Ultimul număr apărut

Morisena nr. 1 (21)/2021

Morisena este indexată în:

http://www.sindexs.org/JournalList.aspx

Directory of Research Journals Indexing

Eurasian Scientific Journal Index

 

Morisena este înscrisă în:

Fluxuri Distribuţie

Vlad Țepeș și politica sa internă

Versiune tiparSend by email
Autor: 
Conf. univ. dr. Tiberiu CIOBANU
E-mail: 
tiberiuciobanu_vt@yahoo.com
Keywords: 
morisena,revista,cenad,banat,istorie,history,arhiva,archive, domestic policy, central power, protectionism, the Princely Council, economic deve-lopment, anti-Ottoman struggles, Dracula Bessarabians
 
Abstract: When he came for the second time at the helm of Wallachia, Vlad the Impaler took a series of measures aimed at strengthening the central authority. Seeking to annihilate the anarchic tendencies of the great boyars, the vindictive descendant of the Bessarabians “from the beginning set up a regime of terror”, inaugurating his new reign by massacring those opposed to the political line promoted by him. Thus, the consolidation of the central power and the economic development, carried out by Vlad the Impaler, allowed the mobilization of all the forces available to Wallachia in order to stop the Ottoman expansion and prevent the disappearance of the Romanian South-Carpathian statehood, and not only (because his reckless deeds of arms saved from extinction the other two Romanian countries, Transylvania and Moldova, as well as the whole central and western European Christianity), a goal successfully achieved by the vigorous descent of the Dracula Bessarabians, who proved to be the right man at the right place, and providentially appeared just then, when there was greater need of him, as God made it possible whenever the Romanians faced great difficulties in their long and troubled existence.

