în secolul XX, (1918-1948), Ed. Paideia, București, 1999.
 

[1] V. Pop, Bătălia pentru Ardeal, Ed. Vivaldi, București, 2017, pp. 255-257.
 
[2] Ibidem, pp. 259, 260.
 
[3] Ibidem, pp. 265-278.
 
[4] Ibidem, pp. 49, 50.
 
[5] K. Hitchins, România 1866-1947, Ed. Humanitas, București, 1994, pp. 502-507.
 
[6]  I. Scurtu, G. Buzatu,  Istoria românilor în secolul XX (1918-1948), Ed. Paideia, București, 1999, p. 112.
 
[7] Ibidem, p. 127.
 
[8] F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Ed. Universul Enciclopedic Gold, București, 2011, pp. 342-348.
 
[9] M. Manoilescu, Dictatul de la Viena: Memorii, iulie-august 1940, Ed. Enciclopedică, București, 1991, p. 184.
 
[10] K. Hitchins, op. cit. pp. 518-519.
 
[11] Ibidem, pp. 520, 521.
 
[12] Dicționar Procesul Comunismului, p. 310.
 
[13] V. Pop, op. cit. p. 299.
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020