 
Vlad ȚepeșAtunci când a venit pentru a doua oară la cârma Țării Românești, Vlad Țepeș[1] a luat o serie de măsuri ce vizau întărirea autorităţii centrale[2]. Urmărind să anihileze tendinţele anarhice ale marii boierimi (tendințe care reprezentau, practic, cauza care ducea la instabilitatea puterii domnești și, implicit, la slăbirea statului medieval românesc de la sud de Carpați), vajnicul descendent al Basarabilor „a instalat încă de la început un regim de teroare”[3] (Dracula „cunoscând, de altfel, foarte bine modelele despoției orientale”[4]), inaugurându-și noua domnie prin masacrarea celor potrivnici liniei politice promovate de el.
Pentru punerea în aplicare a îndrăzneţelor sale proiecte, Vlad Ţepeş şi-a alcătuit Sfatul domnesc (a cărui componenţă, de altfel, o va schimba în permanenţă, măsură ce a fost sub domnia sa o „trăsătură specifică”[5], deoarece, fiind nevoit totuși să coopereze „cu boierii [ce în mare parte erau] vicleni, răi, dominați de interese personale, Dracula a dat dovadă de prudență și înțelepciune”[6]) din apropiaţii lui, cei mai mulţi provenind din rândurile micii boierimi sau chiar dintre oamenii de rând[7], care se remarcaseră prin calităţi dragi asprului domn, ce aprecia în mod deosebit loialitatea şi vitejia.
Semnificativ, în acest sens, este faptul că din cele patru acte domneşti, în care sunt menţionate numele membrilor Divanului său (este vorba de cele emise la 16 aprilie 1457, 5 martie 1458, 20 septembrie 1459 şi 10 februarie 1461)[8], rezultă că doar cca. 23 de boieri s-au bucurat de această cinste. „Dintre aceștia, numai trei au reușit să se mențină în funcţie pe parcursul întregii guvernări a tumultuosului și imprevizibilului Ţepeş-vodă, şi anume: înţeleptul Voico Dobriţa, Iova (comis [mare comis] şi vistier [mare vistier]) şi Cazan al lui Sahac. Toți ceilalți fiind înlăturați și înlocuiți din dregătoriile deţinute în sfat în condiții mai mult sau mai puţin clare”[9].
De asemenea, relevant este şi un alt aspect, şi anume acela că doar Manea Udrişte (ce se înrudea cu voievodul) şi comisul Gherghina erau reprezentanţi ai marii boierimi, majoritatea sfetnicilor lui Vlad Ţepeş fiind recrutaţi dintre autohtoni aparţinând altor categorii sociale[10]. Mai apar pe lista dregătorilor lui Dracula nume ca Linart stolnicul (de fapt „Leonardus notarius Brasoviensis” [adică „Leonard, notarul Brașovului” sau „notarul brașovean”], ce fusese omul de încredere a lui Vlad Dracul şi pe care Ţepeş îl răsplătea astfel pentru credinţa arătată părintelui său)[11], apoi Moldovan spătarul şi Bratul de la Milcov (ce i s-au alăturat lui Vlad Ţepeş pe vremea când se afla pribeag în Moldova)[12]. Prin urmare, „este demn de relevat faptul că în această epocă în care s-a format conștiința de sine a poporului nostru, conștiința continuității, a unității de origine și cultură a tuturor locuitorilor din cele trei principate (române – n.n.T.C.), în Sfatul domnesc (al Țării Românești – n.n.T.C.) au intrat – simbol al unității neamului – și transilvăneni sau moldoveni (precum cei amintiți mai sus – n.n.T.C.), oameni ce-și probaseră credința față de familia și idealul Drăculeștilor”[13].
Dacă în anul 1457, în forul suprem al Țării Românești, existau şase boieri care dețineau o demnitate precisă şi şase care nu erau însărcinați cu o funcție anume, în 1461 opt aveau un rang şi doar doi nu[14]. Desigur că, această evoluţie a alcătuirii Sfatului domnesc de la Târgoviște, ne arată, practic, o evidentă consolidare a autorităţii lui Vlad Ţepeş, care, nemaifiind silit să facă vreo concesie marilor boieri, îi va păstra alături de el doar pe cei care îi erau necesari[15].
De fapt, „în afara unei grupări fidele din sânul marii boierimi, domnul a căutat să strângă în jurul său o sumă de «viteji»[16], categorie socială ridicată de el în rândul boierimii pentru merite militare”[17].
Ducerea la îndeplinire a celebrelor pedepse poruncite de neînduplecatul Dracula a fost realizată cu ajutorul unui corp de slujitori special înfiinţat în jurul anului 1460[18]. Membrii acestei noi instituții („armășia”) erau denumiți „armășei” și aveau în frunte un armaş (mare armaș), numele primului dregător cunoscut ce a îndeplinit această funcţie fiind Stoica[19].
Pentru că în atingerea obiectivelor sale, Dracula s-a sprijinit îndeosebi pe boierimea mică, ţărănimea liberă şi pe orăşenime[20], el a luat (în favoarea reprezentanților acestor categorii sociale și, implicit, în vederea asigurării dezvoltării economice a statului românesc sud-carpatin) unele măsuri ce aveau o evidentă tentă protecţionistă, printre acestea numărându-se şi înfiinţarea iarmaroacelor (târgurilor) de frontieră[21], care, în viziunea neînduplecatului voievod român, trebuiau să devină puncte fixe, unice și obligatorii în desfășurarea tranzacțiilor comerciale cu negustorii din Transilvania, inițiativă ce a avut drept consecință izbucnirea unui adevărat război între Dracula și trufașul patriciat[22] al prosperelor orașe săsești Brașov și Sibiu[23].
Interesul deosebit arătat înfloririi vieţii social-economice a ţării sale este demonstrat şi de faptul că Vlad Ţepeş a încurajat și susținut o intensă activitate de defrişare a unor păduri seculare (cum ar fi Codrii Vlăsiei[24]), prin aceasta urmând să mărească suprafaţa arabilă a statului medieval românesc sud-carpatin, ştiut fiind faptul că „ponderea cea mai mare în economia acelor vremuri revenea producţiei agricole”[25]. Drept consecinţă, numărul aşezărilor omeneşti din epoca sa va creşte simţitor (majoritatea populaţiei săteşti locuind acum în câmpie), măsurile luate de Vlad Ţepeş în acest sens vizând desigur întărirea mediului rural, căci acesta era izvorul principal în constituirea forţelor armate ale epocii[26].
Politica promovată pe plan intern de Vlad Ţepeş a impulsionat şi dezvoltarea târgurilor şi aşezărilor comerciale din Ţara Românească[27]. Sub oblăduirea lui Vlad Ţepeş, mineritul, meşteşugurile şi comerţul au cunoscut şi ele, de asemenea, o înflorire deosebită și aceasta datorită, în special, climatului de siguranţă instaurat, pedepsele deosebit de aspre aplicate răufăcătorilor din porunca sa având drept rezultat intensificarea circulaţiei mărfurilor şi o remarcabilă dezvoltare a drumurilor comerciale[28].
De asemenea, se știe că din dorința de a determina o impulsionare a schimburilor comerciale în vederea dezvoltării economice a ţării sale (lucru care avea drept consecinţă procurarea resurselor financiare necesare ducerii luptei antiotomane), Dracula a bătut și monedă[29]. Prima emisiune monetară din vremea sa este un „ban” de argint anepigraf (adică fără niciun fel de inscripție) pe a cărui revers apare o stea cu coadă în forma literei «S», deci o cometă[30]. Faptul că, potrivit datelor astronomice, la 8 iunie 1456, pe cerul Europei a apărut celebra cometă Halley (care a putut fi văzută pe parcursul unei întregi luni) i-a făcut pe specialişti să concluzioneze că Vlad Ţepeş a fost influenţat în alegerea imaginii pentru reversul monedei emise din porunca sa, chiar la începutul celei de-a doua dintre domniile sale, tocmai de acest rar și interesant fenomen astronomic, „tulburătoare imagine, după cât se pare unică în numismatica europeană a epocii”[31]. Gândindu-ne la unicitatea lui Dracula în istoria noastră, dar şi în cea universală, nu putem să nu sesizăm legătura uimitoare dintre evoluţia carierei sale politico-militare şi fenomenul astral amintit, care, în timp ce la epoca respectivă a insuflat o teribilă groază populaţiei Europei, pentru el a reprezentat un semn „ceresc” sub care a reuşit să-şi înfrângă (şi ucidă) rivalul (pe Vladislav al II-lea)[32], precum şi să urce în scaunul domnesc al strămoşilor săi[33]. A doua emisiune monetară datorată lui Vlad Țepeș este un ducat[34] bătut, după toate probabilităţile, în perioada 1459-1461[35]. Singurul exemplar al acestei emisiuni mo-netare, descoperit până în prezent[36], are inscripționat pe cele două fațete ale sale imagini inspirate din tradiţia iconografică bizantină. Pe avers, apare chipul lui Vlad Ţepeş cu barbă, privit din față, stând în picioare, purtând [pe cap] o coroană şi ținând în mâna dreaptă o cruce lungă, iar în cea stângă globul cruciger[37], practic „reprezentarea tipică a împăratului bizantin, în dubla sa ipostază de apărător al creştinismului şi deținător al puterii de aspirație universală”[38]. Pe revers este redat „bustul lui Iisus Hristos, văzut [tot] din faţă, binecuvântând cu mâna dreaptă, iar cu cea stângă ținând la piept Evanghelia”[39]. Practic „și această imagine a fost preluată tot din tradiţia iconografică bizantină, fiind vorba de reprezentarea pe monede a lui rex regnantium, adică a vârfului ierarhic al tuturor suveranilor creştini”[40]. Punerea împreună pe aceaşi monedă a celor două efigii, cu siguranţă din iniţiativa lui Vlad Ţepeş, duce la concluzia că avem de-a face cu „un ducat de cruciadă, domnul român socotindu-se pe sine moștenitorul direct al vechilor tradiții bizantine de cruciadă și, deci, principalul adversar creștin al Semilunei, după dispariția lui Iancu de Hunedoara”[41].                                                                                                                           
Dacă din punct de vedere al politicii externe, Vlad Țepeș nu a făcut altceva decât să acționeze în conformitate cu linia trasată de înaintașii săi, poziția sa antiotomană fiind una tradițională (fiul lui Vlad Dracul remarcându-se în mod deosebit datorită conjuncturii internaționale excepționale [dar, bineînțeles, și ca urmare a personalității sale ieșite din comun], care a determinant  apariția unei legende supradimensionate, ce s-a extins rapid dincolo de frontierele țării sale), pe plan intern acest valoros nepot al marelui Mircea este un deschizător de drumuri, el enunţând cu claritate conţinutul programului său politic încă de la începutul celei de-a doua domnii, pe care a exercitat-o asupra Țării Românești, când într-o scrisoare trimisă braşovenilor, la 10 septembrie 1456, le scria acestora că „gândiţi-vă şi voi că atunci când un om sau un domn este puternic şi tare, atunci poate să facă pace după cum vrea; dar când este fără putere, un altul mai tare va veni asupra lui şi va face cu dânsul ce va voi”[42]. Prin urmare, în timp ce până la el domnitorii români au urmărit să realizeze un echilibru prin promovarea unei colaborări cu reprezentanții clasei stăpânitoare sau chiar au acceptat tutela acesteia, „Drăculea” a promovat o cârmuire totalitară, subordonând programului său de guvernare anarhica și vicleana boierime printr-o serie de măsuri extrem de dure.
Astfel, consolidarea puterii centrale înfăptuită de Vlad Țepeș a permis mobilizarea tuturor forțelor de care dispunea Țara Românească în vederea stopării expansiunii otomane și împiedicării dispariției statalității românești sud-carpatine, și nu numai (deoarece temerarele sale fapte de arme au salvat de la stingere și celelalte două țării românești, Transilvania și Moldova, ba chiar întreaga creștinătate central și vest-europeană), obiectiv realizat cu succes de vajnicul descendent al Basarabilor Drăculești, care s-a dovedit a fi omul potrivit la locul potrivit, apărut providențial tocmai atunci când era nevoie mai mare de el, așa cum Dumnezeu a făcut posibil acest lucru ori de câte ori românii s-au confruntat, în îndelungata și zbuciumata lor existență, cu mari greutăți.
Îngrădirea privilegiilor boierimii muntene nu a rămas fără replică din partea acesteia, Vlad Ţepeş confruntându-se de-a lungul guvernării sale cu o serie de comploturi şi chiar revolte armate de o amploare mai mare sau mai mică, iniţiate de nestatornicii reprezentanţi ai clasei stăpânitoare de la sud de Carpaţi. Îndeosebi aplicarea prădalicii[43] a provocat adevărate răzmeriţe ale unor mari boieri, cum ar fi cea a lui Albu „cel Mare”[44], care a avut loc în primăvara anului 1459[45]. Fiu al lui Albu Toxabă, ce fusese „prim sfetnic domnesc și adevăratul conducător politic al țării în vremea Alexandru Aldea”[46] şi, deci, un adversar al lui Vlad Dracul, tatăl lui Ţepeş (fapt pentru care i-au fost confiscate satele Glodul şi Hinţa)[47], Albu cel Mare (şi rudele sale), nemulţumit de punerea în practică a severei măsuri pomenită mai sus, s-a ridicat la luptă împotriva lui Vlad Ţepeş, care, însă, va îneca în sânge această rebeliune[48], după 23 aprilie 1459[49]. Participanţii la complotul pus la cale de Albu cel Mare, în frunte cu acesta, au fost condamnaţi la moarte, confiscându-li-se totodată şi averile[50].
Se pare că această ridicare la luptă a boierimii s-a aflat în strânsă legătură cu „reizbucnirea crizei cu Brașovul, în iarna 1458-1459, și reapariția lui Dan (cel Tânăr – n.n.T.C.) la hotar”[51], căci „atunci pare să fi luat Vlad Țepeș hotărârea să lichideze pe candidații potențiali la tron ce se găseau în țară, printre care s-a numărat și Stanciul, unchiul lui Nicolaus Olahus[52], «prins în cursă» de «Dracula» și ucis cu securea”[53]. Desigur că „unii dintre cei vizați, cum a fost Ștefan (Stoian), tatăl lui Olahus, au scăpat cu fuga, iar alții – este cazul lui Albu «cel Mare» – au apucat armele”[54].
Despre „răscoala” boierilor, izbucnită și desfășurată în 1459, aflăm și dintr-un hrisov, datat 1 aprilie 1551[55], în care este consemnat faptul că „în zilele lui Vlad voievod Țepeș a fost un boier ce se chema Albul cel Mare (…), care s-a ridicat domn peste capul lui Vlad voievod Țepeș, iar Vlad voievod a ieșit cu oaste împotriva lui și l-a prins și l-a tăiat pe el și pe tot neamul lui”[56]. Precizarea că „boierul Albu cel Mare «s-a ridicat domn» presupune o înrudire a înaintașilor săi cu casa domnească a Țării Românești, numai așa având temei juridic pretenția sa”[57]. Totuși, „este dificil să fie admisă o asemenea ipoteză în absența unor documente concludente, Albu cel Mare nefiind singurul boier care a încercat să uzurpe puterea domnului fără a fi descendent din neamul legitim, deci argumentul logic nu este suficient și convingător”[58].
Partizanii Dăneştilor (cealaltă ramură principală a dinastiei Basarabilor), ca de altfel toţi cei nemulţumiţi de politica promovată de Ţepeş, care au reuşit să scape cu viaţă, s-au refugiat în Transilvania, de unde au continuat să uneltească împotriva acestuia. După cum am văzut, însă, o bună parte dintre boieri au colaborat cu Dracula, chiar dacă doar puţini dintre ei s-au dovedit a fi până la capăt adepţii săi sinceri.
Practic, în anul 1459, Vlad Ţepeş a învins decisiv cerbicia marii boierimi muntene, lucru necesar „pentru a putea (…) înfrunta furia musulmană”[59], căci pentru aceasta „trebuia cel puţin ca în ţara lui să domnească ordinea şi liniştea, pentru ca numai un gând şi o inimă să se scoale în contra păgânului.  Şi într-adevăr că acum Vlad (Ţepeş – n. n. T. C.) îşi ajunsese scopul și încă cu destulă grăbire”[60].
Politica internă a lui Vlad Ţepeş a fost, de altfel, foarte bine caracterizată (chiar dacă, uneori, cu exagerări atunci când se referă la anumite aspecte) de către istoricul bizantin Laonic Chalcocondil[61], care spunea despre Dracula că după ce „a ajuns la domnie, mai întâi şi-a făcut o gardă personală, nedespărţită de el; după aceea, chemând câte unul dintre boierii săi, despre care putea crede că ar fi în stare să ia parte la trădarea pentru schimbarea domnilor, îl sluţea şi-l trăgea în ţeapă, împreună cu toată casa, pe el, pe copii, femeie şi slujitori, încât am auzit că acesta singur între toţi bărbaţii, câţi îi ştim noi, a ajuns să facă o mare ucidere de oameni. Pentru a-şi întări domnia (pare) să fi ucis în puţin timp ca la douăzeci de mii de bărbaţi, femei şi copii; căci înconjurându-se de un număr de ostaşi şi trabanţi (mercenari pedeștri – n.T.C.) aleşi şi devotaţi, le dăruia acestora banii şi averea cu toată bunăstarea şi situaţia celor ucişi, astfel încât peste puţin timp a ajuns la o schimbare radicală şi omul acesta a prefăcut cu totul organizaţia Daciei[62] (Ţării Românești – n. n. T. C.). Și peoni[63], nu puțini despre care credea că au vreun amestec în treburile publice, necruțându-l pe nici unul dintre aceștia, i-a ucis în număr foarte mare”[64].
Aparent, nu tocmai favorabil lui Vlad Țepeș, acest portret făcut de cronicarul grec este, practic, unul ce nu diferă de cel al unui monarh tipic chiar şi pentru occidentul Europei acelei epoci, când principii, regii şi împăraţii căutau pe toate căile să întărească puterea centrală a statelor lor prin îngrădirea privilegiilor clasei stăpânitoare[65]. Tot Chalcocondil este cel care surprinde în lucrarea sa adevăratele motive care au stat la baza atrocităţilor comise de aprigul voievod român, notând că atunci „când a crezut aşadar că-şi are domnia Daciei (Ţării Românești – n.n. T.C.) pe deplin consolidată, se purta cu gândul să se lepede de împărat (de sultan – n.n. T.C.)”[66].
Prin urmare, motivele erau de ordin politic, „această cruzime [având] și o rațiune de stat, căci atunci când s-a simțit stăpân pe situație, Vlad Țepeș a dezlănțuit războiul antiotoman”[67]. Așa cum am precizat deja (la nota 63), „prin peoni, cronicarul bizantin îi desemnează pe maghiari, [aspect ce constituie, probabil], și o dovadă că unii dintre aceștia dețineau poziții importante în Țara Românească, fapt explicabil pentru condiția politică de atunci a acestui stat. Stilul destul de obscur al aceluiași autor arată că «Vlad» îi pedepsea pe peoni «cu știrea împăratului», adică a sultanului turc, pentru a câștiga mai mult încrederea acestuia, dar și din dorința «că doar astfel și-ar întări domnia, ca să nu aibă necazuri, când bărbații de frunte ai Daciei (Țării Românești – n.n.T.C.) s-ar răscula iarăși și i-ar aduce pe peoni în ajutor ca aliați». Este posibil ca peonii din acest context să fi fost de fapt negustorii sași, cu care voievodul s-a aflat în conflict. Fiind și aceștia din Transilvania, iar autorul la mare distanță de evenimente, confuzia este explicabilă”[68].
În concluzie, Dracula, „străin de milă şi închinare”[69], şi-a pus întreaga capacitate, precum și „cumplita lui fire, în slujba ţării sale şi, după ce o curăţi de relele lăuntrice (…), el puse piept contra înjosirii în care căzuse Ţara Românească”[70].
 

[1]  Supranumit și Dracula, Vlad al III-lea Ţepeş a fost fiul lui Vlad al II-lea Dracul (la rândul său fecior nelegitim al lui Mircea cel Bătrân [ce a cârmuit statul medieval românesc sud-carpatin între 1386-1418], acesta a condus Ţara Românească între 1436-1442 şi din 1443 până în 1447 [Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 567]) şi, prin urmare, nepot al marelui Mircea, el domnind asupra „Ungrovlahiei” (denumirea Țării Românești în documentele interne redactate în slavonă) în trei rânduri, şi anume din octombrie (înainte de 17-19) până la începutul lunii noiembrie (sigur după 31 octombrie) 1448; din iulie (înainte de 3) 1456 până în noiembrie (înainte de 26) 1462 şi din octombrie (după 7)/noiembrie (înainte de 8) până la sfârşitul lunii decembrie a anului 1476, posibil chiar până la începutul lunii ianuarie (sigur înainte de 10) 1477 (Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I [Secolele XIV-XVI], Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 101, 103, 115, 117, 801, 802).
 
[2]  Acest „obiectiv a fost prezent, de altfel, și în mintea altor monarhi europeni ai vremii, ca Matia Corvin, regele Ungariei, sau Ludovic al XI-lea, regele Franței” (Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 350). Matia Corvin a cârmuit Regatul Maghiar între 1458-1490 (Istoria lumii în date, p. 564), iar Ludovic al XI-lea de Valois a domnit asupra Regatului Francez între 1461-1483 (Ibidem, p. 558).
 
[3]  Istoria Românilor, vol. IV, p. 351.
 
[4]  Ibidem.
 
[5]  Radu Ştefan Ciobanu, Pe urmele lui Vlad Țepeș, Editura Sport-Turism, București, 1979, p. 137.
 
[6]  Ibidem.
 
[7]  Ibidem, p. 137-138.
 
[8]  Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, vol. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, nr. CXV, p. 199 şi 200; nr. CXVII, p. 202; nr. CXVIII, p. 203-204; nr. CXX, p. 205 şi 206. Divan = termen de origine turcească, care desemna, în Imperiul Otoman, un consiliu cu atribuții politice, administrative, militare și juridice, alcătuit din cei mai înalți demnitari ai statului; de asemenea, acest termen este întâlnit și în Țara Românească și Moldova, unde se referea la un consiliu format din reprezentanții marii boierimi și din înalți dregători care luau parte, alături de domnitor, la conducerea țării (sinonim: Sfat domnesc); prin extensie, ședință a divanului; prin generalizare, sală în care se adunau membrii divanului (dexonline.ro/definiție/divan).
 
[9]  Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 137.
 
[10] Ibidem. Printre membrii Sfatului domnesc din vremea lui Vlad Țepeș, care nu făceau parte din vârfurile stăpânilor feudali, îi putem aminti pe următorii: „Ștefan sau Stepan Turcul, Codrea vornic, Galeș vornic, Dragomir Țacal, Pătru stratornic (sau postelnic n.n.T.C.), Stan al lui Negru vornic, Radul stratornic, Tocsaba stolnic, Burcea stolnic, Burciu spătar, Oprișa paharnic, Sava comis și vistier etc.” (Ibidem).
 
[11] Ibidem
 
[12] Ştefan Andreescu, Un moldovean printre dregătorii lui Ţepeş, în „Magazin istoric”, nr. 6, Bucureşti, 1972, p. 84.
 
[13] Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, București, 1986, p. 260-261; G. D. Florescu, Divanele domnești din Țara Românească. I. (1381-1495), București, 1943, p. 165-175; Nicolae Stoicescu, Vlad Ţepeş, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1976, p. 52-53.
 
[14] Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 137. Hrisovul din 16 aprilie 1457: „Codrea vornic, Oprea logofăt, Moldovan spătar, Buda stolnic, Milea paharnic şi Iova comis, Manea Udrişte, Dragomir Ţacal, Voico Dobriţa, Stan al lui Negru, jupan Duca, Cazan al lui Sahac” (Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, vol. I,   nr. CXV, p. 199 și 200). Hrisovul din 10 februarie 1461: „jupan Galeş vornic, jupan Cazan logofăt, Buriu spătar, Iova vistier, Oprişa paharnic, Linart stolnic, Gherghina comis şi Radul stratornic, jupan Voico Dobriţa, jupan Stepan Turcul” (Ibidem, nr. CXX, p. 205 şi 206). Printre sfetnicii lui Țepeș s-au mai numărat paharnicul Stoica și stolnicul Tocsaba (Ibidem, nr. CXVIII, p. 203-204). 
 
[15] Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 137-138. Referitor la relațiile lui Vlad Țepeș cu boierimea, vezi întregul subcapitol (intitulat Boierii) din Ibidem (p. 127-139), precum și subcapitolul Vlad Țepeș și boierii, aflat în capitolul II din Ștefan Andreescu, Vlad Țepeş Dracula între legendă şi adevăr istoric, ediţia a II-a, Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 86-96.
 
[16] În Evul Mediu, în Ţările Române, prin termenul de «viteaz» era desemnată o persoană ce făcea parte dintr-o categorie de stăpâni de pământ, similară cavalerilor din apusul Europei și având sarcini militare deosebite. Voievozii noştrii au ridicat pe mulţi dintre oştenii lor, care s-au remarcat pe câmpul de luptă, în rândul vitejilor, îndeosebi din a doua jumătate a secolului  XV şi, mai ales, de către Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş (Tiberiu Ciobanu, Glosar, în Ștefan cel Mare și Sfânt și strălucita sa victorie de la Vaslui obținută împotriva turcilor otomani, Editura Eurostampa, Timișoara, 2015, p. 633).
 
[17] Ștefan Andreescu, op. cit., p. 95.
 
[18] Acum este menționat pentru prima oară armașul în Țara Românească, în Moldova această dregătorie fiind atestată pentru întâia dată la 13 martie 1489 (Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1971, p. 99).
 
[19] Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 138.
 
[20] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 260.
 
[21] Ibidem, p. 258.
 
[22]  Aici cu sensul de clasă conducătoare a oraşelor săseşti din Transilvania (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 536).
 
[23] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 258-259.
 
[24] Denumirea pădurilor care acopereau odinioară o vastă regiune din sudul României, inclusiv teritoriul orașului București și al județului Ilfov de astăzi (ro.wikipedia.org/wiki/Codrii_Vlăsiei).
 
[25] Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 102-103.
 
[26] Ibidem.
 
[27] Ibidem, p. 103-105, 113, 123-126; Ștefan Andreescu, op. cit., p. 97.
 
[28] Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 113-119.
 
[29] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 63.
 
[30] Ibidem.
 
[31] Ibidem.
 
[32] Acesta a domnit asupra Țării Românești din decembrie (după 4) 1447 şi până în 1456 (între 15 aprilie şi 3 iulie), cu o scurtă întrerupere între octombrie (înainte de 17-19) şi începutul lunii noiembrie (după 31 octombrie) 1448, când tronul a fost ocupat de Vlad Ţepeş în prima sa domnie (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 801).
 
[33] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 63; Jean Delumeau, Frica în Occident (secolul XIV-XVIII). O cetate asediată, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986, p. 118-119.
 
[34] În Evul Mediu, în Țara Românească, „ducatul” era o monedă de argint, cântărind cam un gram şi valorând trei „bani” (numele dat unor monede ce au circulat, de-a lungul timpului, pe teritoriul de astăzi al României și a căror valoare a variat după epoci şi regiuni; monedă măruntă, iniţial de argint, apoi de aramă, având cea mai mică valoare [Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 366]), al cărei prototip (model) era ducatul veneţian de argint, bătut începând cu anul 1202 (Ibidem, p. 431).
 
[35] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 99.
 
[36] La Târgșor (în județul Prahova), „adică în locul unde vodă Vlad a înălțat o biserică (…) și unde a existat, în veacul XV, o curte domnească” (Ibidem).
 
[37] Ibidem. Termenul de «glob cruciger» se referă la un simbol creștin de autoritate, care era utilizat în Evul Mediu, dar care se regăsește și în prezent pe unele monede, precum și în iconografie. Reprezintă un glob pe care este așezată o cruce, utilizat ca însemn regal, pentru încoronare, în mai multe monarhii din Europa. Este cazul îndeosebi al Sfântului Imperiu Roman de Neam German, unde era desemnat ca fiind „glob imperial”. Crucea de pe glob simbolizează dominația lui Dumnezeu asupra lumii întregi. Globul, în mâna împăratului, semnifică și proveniența divină a puterii pe care acesta o exercita. Mai simbolic încă, în iconografia medievală, talia obiectelor reprezenta importanța lor relativă, din acest punct de vedere, crucea fiind imensă, iar globul cu adevărat mic, totul simbolizând prioritatea lui Dumnezeu asupra problemelor omenești. Termenul provine din sintagma latină „globus cruciger” (constituită din cuvintele „globus”, adică „sferă, glob”, și „cruciger” [compus la rândul său din substantivul „crux, crucis”, adică „cruce” și din verbul „gero, gerere, gessi, gestum”, adică „a purta”], cuvânt care înseamnă „purtător de cruce”) și are înțelesul de „glob purtător de cruce” (ro.wikipedia.org/wiki/Globus_cruci-ger).
 
[38] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 99.
 
[39] Ibidem.
 
[40] Ibidem.
 
[41] Ibidem; Octavian Iliescu, Ducații necunoscuți emiși de doi voievozi ai Țării Românești în secolul al XV-lea, în „Buletinul Societății Numismatice Române”, anii LXXVII-LXXIX (1983-1985), București, 1987, p. 268-278. Semiluna = parte a discului Lunii, în formă de semicerc, luminată de Soare în timpul uneia dintre fazele astrului; Luna privită în faza primului și a ultimului pătrar; semn simbolic al Islamului, reprezentând Luna în faza de creștere, în formă de „seceră”; figurativ, Imperiul Otoman; turcii, musulmanii; islamul, mahomedanismul (dexonline.ro/definiție/-semilună).
 
[42] Documenta Romaniae Historica D. Relaţiile între Ţările Române, vol. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1977, p. 458-459; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XV/1, București, 1911, p. 46.
 
[43] În Evul Mediu, în Țara Românească, dreptul domniei de a lua pe seama sa averea celor morți fără urmași de sex bărbătesc; bun funciar trecut în stăpânirea domniei la stingerea descendenței masculine a proprietarului (dexonline.ro/definiție/prădalică). Această veche prevedere juridică („prin care se putea lua averea boierilor hicleni” [Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 128]) este, însă, atestată documentar ca fiind aplicată abia în vremea lui Ţepeş, referiri la ea apărând în hrisovul emis la 20 septembrie 1459 (Documenta Romaniae Historica B. Țara Românească, vol. I, nr. CXVIII, p. 203-204).
 
[44] Numit astfel pentru a nu fi confundat cu fratele său mai mic Albu vistierul, care se refugiase la Braşov şi se afla în anturajul pretendentului la domnie Dan al III-lea cel Tânăr (Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 129-130; Pavel Chihaia, Ctitorii ale voievozilor Drăculeşti, în volumul Din cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Bucureşti, 1974, p. 73).
 
[45] Pentru datarea răscoalei lui Albu „cel Mare” în 1459, vezi Pavel Chihaia, op. cit., p. 72.
 
[46] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 91. Alexandru I. Aldea a fost unul din fiii lui Mircea cel Bătrân și a cârmuit Ţara Românească între februarie-martie 1431 și decembrie 1436 (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 392; Istoria României în date, p. 454).
 
[47] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 91.
 
[48] Această revoltă împotriva lui Țepeș „nu poate fi însă considerată o răscoală boierească, cu o participare masivă, ci doar o acțiune a unui grup izolat care n-a reușit să-și atragă atunci suficienți aderenți” (Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 128-129).
 
[49] Ibidem, p. 299. Acest fapt reiese dintr-o scrisoare ce poartă această dată, din care aflăm despre o serie de boieri ce au fost executaţi în urma răzmeriţei conduse de Albu „cel Mare”. Printre aceştia s-au numărat şi Codrea, mare boier muntean ce fusese vornic în Sfatul domnesc al lui Vlad Ţepeş şi care avea, aşa cum reiese din epistola amintită, la Braşov, obiecte de valoare, estimate la 3.000 de florini de aur, ce erau revendicate de regele Ungariei, Matia Corvin (Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XV/1, doc. nr. XCI, p. 52). În actul oficial, emis la 16 aprilie 1457, Codrea apare încă printre membrii divanului domnitorului (Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, vol. I,   nr. CXV, p. 199 și 200), însă, în cel redactat la 5 martie 1458 nu îl mai întâlnim pe lista dregătorilor (Ibidem, nr. CXVII, p. 202), „ceea ce atestă că, probabil, la această dată era deja căzut în dizgrație” (Ştefan Andreescu, op. cit., p. 92).
 
[50] Potrivit Povestirilor germane, pedeapsa a fost înspăimântătoare, Vlad Ţepeş poruncind „să fie nimicit un neam mare, de la cel mai mărunt până la cel mai însemnat – copii, prieteni, fraţi, surori – şi a pus să fie traşi cu toţii în ţeapă” (Ioan Bogdan, Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui. Studiu critic cu cinci portrete, Bucureşti, 1896, p. 91-92; Constantin I. Karadja, Incunabulepovestind despre cruzimile lui Vlad Țepeș, în volumul Închinare lui Nicolae Iorga cu prilejul împlinirii vârstei de 60 ani, Editura Cartea Românească, Cluj, 1931, p. 203). *Termenul «incunabul» se referă la un exemplar dintr-o carte tipărită în primii ani ai introducerii tiparului (inventat în anul 1440 de către tipograful german Johann Gutenberg [1400-1468]), mai precis înainte de 31 decembrie 1500. Prin extensie, termenul este folosit pentru a desemna un exemplar care face parte dintre cele mai vechi tipărituri; carte foarte veche şi preţioasă. Provine din latinescul „incunabulum”, care înseamnă „leagăn, început, obârșie, loc de origine, locul unde s-a născut cineva”, aici având sensul de „carte de început” (ro.wi-kipedia.org/wiki/Incunabul; dexonline.ro/definiție/incunabul; dexonline.ro/definiție/Gutenberg).
 
[51] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 91.
 
[52] Nicolaus Olahus a fost un înalt prelat catolic (el deținând, succesiv sau chiar concomitent, următoarele funcții ecleziastice: episcop de Zagreb, episcop de Eger, arhiepiscop de Strigonium şi primat al Ungariei, cardinal), om de stat (el îndeplinind, pe rând sau chiar în acelaș timp, următoarele funcții politico-administrative: secretar și consilier regal, cancelar, regent și guvernator general al Ungariei habsburgice], mare nobil feudal, învestit de Carol al V-lea (împăratul Sfântului Imperiu Roman de Neam German între 1519-1556 [Istoria lumii în date, p. 561], cu titlul de baron) și erudit umanist (teolog, istoric, filosof și scriitor) de origine română, care a trăit între anii 1493-1568 (Dicţionar enciclopedic, vol. V, Editura Enciclopedică, București, 2004, p. 36).
 
[53] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 91.
 
[54] Ibidem. Nicolaus Olahus „a asimilat numele tatălui său (Stoian – n.n.T.C.) cu acela de Ștefan, aflat la mare cinste în societatea maghiară” (Istoria Românilor, vol. IV, p. 351), deoarece întemeietorul Regatului Ungar și primul rege al acestuia s-a numit Ștefan. Este vorba despre Ştefan I cel Sfânt, care a domnit între 1000/1001-1038 (Istoria lumii în date, p. 564).
 
[55] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 90.
 
[56] Documente privind istoria României, B. Ţara Românească, veacul al XVI-lea, vol. III, Editura Academiei R.P.R., București, 1952, doc. nr. III, p. 4; Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, vol. V, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1983, doc. nr. III, p. 6.
 
[57] Ştefan Andreescu, op. cit., p. 91.
 
[58] Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 129.
 
[59] Ibidem, p. 169; Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediția a III-lea (îngrijită de I. Vlădescu), vol. IV, Editura „Cartea românească”, București, 1924.
 
[60] Ibidem; Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 169.
 
[61] Laonic Chalcocondil a trăit între 1423 și 1470 sau, potrivit altor specialiști, el ar fi decedat „mult mai târziu, abia către  1490” Ştefan Andreescu, op. cit. p. 197).
 
[62] Trimitere la Țara Românească, deoarece cronicarul bizantin a utilizat în permanență pentru a denumi statul românesc sud-carpatin numele antic de „Dacia” (Radu Ştefan Ciobanu, op. cit, p. 172).
 
[63] „Peoni” este denumirea dată ungurilor de către istoricul greco-bizantin Laonic Chalcocondil, în lucrarea sa Expuneri istorice. Creşterea puterii turceşti, căderea împărăţiei bizantine. De asemenea, Ungaria o numeşte «Peonia», iar Transilvania «Peonodacia» sau «Dacia peonilor», dovedindu-se un foarte bun cunoscător atât al realităţilor etnice (adică al faptului că populaţia predominantă din această ţară era și este cea românească, pe care o numeşte „dacă”), cât şi al statutului politic deţinut de Transilvania, aflată sub stăpânirea Regatului Maghiar, adică a „peonilor” (Tiberiu Ciobanu, Glosar, în op. cit., p. 538).
 
[64] Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice. Creşterea puterii turceşti, căderea împărăţiei bizantine (ediție în limba română de Vasile Grecu), Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1958, p. 283.
 
[65] Istoria Românilor, vol. IV, p. 350.
 
[66] Laonic Chalcocondil, op. cit., p. 283.
 
[67] Istoria Românilor, vol. IV, p. 351.
 
[68] Ibidem.
 
[69] Alexandru D. Xenopol, op. cit., ediția I, vol. II, partea a II-a, Tipo-Litografia „H.  Goldner”, Iași, 1889, p. 293.
 
[70] Ibidem.
 

 

Cărți/Books

carte

Recomandă Morisena

Share

Copertele I

Vizite din 2 martie 2020